La
Stampa,
1 noiembrie 2009
de ENZO BIANCHI
de ENZO BIANCHI
În fiecare an revin “morții”,
zi în care sunt amintiți cei care “au plecat și nu mai sunt printre noi”. Încă din
timpul preistoriei, de când omul este om, moartea este o enigmă, o nedreptate
trăită de om ca destin, dar niciodată acceptată cu simplă naturalețe. Pentru cel
care moare, moartea este un eveniment necunoscut: este sfârșitul a toate sau
deschidere spre o altă lume? Din acest motiv, frica de moarte este altoită în
fiecare viață umană și, de fapt, este, așa cum spune Iob, “regina fricilor”,
rădăcina tuturor fricilor. Din acest motiv, autorul Scrisorii către Evrei are o
afirmație puțin amintită și încă și mai puțin explorată, dar care are o
importanță decisivă pentru dezvăluirea care conține “din cauza fricii față de moarte, (ființele
umane) sunt supuse alienării pentru toată viața” (Ev 2, 15).
În zilele noastre
acceptăm cu o și mai mare dificultate să privim moartea, deoarece societatea
noastră se aseamănă cu palatul pe care tatăl lui Gothama Buddha îl construise
fiului: un loc din care fusese eliminat orice semn al bolii, al bătrâneții și
al morții. În ciuda faptului că mijloacele de comunicare în masă sunt pline de
moarte – astăzi moartea este sistematic crezută ca fiind obscenă și, în
consecință, eliminată. Dar aceasta este moartea altora, moartea care este
facută cunoscută, cu atât mai spectaculoasă cu cât mai puțin este moartea mea. Astfel,
rezultatul acestui exces de reprezentare provoacă expulzarea morții din viața noastră
de fiecare zi și o prezintă îndepărtată, improbabilă pentru noi.
Da, dar morții
noștri? De fapt, mai degrabă sau mai târziu moare și cineva de lângă noi. Și,
cu condiția să nu fie vorba de o moarte neașteptată, și pentru ei este în act
un proces care-i face să devină pentru noi tot mai înstrăinați: perioada finală
a vieții lor este ținută departe de cotidianul nostru, în spital, în locuri
dedicate bolnavilor terminali. Alții sunt chemați să însoțească pe cel ce
moare, iar când aceasta sosește, totul este pregătit pentru ca mortul nici
măcar să nu mai treacă pe acasă dar, cu toate onorurile funeraliilor, să ajungă
cât mai repede la cimitir, unde și acolo există din ce în ce mai puțin spațiu
și timp pentru morți. După care ne grăbim să învățăm tehnici pentru “a elabora durerea”,
pentru că se crede că durerea pentru pierderea celui pe care l-am iubit și îl
iubim trebuie să fie îndulcit și făcut să dispară cât mai repede posibil:
trebuie să uităm, iar uitarea trebuie accelerată…
Această încercare de
a ascunde moartea și a uita morții o regăsim prezentă și în macabrul carnaval
celebrat ca Halloween – sărbătoare străină tradiției culturale italiene, dar
care a fost impusă pentru aspectele ei comerciale, crezând în principiul că “totul
se poate vinde și cu orice ne putem distra” – în care copii sunt induși să se
distreze parodiind moartea: este o încercare disperată și din punct de vedere
antropologic fals de a exorciza moartea. A îndepărta privirea de la acest
eveniment ineluctabil este imposibil, deoarece moartea este numai forma mai
decisivă și definitivă a suferinței care însoțește întreaga viață, iar durerea
nu poate fi eliminată. Astfel că moartea care se vrea a fi ignorată devine asuprire,
coșmar, fantomă, iar noi rămânem inconștienți de ce anume ne așteaptă, alienați
de frica de moarte. De ce s-a ajuns astăzi la această parodiere a unei zile care
odată era foarte umană, o zi a memoriei pe care toate ființele umane – și numai
ele – au creat-o și trăit-o prin ritualuri diferite, dar totdeauna îndreptate
să le amintească de cei care i-au precedat pe drumul vieții și al morții, și să
se antreneze să pună în practică pentru ei semne de atenție? Pare imposibilă
această înfricoșătoare pierdere a memoriei. Generația mea a cunoscut această
nevoie de a vizita mormintele persoanelor iubite: rit uneori chiar săptămânal,
dar simțit ca o datorie absolută al acestui anotimp de toamnă, când întreaga
natură ne vorbește de un sfârșit, o moarte, un somn și o odihnă. Nu se punea
problema dacă unul era sau nu era credincios: exista în inimă o relație de
iubire trăită, iar aceasta cerea să fie amintită și, în vreun fel, retrăită.
De altfel, dintre
toate animalele, numai ființa umană a simțit dintotdeauna nevoia de a înmormânta
pe cel ce murea, și să pună un semn vizibil și tangibil acolo unde trupul fusese
pus în pământ, și se unise pentru totdeauna cu el. Iată, de aceea, necesitatea
umanissimă de a vizita mormântul, mai ales cu ocazia unor evenimente personale –
ca de exemplu aniversarea morții sau a nașterii – sau cu ocazia unor comemorări
colective, ca de exemplu de “ziua morților”, sau de “ziua eroilor”. A curăța
mormântul, a spăla piatra pe care este scris numele răposatului, a înfrumuseța
cu flori mormântul, a-l ilumina cu o lumânare, sunt toate gesturi îndreptate să
celebreze mortul și să reînsuflețească comuniunea vitală cu acesta. Cult al
morții? Mai degrabă, într-un anumit sens, cult al morților: în aceste gesturi
nu există venerație pentru cadavre, cu atât mai puțin evocare a spiritelor, ci
dorința de a aprinde un raport imposibil în prezent, dar care în trecut a fost
unul autentic, semnificativ, vital. Nevoie de reculegere, de un moment de
tristețe sobră și de conținută nostalgie pentru istorii umane, dificile și
grele, dar în care s-a găsit un sens care nu poate fi făcut dispărut odată cu
moartea.
Dar astăzi, când
Biserica “permite” incinerarea, adică a
reduce imediat trupul la puțină cenușă, apar probleme noi: unde să se depună
urnele dacă nu sunt prevăzute locuri speciale care să le adune, permițând astfel
să aibă rolul lor de memorial, de “loc”
pentru un trup mort, dar pentru care simțim nevoia să fie localizat undeva? Vor
fi păstrate în casă, într-o optică fetișistă, care vrea să elimine distanța
creată de moarte? Vor fi dispersate în pâraie sau în mări, sau în vânt, într-o
ideologie new age, care dizolvă persoana, istoria și raportul personal de
comuniune cu Dumnezeu? Iar pentru creștini, sacramentalitatea morții lui Isus, îngropat
în pământ, cum va putea fi menținută și să rămână exemplară? În celebrarea sărbătorii
Tuturor Sfinților creștinii afirmă că îi văd pe cei morți în cadrul speranței
unei mari comuniuni în care moartea a fost învinsă, învinsă de iubirea umană
trăită până la extrem de Isus din Nazaret.
Eros și Thanatos,
Iubire și Moarte: iată duelul adevărat și definitiv, un duel care, pentru creștini,
a avut loc deja, deoarece încă de acum peste moarte domnește iubirea, dar un
duel la care putem participa și astăzi. Atunci când reînnoim iubirea față de
cei dragi ai noștri care au murit, noi învingem moartea, pentru că reînnoim o relație
vitală, în timp ce, a uita de morți și a ne fie frică de propria moarte
înseamnă a nu mai fi real și autentic persoane vii. Iubirea ne face să simțim
că moartea este un dușman, dar iubirea față del cel mort ne poate vorbi de viață.
Traducere: Pr. Pătrașcu
Damian
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial