Reflecție la sărbătoarea Întâmpinării Domnului

„După ce s-au împlinit zilele…”. După Evanghelie, timpul nu curge, nu se termină. Se împlinește. Nu este un timp care se consumă, care trece. Este un timp care se umple. Este cu totul altceva timpul trecut, timpul care s-a terminat, timpul trecut de la „timpul împlinit”. Timpul este viață, viața nu trece, se umple, se împlinește, și este o împlinire. Acest lucru vrea să spună că viața are un sfârșit. Iar a ne îndrepta spre un sfârșit este diferit de a „dispărea”, adică vrea să spună că viața și-a atins obiectivul, viața s-a realizat.

Exemplu în acest sens ne este dat de bătrânul Simeon și bătrâna profetesă Ana. „După ce s-au împlinit zilele…”, s-au împlinit promisiunile lui Dumnezeu, pentru că Isus este împlinirea lui Dumnezeu, iar Simeon și Ana sunt martorii fidelității Domnului, cei care văd umplută așteptarea lor a Mesiei promise, ei care și-au trăit întreaga existență în așteptarea acestei împliniri : „Acum, slobozeşte-l pe slujitorul tău, Stăpâne, după cuvântul tău, în pace”. Perseveranța și fidelitatea lor nu le-a împietrit inima, dar i-a făcut capabili de discernământ, de duioșie, de ospitalitate, de iubire. În puține cuvinte, au avut viață atentă, în așteptarea trecerii, a sosirii lui. L-au căutat peste tot, deseori și cu bucurie în ordinaritatea micilor fapte, a simplelor întâlniri, și L-au găsit. Dumnezeul-copil și-a ținut cuvântul, s-a lăsat îmbrățișat așa cum promisese. Își dau seama numai ei – Simeon și Ana – că este El, acolo, în acel spațiu distrat și plin de obișnuințe, așa cum este Templul. Nu-și dă seama cel care prezidează ritul, preotul și ceilalți „funcționari” ai Templului, și ei în așteptarea împlinirii promisiunilor lui Dumnezeu. Dar promisiunile cărui Dumnezeu? Pe care Dumnezeu îl așteptau ceilalți? Da, pentru că Dumnezeu se arată „în ascuns”, ascuns în fragila condiție umană, adică ascuns de acea realitate de care, deseori și cu bucurie ne îndepărtăm și noi. Dar tocmai acea realitate devine locul întâlnirii cu Dumnezeu, dezvăluindu-ne astfel că drumul spre împlinire, spre plinătate, trece prin acceptarea imperfecțiunilor și a golurilor noastre. Așa se întâmplă întotdeauna cu întâlnirile la care Dumnezeu ne convocă: niciodată făcând abstracție de uman. Dorința lui Dumnezeu este ca nimic din om să nu fie mortificat, dar toate să cunoască împlinirea lor. Evident, toate acestea au un preț. Nu se dă posibilitate de împlinire decât numai prin dezvăluirea a ceea ce purtăm în inimă: „semn de contradicție, pentru ca să fie dezvăluite gândurile din multe inimi”. Întâlnirile, atunci când sunt adevărate, te lasă gol și, în consecință, lasă semne.

„L-a luat în braţe şi l-a binecuvântat pe Dumnezeu”. A-L avea în brațe pe Domnul. Cine este Domnul? Cel care s-a predat brațelor oamenilor. Dumnezeu este unul care se predă mâinilor noastre, brațelor noastre, ca viață a noastră. Atunci când îl ții în brațe pe El, totul este împlinit. Duhul Sfânt îi revelase lui Simeon „că nu v-a fi văzut moartea fără să-l fi mai înainte văzut pe Cristosul Domnului”. Cuvinte pe care Duhul le păstrase în Scriptură, pentru ca eu să le păstrez în inimă: Tu nu vei muri fără să-l fi văzut pe Cristosul Domnului. Viața mea nu se va stinge fără să fi primit răspunsurile la întrebările puse, fără întâlniri, fără lumină. Va veni și pentru mine Domnul. Va veni dacă voi ști să aștept, dacă ochii vor fi atenti, pătrunzători, vigilenți și capabili să vadă. Dar…, cu ce fel de întâlniri îmi umplu eu viața? Cu ce așteptări îmi umplu existența? (Lc 2, 22-40)   

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

Sursa: #CercatoridiPerle