Într-una din zile niște
domni se prezentară la un spital de nebuni,
pentru a face o vizită. În acel
moment portarul nu era prin preajmă. În schimb, un tânăr care se plimba prin
curte se oferi cu mare plăcere să-i însoțească pe domni. La început îi duse în
grădină și, cum se întâlneau cu vreun nebun, acesta le explica vizitatorilor
ideea fixă pe care fiecare din bolnavi o avea despre sine.
- Priviți la acela: el crede
că este împăratul Japoniei… Celălalt crede că a murit de ceva vreme…, Ăstălalt
crede că este o moară. Dar cel mai
nebun este ăla din colț, care se crede Fiul lui Dumnezeu. Evident, eu știu foarte
bine cine este, deoarece dacă ar fi Fiul lui Dumnezeu eu ar trebui să știu,
pentru că eu sunt Tatăl ceresc!
E inutil să spunem cum
au rămas acei vizitatori, și cum s-au grăbit să iasă cât mai repede de acolo…
Acel nefericit cunoștea
foarte bine bolile tuturor celorlalți, dar nu era capabil să-și dea seama de
propria boală. Așa se întâmplă cu mulți care, deși nu sunt defel nebuni, se
preocupă de greșelile și defectele aproapelui, dar nu se preocupă del propriile
defecte. (Spirago, op. cit., 685).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial