Am îngenuncheat în faţa sufletului meu

După ce m-am întâlnit cu mine însumi, în miez de noapte, cercetându-mă în fiecare ungher al trupului meu şi făcând curăţenie, am dat de sufletul meu şi am îngenuncheat. Nu ştiu cât timp a trecut, sau poate că stătusem în afara lui, dar venele din creştetul genunchiului mi-au şoptit că ajunge. Şi am început să rememorez ce-i spusesem, ce auzisem de la el, sufletul meu cel atât de des părăsit şi lăsat în paragină. Şi sunt sigur că nu mă lăsase să vorbesc, să mă tânguiesc, să-i spun că n-o să se mai întâmple, că sunt hotărât să nu mai plec de acasă; el, plin de răni, sărise la gâtul trupului meu şi, slăbit peste măsură, fără vlagă, dar plin de limfa vitală primită încă de la cufundarea în apa divină şi uns cu uleiul frumos mirositor, parcă se sprijinea de mine, sigur că n-o să mai plec niciodată departe de mine, dar tot atât de sigur că de lângă el plecarea era iminentă. Nu vorbea, nu scotea niciun sunet, pentru că voia să mă recunoască, să mă umple din nou de el, şi ştia că nu am nevoie de cuvânt suflat de vânt, ci numai de rouă divină, tocmai esenţa fiinţei lui. Mi-am plecat capul spre sânul lui şi l-am privit: un străin, şi totuşi unul atât de cunoscut. Un străin care mi-a stat alături, în mine, tot timpul cât eu rătăcisem departe; un străin care îmi iluminase potecile strâmte şi străzile largi pe care le străbătusem în pelerinajul meu fără ţintă, dar care avea peste tot indicatoare făcute din luminoase roşcove mestecate de porci, de parcă tot pământul ar fi fost o crescătorie de patrupede.

Liniştea era fierbinte, aspră şi ucigătoare! Spune ceva? Reproşează-mi înstrăinarea? De ce-ai plecat? Linişte... pietre surde şi văzduh încins de tăcere. Am căzut din nou în genunchi în faţa sufletului meu şi am văzut sânul cald care mă cuprinsese. Sângele cald şi sărat ţâşnea prin venele lui şi mă încălzea, şi dădea culoare şi viaţă trupului meu descărnat şi palid ca un soare de sfârşit de toamnă, din care a rămas numai conturul şi lumina. Mă simţeam greu ca plumbul tras dintr-o puşcă în inima unui tânăr soldat căzut pe câmpul de luptă. Un trunchi imens de plumb trupul meu, sprijinit şi susţinut de o pană firavă de porumbel, care-mi era sufletul. Aş prefera să lupt, să uit, dar nu mă lasă adierea lui. Prea blând eşti, suflete al meu, prea blând! Dacă eşti atât de uşor, pentru ce nu alergi după mine, în fugile şi peregrinările mele prin colbul lutului din care am fost plămădit? Iarăşi linişte, zâmbet, forţă cerească, şi o mână întinsă: ridică-te, căci tu eşti slab; aşa s-a întâmplat; ai păcătuit şi ţi-ai pierdut vlaga primită de la Creator. Eu în schimb sunt puternic; nu sunt rănit. Eu îţi sunt dator şi vreau să-mi iau revanşa. Ridică-te, căci cel care trebuie să cadă în genunchi sunt eu, cel puternic din cel puternic; plin de viaţă din izvorul vieţii. Sau mai bine îţi zic: hai să ne aruncăm amândoi în genunchi în faţa lui, a celui care poate să facă să înflorească praful de sub picioarele noastre, iar din aceste flori să stoarcă cerneala cu care să ne scrie numele în cartea vieţii Mielului. Ştii că noi putem sta în genunchi numai pentru că Răstignitul Cristos şi-a tocit trupul pe drumul Calvarului? Să ne aruncăm în genunchi nu numai noi doi, ci şi toţi cei care cred că nimic nu este mai frumos pentru un om decât să-şi împlinească menirea în lumea hărăzită lui: pământ înălţat spre cer, pentru că cerul s-a coborât spre el, ca să nu mai fie doi, ci o singură mântuire.

Rătăcitori suntem pe pământ, Doamne, aşa cum şi tu eşti tot timpul pe drum, în căutarea făpturii celei mai iubite de tine. Este un joc continuu, Doamne, un dans în care mă apropii şi mă îndepărtez de tine, o horă în care sufletul şi trupul se învârt continuu, încercând să-ţi atingă poala hainei milostivirii şi a iubirii, ca să primească viaţă şi putere pentru ziua ce va să vie. Ai pus în mine sămânţa iubirii, Doamne! Fă-mă să zămislesc om; trup, suflet, plămădeşte-mă cu foc, să mă topesc în măruntaiele cerului, căci ard de dorinţa de a mă întoarce acasă.

În genunchi mă pun, în faţa sufletului şi a trupului, şi aşa vreau să mă îndrept spre veşnicul dezveşnicit pentru mine, pentru tine, pentru tot cel ce-l caută cu însetare şi dorinţă infinită. Numai acolo mă voi ridica, şi-i voi privi minunea creată la început, pentru prezent.

Pr. Damian-Gheorghe Pătraşcu