Despre sărăcie și avariție: autori diferiți

Cei ce socotesc nefericire pierderea banilor, a copiilor, a slugilor, sau a oricărui alt lucru, să ştie întâi că trebuie să se mulţumească cu cele date de Dumnezeu; iar când trebuie să le dea înapoi, să fie gata a face aceasta cu recunoştinţă, întru nimic scârbindu-se pentru lipsirea de ele, mai bine zis pentru înapoierea lor. Căci după ce s-au folosit de cele ce nu erau ale lor, le-au dat iarăşi înapoi. (Antonie cel Mare)

Cei ce nu sunt mulţumiţi cu cele ce le au la îndemnă pentru trai, ci poftesc la mai mult, se fac robi patimilor, care apoi tulbură sufletul şi îi insuflă gânduri şi închipuiri că cele ce le au sunt rele. Şi după cum hainele mai mari mai mari decât măsura împiedică la mişcare pe cei ce se luptă, aşa şi dorinţa avuţiei peste măsură împiedică sufletele să lupte sau să se mântuiască. (Antonie cel Mare)

Starea în care se află cineva fără să vrea îi este şi pază şi osândă. Deci îndestulează-te cu cât ai, ca nu cumva purtându-te cu nemulţumire, să te pedepseşti singur fără să simţi. Iar calea spre aceasta este una singură: dispreţuirea celor pământeşti. (Antonie cel Mare)

Cât priveşte hainele, să nu pofteşti să ai haine de prisos, ci îngrijeşte-te numai de cele care sunt de trebuinţă trupului. ''Aruncă mai bine asupra Domnului grija ta şi El va purta grijă de tine''. ''Căci el se îngrijeşte, zice, de noi''. Dacă eşti lipsit de hrană sau de haine, nu te ruşina să primeşti când ţi le vor aduce alţii, căci ruşinea aceasta este un fel de mândrie. Iar dacă prisoseşti tu în aceasta, dă şi tu celui lipsit. Aşa voieşte Dumnezeu să se chivernisească între dânşii copiii Săi. De aceea scrie Apostolul către Corinteni cu privire la cei lipsiţi: ''Prisosul vostru să împlinească lipsa altora, ca şi prisosul acelora să împlinească lipsa voastră; ca să se facă potrivire, precum este scris: Celui ce are mult, nu i-a prisosit şi celui ce are puţin, nu i-a lipsit''. Deci având pentru timpul de acum cele de trebuinţă, nu te griji pentru vremea ce vine, nici pentru o zi, nici pentru o săptămână şi nici pentru o lună. Căci venind de faţă ziua de mâine, va aduce El cele de trebuinţă. Tu caută mai bine împărăţia cerurilor şi dreptatea lui Dumnezeu. ''Căutaţi, zice Domnul, împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă''.(Evagrie Ponticul)

Despre faptul că nu trebuie să ne îngrijim de îmbrăcăminte şi bucate, socot de prisos a mai scrie, însuşi Mântuitorul oprind acest lucru în Evanghelii. ''Nu vă îngrijiţi, zice, în sufletul vostru ce veţi mânca, sau ce veţi bea, sau cu ce vă veţi îmbrăca'', căci toate acestea le fac păgânii şi necredincioşii, care leapădă purtarea de grijă a Stăpânului şi tăgăduiesc pe Făcătorul. De creştinii este cu totul străin acest lucru, de îndată ce cred că şi cele două vrăbii vândute cu un ban stau sub purtarea de grijă a Sfinţilor îngeri. Au însă dracii şi obiceiul acesta: după gândurile necurate, aduc în suflet şi pe acelea ale grijii, ca să se depărteze Iisus de la noi, umplut fiind locul cugetării cu mulţime de gânduri, şi să nu mai poată rodi cuvântul, fiind copleşit de gândurile grijii. Lepădând dar asemenea gânduri, să lăsăm toată grija noastră în seama Domnului, îndestulându-se cu cele de faţă, cu îmbrăcăminte şi hrană sărăcăcioasă, ca să slăbim în fiecare zi pe părinţii slavei deşarte. Iar dacă cineva socoteşte că nu-i stă bine în haină sărăcăcioasă, să privească la Sfântul Pavel cum aşteaptă în frig şi dezbrăcat, cununa dreptăţii. Dacă Apostolul a numit lumea aceasta stadion şi teatru, oare cel ce s-a îmbrăcat cu gândurile grijii, mai poate alerga spre răsplătirea chemării de sus a lui Dumnezeu, sau mai poate să lupte cu începătoriile, cu domniile şi cu stăpânitorii întunericului veacului acestuia? Eu nu ştiu dacă-i va fi cu putinţă; acest lucru l-am învăţat de la înseşi cazurile văzute. Căci se va împiedica în haină şi se va rostogoli la pământ, ca şi mintea de gândurile purtării de grijă, dacă e adevărat cuvântul care zice că mintea rămâne statornic lipită de comoara sa, că ''unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta''. (Evagrie Ponticul)

Când vor fugi degrabă de la noi vreunele din gândurile necurate, să căutăm pricina pentru care s-a întâmplat aceasta. Oare pentru raritatea lucrului, fiind greu de găsit materia, sau pentru nepătimirea noastră, n-a putut vrăjmaşul nimic împotriva noastră? De pildă dacă unui pustnic i-ar veni în minte gândul că i s-a încredinţat ocârmuirea duhovnicească a primei cetăţi, desigur că nu va zăbovi la închipuirea aceasta; şi pricina se cunoaşte uşor din cele spuse mai înainte. Dar dacă unuia i-ar veni acest gând în legătură cu oricare cetate s-ar nimeri, şi ar cugeta la fel, acela fericit este că a ajuns nepătimirea. Asemenea şi în privinţa altor gânduri se va afla pricina cercetându-se în acelaşi chip. Acestea trebuie să le ştim pentru râvna şi puterea noastră, ca să vedem dacă am trecut Iordanul şi ne-am apropiat de verdeaţă, sau încă petrecem în pustie, loviţi de cei de alte neamuri. De pildă foarte multe feţe mi se pare că are dracul iubirii de argint şi e foarte dibaci în puterea de-a amăgi. Astfel când e strâmtorat de desăvârşita lepădare de sine, îndată face pe purtătorul de grijă şi iubitorul de săraci. Primeşte bucuros pe străinii care nu-s încă de faţă, celor lipsiţi le trimite ajutor, cercetează închisorile oraşului şi răscumpără sclavii; arată alipire femeilor bogate, îi face îndatoraţi pe cei cărora le merge bine, sfătuieşte pe alţii să se lepede de punga lor largă. Şi astfel amăgind sufletul, pe încetul îl învăluie în gândurile iubirii de argint şi-l dă pe mâna dracului slavei deşarte. Iar acesta aduce înainte mulţimea celor ce slăvesc pe Domnul pentru aceste purtări de grijă şi pune pe unii să vorbească întreolaltă câte puţin despre preoţie, prevestind moartea preotului de acum şi iscodind nenumărate chipuri ca să nu scape. Şi aşa biata minte, învăluită într-aceste gânduri, se luptă cu înverşunare cu aceia dintre oameni care nu l-au primit, iar celor ce l-au primit le face daruri şi-i primeşte cu recunoştinţă. Pe cei ce se împotrivesc îi dă pe mâna judecătorilor şi unelteşte ca să fie scoşi din hotarele cetăţii. Aflându-se apoi aceste gânduri înlăuntrul său şi învârtindu-se în minte, îndată ce înfăţişează dracul mândriei, nălucind străluciri necontenite şi draci înaripaţi în văzduhul chiliei, ca până la urmă să scoată pe om din minţi. Noi, însă, dorind pierzarea ăstor fel de gânduri, să trăim cu mulţumire în sărăcie. ''Căci e vădit că nimic n-am adus în lume şi nimic nu putem duce din ea. Având hrană şi îmbrăcăminte, să ne îndestulăm cu ele'', aducându-ne aminte de Sfântul Pavel, care zice că '' rădăcina tuturor relelor este iubirea de argint''. (Evagrie Ponticul)

Domnul s-a lepădat cu totul de grija celor pământeşti şi a poruncit să căutăm numai Împărăţia Cerurilor, noi însă, silindu-ne să umblăm tocmai pe o cale potrivnică, am nesocotit poruncile Domnului, şi depărtându-ne de purtarea lui de grijă, ne-am pus nădejdile în mâini. El a spus: ''Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe şi Tatăl vostru cel din ceruri le hrăneşte pe ele'', şi iarăşi: ''Priviţi la crinii câmpului, cum cresc şi nu se ostenesc, nici nu torc''. Ba chiar a poruncit Apostolilor să nu-şi ia cu ei nici traistă, nici pungă, nici toiag, ci să ţină seama de făgăduinţa nemincinoasă, pe care le-a dat-o trimiţându-i la slujba de ajutorare a celorlalţi oameni când le-a spus: ''Vrednic este lucrătorul de hrana sa''. El ştia că mai mult ne asigură Providenţa cele necesare, decât sârguinţa noastră. Noi, însă, nu ne oprim de a agonisi pământ cât se poate de mult. Cumpărăm turme de oi, boi de muncă, râvniţi la înfăţişare şi mărime, şi măgari bine hrăniţi. Oile vrem să ne dea din belşug lâna pentru trebuinţe; boii să ne slujească la lucrarea pământului, aducându-ne nouă hrană, iar lor şi celorlalte dobitoace nutreţ; în sfârşit vitele de povară să facă mai aleasă hrana necesară, întregind cele ce lipsesc în ţară, cu mărfuri din străinătate, pentru a spori plăcerile vieţii noastre. Dar nu ne mulţumim numai cu atât, ci alegem şi meşteşugurile cele mai aducătoare de câştig, care nu ne lasă deloc vreme să ne gândim la Dumnezeu, ci ne întorc toată grijă spre ele. Iar mai pe urmă învinuim mai de grabă slăbiciunea purtătorului de grijă decât pe noi înşine, pentru alegerea ce am făcut-o. Dar chiar dacă nu mărturisim prin cuvânt, suntem vădiţi prin lucruri, că ne bucurăm de-o vieţuire asemenea mirenilor, când ne îndeletnicim cu aceleaşi lucruri ca şi ei şi mai degrabă zăbovim în osteneli trupeşti. Astfel mulţi cred că evlavia ar fi un prilej de agonisire de lucruri, şi că nu alegem viaţa, odinioară liniştită şi fericită, pentru altceva, decât ca printr-o mincinoasă cinstire de Dumnezeu să fugim, pe de o parte de muncile cele ostenitoare, iar pe de alta, câştigând slobozenie spre plăceri, să putem da pornirilor noastre drumul spre cele ce vrem. Mândrindu-ne nu multă neruşinare faţă de cei simpli, iar uneori şi faţă de cei ce ne întrec, socotim viaţa virtuoasă ca o îndreptăţire la asuprire, dar nu ca o pricină de smerenie şi de îngăduinţă. De aceea suntem socotiţi chiar de cei ce trebuie să ne cinstească ca o turmă uşuratică. Ne călcăm în picioare unii pe alţii prin târguri, amestecaţi într-o adunătură de tot soiul, neavând nimic care să ne deosebească de ceilalţi oameni, cum ar trebui. Vrând să fim cunoscuţi nu din felul de vieţuire, ci din înfăţişare şi ocolind ostenelile pentru virtute, dorim cu furie slava pe ele, făcând teatru din adevărul de odinioară. De acea numele lui Dumnezeu este hulit, iar viaţa cea preadorită s-a făcut urâtă; şi dobânda celor ce vieţuiesc cu adevărat întru virtute a ajuns să fie socotită amăgire. Gem oraşele de cei ce rătăcesc prin ele degeaba şi sunt tulburaţi cei de prin case, cărora le e silă şi să-i mai privească, văzându-i că stăruie la uşi, cerşind tot mai neruşinat; iar mulţi, după ce sunt primiţi în case, făţărind pentru puţin timp evlavia şi acoperind cu masca făţărniciei gândul de vicleşug, îi jefuiesc pe aceia, iar pe urmă pleacă, încât fac să se întindă peste toată viaţa monahală un nume urât. Şi aşa sunt alungaţi din oraşe ca o ciumă cei ce erau odinioară îndreptătorii lor; şi sunt izgoniţi ca nişte spurcaţi, mai rău decât cei umpluţi de lepră. Mai bucuros se hotărăşte cineva să creadă tâlharilor şi spărgătorilor, decât celor ce se îndeletnicesc cu viaţa monahală, socotind că e mai uşor pot să se păzească de răutatea vădită, decât de prefăcuta vrednicie de crezământ, care unelteşte în ascuns. Aceştia nici n-au început măcar viaţa de evlavie şi nu cunosc folosul liniştirii, ci au fost împinşi la viaţa singuratică fără judecată poate de vreo strâmtoare oarecare. Au socotit lucrul acesta ca o treabă de negustorie, bun pentru câştigarea celor trebuincioase. Şi eu socotesc că ar face lucrul acesta mai cuviincios, dacă n-ar umbla pe la toate uşile, ci ar socoti că înfăţişarea îi împiedică de la primirea unor daruri mai bogate, ca nu cumva, vrând să plătească trupului birul datorat, să nu-i dea numai pe cel trebuincios, ci şi pe cel care l-au născocit desfătările celor ce duc un trai molatic, împlinindu-şi poftele lor nemăsurate. Dar a tămădui pe cei ce sufăr de aceste boli nevindecabile este foarte greu.(Nil Ascetul)

Căci cu ce se alege viaţa noastră din toată osteneala deşartă în jurul acestora? Nu toată zdroaba omului merge în gura lui? - cum zice Eclesiastul. Dar hrana şi veşmintele sunt destul pentru susţinerea păcătosului acestuia de trup. De ce, aşa dar, lucrăm la nesfârşit şi alergăm după vânt, cum zice Solomon, împiedicând, din pricina sârguinţei pentru cele materiale, sufletul să se bucure de bunurile dumnezeieşti şi încălzind trupul mai mult decât se cade? Îl hrănim ca să ne facem un duşman vecin cu noi, ca să nu fie în lupta lui cu sufletul numai egal, ci, din, pricina marii lui puteri, să fie mai tare în războiul lui împotriva sufletului, neîngăduind ca aceasta să fie cinstit şi încununat. Căci în ce costă trebuinţa trupului, pe care luând-o ca motiv mincinos, întindem pofta până la greutăţi nebuneşti? Ea constă, desigur, în pâine şi apă, dar nu ne dau izvoarele apă din belşug? Iar pâinea nu e atât de uşor de câştigat de cei ce au mâini? Şi ne-o putem agonisi prin astfel de lucrări, prin care trebuinţa trupului se împacă fără ca să fim împrăştiaţi, decât foarte puţin, sau deloc. Dar ne dă oare mai multă grijă îmbrăcămintea? Nici aceasta, dacă nu avem în vedere moliciunea venită din obişnuinţă, ci numai trebuinţa. Ce haine din pânză de păianjen, ce vizon, sau porfiră, sau mătase a purtat primul om? Nu i-a întocmit Făcătorul o haină din piei şi nu i-a poruncit să se hrănească cu ierburi? Punând aceste hotare trebuinţei trupului, a oprit şi osândit de departe urâciunea vieţuirii de acum a omului. Nu mai spun că şi acum va hrăni pe cei ce bine vieţuiesc, Cel ce hrăneşte păsările cerului şi le îmbracă, Cel ce împodobeşte crinii câmpului cu atâta frumuseţe, fiindcă nu e cu putinţă să-i convingem pe cei ce s-au depărtat aşa de mult de la această credinţă. Căci cine nu va da cu bucurie cele de trebuinţă aceluia care vieţuieşte întru virtute? Unde este, aşadar, şi la ce foloseşte sârguinţa noastră, dacă Dumnezeu ţine cârma lucrurilor şi toate le poartă şi le duce precum vrea? Dar la neputinţe, se va zice, trupul are lipsă de mângâieri, şi cu cât e mai bine să murim, decât să facem ceva din cele ce nu se potrivesc cu făgăduinţa? Desigur că dacă Dumnezeu vrea ca noi să mai trăim, sau va pune în trupul nostru o putere care să ţină cumpănă slăbiciunii, încât să putem purta şi durerea venită din neputinţă şi să primim încă şi cununi pentru bărbăţie; sau va găsi mijloace pentru hrănirea celui ostenit. În orice caz nu-i va lipsi priceperea de-a ne mântui Celui ce este izvorul mântuirii şi al înţelepciunii. Bine este, aşadar, iubiţilor, să ne ridicăm iarăşi la vechea fericire şi să ne însuşim din nou vieţuirea celor vechi. Căci cred că este lucru uşor pentru cei ce vreau, şi chiar dacă ar fi vreo osteneală, nu e fără rod, având destulă mângâiere în slava înaintaşilor şi în îndreptarea celor ce le vor urma pilda. Pentru că nu mic va fi câştigul celor care au început această vieţuire, dacă vor lăsa celor ce după ei chipul unei vieţuiri desăvârşite, care va fi înălţarea lor. (Nil Ascetul)

Ci, cum se predau pe ei înşişi, aşa să predea şi toate ale lor, bine ştiind că ceea ce rămâne afară, trăgând necontenit cugetul într-acolo, îl va desface adeseori de la cele mai bune, iar pe urmă îl va rupe din frăţietate. De aceea a poruncit Duhul Sfânt să se scrie Vieţile Sfinţilor, ca fiecare dintre cei ce se apucă de unul din felurile acestea de vieţuire, să fie dus printr-o pildă asemănătoare spre adevăr. Cum s-a lepădat Elisei de lume, ca să urmeze învăţătorului său? ''Ara, zice, cu boii, şi douăsprezece perechi de boi înaintea lui; şi a tăiat boii şi i-a fript în vasele boilor''. Aceasta îi arată căldura râvnei. Căci n-a zis: voi vinde perechile de boi şi voi economisi preţul după cuviinţă, nici n-a socotit cum ar putea avea mai mult folos din vânzarea lor. Ci, cuprins cu totul de dorinţa care îl trăgea să fie lângă învăţător, a dispreţuit cele văzute şi s-a silit să se izbăvească mai repede de ele, ca de unele ce-l puteau împiedica adeseori se face pricină a răzgândirii. De ce apoi şi Domnul, îmbiind bogatului desăvârşirea vieţii după Dumnezeu, i-a poruncit să-şi vândă averile şi să le dea săracilor şi să nu-şi lase sieşi nimic? Fiindcă ştia că ceea ce rămâne se face, ca şi întregul, pricină de împrăştiere. Dar socotesc că şi Moise, rânduind celor ce vreau să se curăţească în rugăciunea cea mare, să-şi radă tot trupul, le-a poruncit prin aceasta să se lepede cu desăvârşire de averi, iar în al doilea rând să uite de familie şi de toţi cei apropiaţi în aşa măsură, încât să nu mai fie câtuşi de puţin tulburaţi de amintirile lor. (Nil Ascetul)

Nu e de nici un folos a se lepăda de lucruri cei ce nu stăruiesc în această judecată, ci se lasă târâţi şi duşi iarăşi de gând şi de aceea se întorc necontenit spre cele părăsite, vădindu-şi dragostea faţă de ele, ca femeia lui Lot. Căci aceea, întorcându-se, stă până azi, prefăcută în stâlp de sare, ca pildă celor ce nu ascultă. Tot astfel îi întoarce obişnuinţa, al cărei simbol este aceea, spre sine, pe cei ce vor să se despartă fără să se schimbe. Dar ce vrea să spună şi legea, care porunceşte ca cel ce intră în templu, după ce a împlinit cele ale rugăciunii, să nu se întoarcă pe aceeaşi poartă pe care a intrat, ci să iasă pe cea dimpotrivă făcându-şi drumul, neîntors, drept înainte? Nimic altceva decât că nu trebuie să-şi slăbească cineva prin îndoieli încordarea păşirii înainte spre virtute. Căci neîncetatele aplecări spre lucrurile din care am ieşit ne trag prin obişnuinţă cu totul spre cele dindărăt şi, slăbănogind pornirea spre cele dinainte, o întorc spre ele şi o fac să tânjească după vechile păcate. (Nil Ascetul)

Fiindcă obişnuinţa trage pe om la sine cu putere şi nu-l lasă să se ridice la cea dintâi deprindere a virtuţii. Pentru că din obişnuinţă se naşte deprinderea, iar din deprindere se face firea. Şi a strămuta firea şi a o schimba este lucru anevoios. Chiar dacă e clintită puţin cu sila, îndată se întoarce la sine. Iar dacă a fost scoasă din hotarele ei, nu se mai întoarce la integritatea ei, dacă nu se pune multă osteneală spre a o aduce la calea ei, căci vrea mereu să revină la deprinderea din obişnuinţă, pe care a părăsit-o. Priveşte la sufletul care se ţine lipit de obişnuinţe, cum şade lângă idoli, lipindu-se de materiile fără formă, şi nu vrea să se ridice şi să se apropie de raţiunea care caută să-l călăuzească spre cele mai înalte. El zice: ''Nu pot să mă ridic înaintea ta, fiindcă mă aflu în rânduiala obişnuită a femeilor''. Căci sufletul care se odihneşte de mulţi ani în lucrurile vieţii, şade lângă idoli, care pe ei sunt fără formă, dar primesc forme de la meşteşugul omenesc. Sau oare nu sunt un lucru fără formă, bogăţia şi slava şi celelalte lucruri ale vieţii, care nu au în ele nici un chip statornic şi hotărât ci, simulând adevărul printr-o asemănare uşor de întocmit, primesc de fiecare dată alte şi alte schimbări? Formă le dăm noi, când prin gânduri omeneşti născocim închipuirea unui folos pe seama lucrurilor, care nu slujesc spre nimic folositor. (Nil Ascetul)

Să râvnim virtuţile sfinţilor şi, desfăcându-ne de poruncile slujirii trupului să urmărim slobozirea. Pe asinul sălbatic, lăsat slobod de Ziditor în pustie, care nu aude răcnetele mânătorului şi-şi bate joc de zarva oraşelor, chiar dacă l-am făcut până acum să poarte poveri, înjugându-l la patimile păcatului, să-l dezlegăm de legături, oricât s-ar împotrivi cei ce îi sunt stăpâni nu prin fire, ci şi-au câştigat stăpânirea prin obişnuinţă. Desigur aceştia vor auzi şi se vor supune, dacă vom arăta nu numai cu limba şi cu glasul simplu, ci cu toată starea dinăuntru a sufletului, ''că Domnul are trebuinţă de el''. Şi îndată îl vor trimite pe el, ca, după ce va fi împodobit cu veşmintele apostoleşti, să se facă purtător al Cuvântului; sau, fiind slobozit să se întoarcă în străvechile imaşuri ale Cuvântului, să caute, dincolo de orice verdeaţă (ceea ce înseamnă a rămânea la frunzişul sau la litera dumnezeieştii Scripturi), ca să fie călăuzit la viaţa cea necuprinsă, care rodeşte la un loc hrană şi desfătare multă. Dar se iveşte întrebarea cum caută dincolo de orice verdeaţă asinul sălbatec lăsat slobod de Dumnezeu în pustie, odată ce are ca loc de petrecere pustia, iar ca sălaş pământul sărat, ştiut fiind că pământul sărat şi pustia de cele mai adeseori nu sunt potrivite pentru creşterea verdeţei? Înţelesul este acesta, că numai cel pustiu de patimi este în stare să caute cuprinsul contemplaţiei în cuvintele dumnezeieşti, după ce s-a uscat din el mustul patimilor. (Nil Ascetul)

Să părăsim lucrurile lumeşti şi să tindem spre bunurile sufletului. Până când vom rămânea la jocurile copilăreşti, neprimind cuget bărbătesc? Până când vom lucra mai fără judecată ca pruncii, neînvăţând nici măcar de la aceia cum se înaintează la lucrurile mai înalte? Căci aceia, schimbându-se cu vârsta, îşi schimbă şi aplecarea spre jocuri şi părăsesc cu uşurinţă plăcerea pentru cele materiale. Doar ştim că numai materia copilăriei e alcătuită din nuci, biciuri şi mingi. Copiii sunt împătimiţi de ele numai până ce au mintea nedesăvârşită şi le socotesc lucruri de preţ. Dar după ce a înaintat cineva cu vârsta şi a ajuns bărbat, le aruncă pe acelea şi se apucă de lucruri serioase cu multă sârguinţă. Noi însă am rămas la pruncie, minunându-se de cele ale copilăriei, care sunt vrednice de râs, şi nu vrem să ne apucăm de grija celor mai înalte şi să începem a ne gândi la cele cuvenite bărbaţilor. Ci părăsind cugetul bărbătesc, ne jucăm cu lucrurile pământeşti ca şi cu nişte nuci, dând prilej de râs celor ce judecă lucrurile urmând rânduiala firii. Căci pe cât este de ruşinos să vezi un bărbat întreg şezând în cenuşă şi desenând în ţărână figuri copilăreşti, tot pe atât de ruşinos să vezi pe cei ce umblă după agonisirea bunurilor veşnice, tăvălindu-se în cenuşa celor pământeşti şi ruşinând desăvârşirea făgăduinţei, prin îndeletnicirea stângace cu cele ce nu se potrivesc cu ei. Iar pricina acestei stări a noastre, pe cât se vede, stă în faptul că socotim că nu există nimic mai bun decât cele văzute şi nu cunoaştem, în comparaţie cu neînsemnătatea celor de acum, covârşirea bunătăţilor viitoare; înconjuraţi de strălucirea bunătăţilor de aici, socotite de preţ, ne legăm deplin cu pofta de ele. Căci totdeauna în lipsa celor mai bune se cinstesc cele mai rele, care moştenesc dreptul acelora. Fiindcă dacă am avea o înţelegere mai înaltă despre cele viitoare, n-am rămânea lipiţi de acestea. (Nil Ascetul)

Să ne dezbrăcăm deci, rogu-vă, de toate, căci vrăjmaşul ne aşteaptă la luptă gol. Oare atleţii luptă îmbrăcaţi? Legea de luptă îi aduce în arenă dezbrăcaţi. Fie că e cald, fie că e frig, aşa intră ei acolo, lăsând afară veşmintele. Iar dacă vreunul dintre ei nu vrea să se dezbrace, nu primeşte nici lupta. Noi însă, care am făgăduit să luptăm şi încă cu vrăjmaşi cu mult mai ageri decât cei ce luptă la arătare, nu numai că nu ne dezbrăcăm, ci încercăm să luptăm luând pe umeri încă şi nenumărate alte poveri, dând vrăjmaşilor multe mânere de care să ne poată prinde. De aceea zice proverbul către cel ce găteşte pe luptător: ''Scoate-i haina, căci a trecut la rând''. Până ce era afară de locul de luptă, i se potriveau bine hainele celor care nu luptă, acoperindu-i bărbăţia luptătoare cu învelişul veşmintelor. Dar odată ce a trecut la luptă ''scoate-i haina''. Pentru că trebuie să se lupte gol, mai bine zis nu numai gol, ci şi uns. Căci prin dezbrăcare luptătorul nu mai are de ce să fie prind de către potrivnic; iar prin ungerea cu untdelemn, chiar dacă ar fi prins vreodată, i-ar aluneca din mâini. Untdelemnul îl scapă din prinsoare. De aceea potrivnicii caută să arunce cu ţărână unul în celălalt, ca, înăsprind prin praf alunecuşul undelemnului, să se poată face uşor de apucat la prinsoare. Ceea ce este praful acolo, aceea sunt lucrurile pământeşti în lupta noastră; şi ceea ce este acolo untdelemnul, aceea este aici lipsa de griji. Şi precum acolo cel uns se desface cu uşurinţă din prinsoare, dar dacă ar lua pe el praf, cu anevoie ar scăpa din mâna protivnicului, tot aşa aici, cel ce nu se îngrijeşte de nimic, anevoie poate fi prins de diavolul, dacă e plin de griji şi îşi înăspreşte lunecuşul lipsei de griji a minţii prin praful grijilor, cu anevoie va scăpa din mâna aceluia. (Nil Ascetul)

Bine este dar să rămânem între hotarele lucrurilor de trebuinţă şi să ne silim cu toată puterea să nu trecem dincolo de acestea, căci dacă suntem duşi de poftă spre cele plăcute ale vieţii, nici un temei nu mai opreşte pornirea noastră spre cele dinainte. Fiindcă ceea ce este peste trebuinţă nu mai are nici un hotar, ci o năzuinţă fără sfârşit şi o deşertăciune fără capăt sporeşte necontenit osteneala în jurul lor, hrănind pofta, ca pe o flacără, prin adăugirea materiei. (Nil Ascetul)

Căci cei ce au trecut odată hotarele trebuinţei fireşti şi încep să înainteze în viaţa materială, voiesc să adauge la pâine ceva dulce pe deasupra, iar la apă, vinul care se face de aici înainte trebuincios, iar din acesta pe cel mai de preţ. Ei nu mai vreau să se mulţumească cu veşmintele de trebuinţă, ci mai întâi îşi cumpără lână de cea mai frumoasă, alegând însăşi floarea lânii, apoi trec de la aceasta la stofele amestecate din in şi lână, pe urmă umblă după haine de mătase, la început după cele simple, apoi după cele împestriţate cu războaie, cu fiare şi cu istorii de tot felul, îşi adună apoi vase de argint şi de aur, care slujesc nu numai la mese, ci şi dobitoacelor, şi le aşează pe multe policioare. Ce să mai spunem despre ambiţia lor atât de deşartă, pe care o întind până la cele mai necinstite trebuinţe, neprimind să li se facă nici măcar de necinste din altă materie, ci vrând să le facă argintul şi această slujbă? Căci aşa este plăcerea. Se întinde pe sine până la cele mai de pe urmă şi cinsteşte lucrurile necinstite prin strălucirea materiei. Dar a căuta acest prisos e un lucru potrivnic firii. (Nil Ascetul)

Căci vieţuirea potrivit cu firea ne-a fost rânduită aceeaşi nouă şi dobitoacelor, de către Făcător. ''Iată v-am dat vouă, zice Dumnezeu către oameni, toată iarba câmpului, ca să fie vouă şi dobitoacelor spre mâncare''. Primind deci împreună cu necuvântătoarele o hrană de obşte, dar stricând-o prin născocirile noastre într-una mai desfătătoare, cum nu vom fi socotiţi, cu drept cuvânt, mai necuvântători decât acelea, dacă dobitoacele rămân între hotarele firii, neclintind nimic din cele rânduite de Dumnezeu, iar noi, oamenii cinstiţi, cu raţiune, am ieşit cu totul din vechea rânduială? Căci care sunt fripturile dobitoacelor, care sunt nenumăratele meşteşuguri ale plăcintarilor şi bucătarilor, care stârnesc plăcerile ticălosului de pântece? Oare nu iubesc acelea vechea simplitate, mâncând iarbă şi îndestulându-se cu ce se nimereşte şi folosindu-se de apa râurilor, dar şi de aceasta destul de rar? De aceea le sunt puţine şi plăcerile de sub pântece, pentru că nu-şi aprind dorinţele cu nici o mâncare grasă, încât nici nu ştiu totdeauna de deosebirea între bărbătuş şi femeiuşcă. Căci un singur timp al anului le stârneşte această simţire, când legea firii le-a rânduit împreunarea pentru însămânţarea aceleiaşi specii, spre păstrarea neamului; în cealaltă vreme aşa de mult se înstrăinează, încât uită cu totul de o astfel de dorinţă. Dar oamenilor, pofta nesăturată după plăcerile desfrânate, odrăslită din belşugul şi felurimea mâncărilor, le-a semănat dorinţe furioase, neîngăduindu-le patima să se liniştească în nici o vreme. (Nil Ascetul)

Dacă L-a chemat şi pe Domnul însuşi, zicându-i: ''Toate ţi le voi da ţie, de vei cădea şi Te vei închina mie'', şi dacă a încercat să amăgească prin lucruri ce par strălucitoare şi pe Cel ce n-are trebuinţă de ele, cum nu-şi va închipui că poate să amăgească pe oamenii uşor de prins, care sunt aşa de aplecaţi spre lucrurile sensibile? (Nil Ascetul)

Nimic n-a folosit cel ce s-a lepădat de toate şi se îndulceşte cu patima. Căci ceea ce făcea prin avuţie, face şi acum neavând nimic. De asemenea cel ce se înfrânează, dacă agoniseşte avere, e frate la cuget cu cel de mai înainte; căci lor este aceeaşi pentru plăcerea din cuget, iar tatăl este altul pentru deosebirea patimii. (Marcu Ascetul)

Legea porunceşte figurat să lucrăm şase zile, iar a şaptea să ne odihnim. Lucrarea sufletului stă în facerea de bine prin bani şi lucruri. Iar odihna lui, în a vinde toate şi a le da săracilor, după cuvântul Domnului. Şi cel ce ajuns astfel la odihnă prin lepădarea de averi, petrece în nădejdea mintală. La această odihnă ne îndeamnă şi Pavel să intrăm cu sârguinţă, zicând: ''Să ne silim să intrăm la această odihnă''. Acestea le-am spus, nu nesocotind cele viitoare, nici hotărând că aici este răsplata obştească, ci fiindcă trebuie să avem întâi harul Duhului Sfânt lucrând în inimă şi apoi să intrăm, pe măsura vredniciei noastre, în Împărăţia Cerurilor. Acesta descoperind-o şi Domnul a zis: ''Împărăţia Cerurilor este înăuntrul vostru!'' Dar a spus-o şi Apostolul: ''Credinţa e adeverirea celor nădăjduite''; şi iarăşi: ''Alergaţi aşa să o luaţi''; şi iarăşi: ''Cercetaţi-vă pe voi înşivă de sunteţi în credinţă. Sau nu cunoaşteţi că Iisus Hristos locuieşte în voi? Afară numai dacă nu sunteţi creştini netrebnici.'' (Marcu Ascetul)

Definiţia neiubirii de argint: a vrea să nu ia bani, aşa cum vrea cineva să aibă. (Diadoh al Foticeii)

E foarte potrivit şi cât se poate de folositor ca odată ce am cunoscut calea evlaviei să vindem îndată toate avuţiile noastre, iar banii de pe ele să-i împărţim după porunca Domnului, ca nu cumva, pe motiv că vrem să împlinim poruncile totdeauna, să nesocotim porunca mântuitoare. Căci făcând aşa vom dobândi întâi negrija cea bună şi apoi sărăcia nepândită care ne ţine cugetul mai presus de orice nedreptate şi de orice judecată, dat fiindcă nu mai avem materia care aprinde focul din cei lacomi. Dar mai mult decât celelalte virtuţi ne va încălzi şi ne va odihni la sânul ei, pe noi cei rămaşi goi, smerita cugetare. Ea ne va fi ca o mamă care îşi încălzeşte copilul, luându-l în braţele sale, când din simplitate copilărească acela şi-a aruncat departe de el haina de care s-a dezbrăcat, găsind plăcere, din pricina nerăutăţii, mai degrabă în goliciune, decât în culoarea pestriţă a hainei. Căci zice Scriptura: ''Domnul păzeşte pe prunci; de aceea m-am smerit, iar El m-a mântuit''. (Diadoh al Foticeii).