„Dumnezeul meu”, „cum poate cineva să fie mulțumit în Rai și să știe că se află un om, un suflet, care arde în veci?

-         Odată, bătrâne Anania, a fost un bogat, nedrept și încălcător de lege, mânca și bea, se îmbrăca în haine de mătase și porfiră, și niciodată n-a dat nici o frunză verde vecinului său Lazăr, care flămânzea și îngheța de frig. Lazăr se târa sub masa lui să adune firimiturile, să lingă oasele; dar slujitorii îl aruncau afară, iar el ședea pe prag și veneau câinii și-i lingeau rănile. Când a venit ziua hotărâtă de sus au murit amândoi; unul a mers în focul cel veșnic, celălalt în sânul lui Avramm. Într-o zi bogatul a ridicat ochii și a văzut pe vecinul său Lazăr cum râde și se bucură în sânul lui Avramm; a scos un strigăt: „Tată Avramm, tată Avramm, trimite pe Lazăr să ude vârful degetului său, să-mi răcorească gura; ard!” Dar Avraam i-a răspuns: „Amintește-ți când mâncai și beai tu și te bucurai de toate bunătățile lumii, iar el flămânzea și îngheța de frig; i-ai dat tu vreodată o frunză verde? Așadar, a venit rândul său să se bucure, iar tu să arzi în veci”.

Isus oftă și tăcu; bătrânul Anania, cu gura căscată, aștepta încă să asculte, buzele i se uscară, gâtlejul i se uscă; privi pe Isus într-un chip rugător:

-         Ai terminat? întrebă el și glasul îi tremura; ai terminat? Nu mai ai altceva?

Iuda râse:

-         Așa i-a trebuit, spuse el; cine mănâncă și bea prea mult pe pământ o să se veștejească în Iad.

Dar tinerelul fiul al lui Zebedeu se aplecă la sânul lui Isus:

-         Rabi, cuvântul tău n-a ușurat inima mea, spuse el încet; de câte ori ne-ai poruncit: Iartă pe dușmanul tău, iubește-l; și chiar de-ți face rău de șaptezeci de ori câte șapte, tu să-i faci bine de șaptezeci de ori câte șapte; numai așa va fi stârpită din lume răutatea; iar acum Dumnezeu nu poate să ierte?

-         Dumnezeu este drept, sări și spuse barbă-roșcată și privi batjocoritor pe bătrânul Anania.

-         Dumnezeu este prea bun, i-o întoarse Ioan.

-         Așadar, nu există nădeje? Se bâlbâi bătrânul bogătan; s-a sfârșit pilda?

Toma se ridică, făcu un pas către poarta de intrare; se opri.

-         Nu, nu s-a sfârșit, boierule, spuse cu zeflemea; mai este încă.

-         Ia spune, băiete, să ia binecuvântarea mea...

-         Pe bogat îl chema Anania, zise el.

Apucă bocceaua cu mărfurile lui și se pomeni afară din casă; se opri în mijlocul drumului și chicotea cu vecinii.

Sângele urcă în căpățâna mare a bătrânului fruntaș, ochii i se încețoșară.

Isus întinse mâna, mângâie părul creț al prietenului său drag: judecat; Dumnezeu este drept, au spus și ei și n-au putut să meargă mai departe; dar tu ai și inimă, și-ai spus: Dumnezeu e drept, dar nu e de-ajuns; este și preabun; pilda aceasta, nu e gata, trebuie să aibă alt sfârșit.

-         Rabi, făcu tânărul, iartă-mă; într-adevăr, asta a spus inima mea: omul iartă, Dumnezeu nu iartă? Nu e gata, e hulă mare; pilda trebuie să aibă alt sfârșit.

-         Și are alt sfârșit, iubitule, spuse Isus zâmbind; bătrâne Anania, ascultă să ți se întărească inima; ascultați și voi toți care vă aflați în curte, și voi, vecini, care chicotiți în drum; Dumnezeu nu este numai drept, este și bun;  și nu este numai bun, este și Tată. Lazăr a ascultat cuvântul lui Avramm, a oftat: „Dumnezeul meu”, a spus în mintea sa, „cum poate cineva să fie mulțumit în Rai și să știe că se află un om, un suflet, care arde în veci? Răcorește-l, Doamne, să mă răcoresc și eu; slobozește-l, Doamne, să mă slobozesc și eu; altfel o să încep și eu să ard”. Iar Dumnezeu a ascultat gândul lui, s-a bucurat: „Iubite Lazăr,”, a spus, „coboară să iei de mână pe cel însetat; nesecate sunt izvoarele Mele, adu-l să bea, să se răcorească; să te răcorești și tu cu el”. „În veci?” a întrebat Lazăr. „În veci!, a răspuns Dumnezeu.

Nikos Kazantzakis, Ultima ispită a lui Hristos, Humanitas, București 2016, pp. 193-195.