Dacă personajele evangheliei ar fi avut
încorporat un aparat de numărat chilometrii parcurși, cred că clasifica celor
mai buni drumeți ar fi fost ocupată de Sfânta Fecioară Maria.
Evident, după Isus. Dar se știe, el
se identificase într-atât cu drumul, încât într-una din zile îi va invita pe
discipolii lui să meargă pe urma lui, mărturisindu-le chiar că el este calea.
El este Calea. Nu un drumeț!
Astfel, pentru că Isus se află în
afara concursului, prima pe lista pelerinajelor evanghelice este fără îndoială
ea: Maria!
O găsim totdeauna pe drum, dintr-o
parte în alta a Palestinei, cu o ieșire chiar și în străinătate.
Călătorie dus întors de la Nazaret
spre munții lui Iuda, pentru a o vizita pe verișoara ei, cu acea specie de
supliment rapid menționat de evanghelistul Luca, care ne asigură că ea „a ajuns
în grabă în cetate”. Călătorie până la Bethleem. De aici la Ierusalim pentru
prezentarea la templu. Expatriere clandestină în Egipt. Reîntoarcere grăbită în
Iudea cu viza dată de îngerul Domnului, și de aici din nou la Nazaret.
Pelerinaj la Ierusalim cu reducere de grup, și dublarea aceluiași drum parcurs
în căutarea lui Isus. Între mulțime, întâlnindu-L pe el rătăcind prin satele
Galileii, poate cu gândul să-l ducă acasă. În sfârșit, pe potecile Calvarului,
la picioarele crucii, unde mirarea exprimată de Ioan prin cuvântul „stabat” mai
mult decât pietrificarea de durere a inimii pentru o cursă falimentată, exprimă
mobilitatea statuară a celui care așteaptă pe podium premiul victoriei.
Icoană a celui care „merge mergând”,
o găsim așezată singură la banchetul primei minuni. Așezată, dar care nu stă
locului. Nu știe să rămână liniștită. Nu aleargă cu trupul, ci cu sufletul. Și
dacă nu merge ea spre „ceasul” lui Isus, face să vină spre ea acel ceas, mutând
în spate semnele, până când bucuria pascală nu izbucnește pe mesele oamenilor.
Totdeauna pe drum. Și încă urcând.
De când a plecat în călătorie „spre
munte” până în ziua Golgotei, ba chiar până la răsăritul ridicării la cer, când
a urcat și ea împreună cu apostolii „la etajul superior” în așteptarea Duhului
Sfânt, pașii ei sunt totdeauna caracterizați de înălțimi. Va fi făcut și
coborâri, iar Ioan amintește una când spune că Isus, după nunta din Cana, „a
coborât la Cafarnaum împreună cu mama ei”. Dar insistența cu care evanghelia
însoțește cu verbul „a urca” călătoriile ei la Ierusalim, mai mult decât să
facă aluzie la suflul greoi al pieptului sau la picioarele umflate, vrea să
spună că pelerinajul pământesc al Mariei simbolizează întregul efort al unui
itinerar spiritual exigent.
Sfântă Fecioară Marie, femeie pe
drum, cum am vrea să ne asemănăm cu tine în alergările noastre, dar nu avem
ținte. Suntem pelerini ca și tine, dar fără santuare spre care să ne îndreptăm.
Alergăm mai repede ca tine, dar deșertul înghite pașii noștri. Umblăm pe
asfalt, dar bitumul șterge pașii noștri.
Forțați de atâta umblat, ne lipsește
în traista călătorului harta stradală care să dea sens călătoriilor noastre. Și
cu toate variantele pe care le avem la dispoziție, viața noastră nu se
racordează cu nici o ieșire constructivă, roțile se învârt în gol pe variantele
absurdului, și ne regăsim în mod inevitabil contemplând aceleași peisaje.
Dăruiește-ne, te rugăm, gustul
vieții. Fă-ne să gustăm beția lucrurilor. Oferă răspunsuri materne întrebărilor
circa semnificația interminabilelor noastre drumuri. Și dacă sub cauciucurile
noastre violente, ca într-o vreme sub picioarele tale goale, nu mai răsar
flori, fă măcar să încetinim freneticele noastre curse, pentru a ne bucura de
parfum și pentru a-i admira frumusețile.
Sfântă Fecioară Marie, femeie pe
drum, fă ca drumurile noastre să fie, așa cum au fost ale tale, instrumente de
comunicare cu lumea, și nu benzi izolante pe care ne asigurăm aristocratica
noastră solitudine.
Eliberează-ne de neliniștea
metropolelor și dăruiește-ne nerăbdarea lui Dumnezeu.
Nerăbdarea lui Dumnezeu ne face să
lungim pasul pentru a-i ajunge din urmă pe tovarășii de drum. Neliniștea
metropolelor, în schimb, ne face specialiști ai depășirilor. Ne face să
câștigăm timp, dar ne face să-l pierdem pe fratele care merge lângă noi. Ne
pune în vene frenezia vitezei, dar golește de duioșie zilele noastre. Ne face
să apăsăm pe accelerator. Dar nu dăruiește grabei noastre, ca și grabei tale,
savori de caritate. Comprimă în sigle chiar și sentimentele noastre, dar ne
privează de bucuria acelor relații scurte care, pentru a fi cu adevărat umane,
au nevoie de bucuria a o sută de cuvinte.
Sfântă Fecioară Marie, femeie a
drumului, „semn de sigură speranță și de consolare pentru poporul pelerin al
lui Dumnezeu”, fă-ne să înțelegem cum, mai mult decât pe hărțile geografice,
trebuie să căutăm pe mesele istoriei caravanele pelerinajelor noastre. Pe
aceste itinerare va crește credința noastră.
Ia-ne de mână, și fă-ne să vedem
prezența sacramentală a lui Dumnezeu sub filele zilelor, în trecerea timpului,
în consumarea anotimpurilor umane, în apusul atotputerniciilor pământești, în
crepusculele matinale ale noilor popoare, în așteptările de solidaritate care
se observă în văzduh.
Spre aceste sanctuare îndreaptă
pașii noștri. Pentru a vedea în nisipurile efemere urmele Eternului.
Restituiește-ne savori de căutare interioară neliniștii noastre de turiști fără
țintă.
Dacă ne vezi rătăciți, pe marginea
străzii, oprește-te, Samaritană preadulce, și varsă pe rănile noastre uleiul
mângâierii și vinul speranței. Și apoi pune-ne din nou înapoi pe drumul lui
Dumnezeu. Din ceața acestei „văi de lacrimi”, în care se consumă nenorocirile
noastre, ridică-ne ochii spre munții de unde ne va veni ajutorul. Și atunci, pe
drumurile noastre va înflori exultanța Magnificat-ului.
Așa cum s-a întâmplat în acea îndepărtată primăvară, pe colinele Iudeii, când
te-ai urcat tu acolo.
Traducere: Pr. Pătrașcu Damian
Din Don Tonino Bello, Maria, donna dei nostri giorni, San
Paolo, Cinisello Balsamo 182011, pp. 58-61.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial