Prezentul și viitorul nostru este trecutul?

Pe vremea noastră, copiii ştiau să fie respectuoşi, în vreme ce copiii de astăzi nu sunt; pe vremea noastră era credinţă; astăzi, tinerii nu mai cunosc drumul spre biserică; pe vremea noastră, fetele erau pudice, nu ca acum, că umblă îmbrăcate dezbrăcate; pe vremea noastră, copiii citeau continuu cărţi; astăzi, copiii stau numai în faţa computerului sau al celularului (de parcă pe vremea lor ar fi existat computere şi celulare!); odată, preoţii erau mai serioşi; astăzi, cu toţi preoţii ăştia tineri, nu mai ştii ce să crezi; pe vremea lui Ceauşescu, toţi aveau de muncă şi nu se copia la bacalaureat; astăzi sunt o grămadă de tineri şomeri şi se copie pe rupte; odată, vinul, roşiile, castraveţii şi pâinea aveau gust; astăzi, toate au miros şi gust de plastic; pe vremea noastră..., să adauge fiecare tot ce vrea şi ce a mai auzit de la cei în vârstă. Este adevărat, odată era aşa, şi poate că era bine aşa; astăzi nu mai trebuie să fie ca odată, pentru că ar fi vai şi-amar de noi, dacă am trăi ca în Evul Mediu, sau ca în secolul al XIX-lea, sau ca pe timpul lui Ceauşescu. Astăzi, valorificând lucrurile bune din trecut, descoperirile ameţitoare şi învăţând din greşelile întregului trecut al omenirii, al ţării noastre, să facem să fie bine pentru noi şi pentru viitorul nostru şi al celor ce vor veni după noi, pentru că a vrea ca prezentul şi viitorul nostru să fie ca trecutul ar fi o greşeală enormă, şi inutil ne-am căi dacă am vrea să reînviem timpurile trecute, Egiptul, în care mâncam praz şi pepeni pe rupte, pâine cu zahăr şi cafea făcută din cicoare. Trecutul poate deveni nociv şi periculos, dacă ne agăţăm de el ca evreii în deşert, când trăiau din amintirile sclaviei, şi acestea distorsionate, reduşi la nişte larve şi care ajunseseră la o asemenea stare de îndobitocire, încât de acum se mulţumeau numai cu cojile aruncate de stăpânii lor, uitând că până şi pe acelea le înghiţeau îndoite cu polonice de lacrimi. Sincer, n-aş vrea să trăiesc în Evul Mediu (deşi, în unele privinţe, „guvernanţii” noştri ne fac să trăim astfel, dacă nu chiar mai rău), nici în timpurile criminale ale comunismului, timp în care omul în sine şi pentru sine nu valora nici cât o ceapă degerată. Şi atunci, de unde toată această nostalgie faţă de trecut, uneori chiar o remuşcare că nu mai trăim ca atunci? Anticii au spus bine: istoria este învăţătoarea vieţii; cu condiţia ca această istorie să aibă discipoli înţelepţi, şi nu închistaţi în trecut, altfel această şcoală a istoriei devine şomeră, bună numai de aruncat la câini.

Sunt conştient şi sigur că, aşa cum Isus Cristos s-a întrupat în trecutul nostru, odată, tot aşa se va întrupa şi în prezentul şi în viitorul acestui pământ, şi pe această întrupare mă bazez când spun că, dincolo de ceea ce s-a făcut în trecut, bine şi rău, tot aşa, trebuie să-i permitem Mântuitorului să se întrupeze şi în prezentul şi viitorul nostru, pentru că el, spune Scriptura, a venit şi va veni „în timp ce noi eram păcătoşi”; cred cu toată tăria că, aşa cum odată, în vechime, s-a putut spune: „Iată, acum este vremea potrivită, acum este timpul mântuirii” (2Cor 6,2), tot la fel putem spune şi noi, ba încă cu mai mult curaj, cu condiţia să recunoaştem, în prezentul nostru, prezentul veşnic al lui Dumnezeu, acel astăzi divin care a fost, este şi va fi. De altfel, şi pe discipolii săi, speriaţi de plecarea lui iminentă, Isus îi asigură: „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii” (Mt 28,20).

Aşadar, prezentul şi viitorul nostru nu trebuie să fie trecutul, ci Cristos, alfa şi omega, începutul şi sfârşitul, cel care vrea şi doreşte cu tot dinadinsul să îmbrace trupul meu, şi al tău, şi al întregii lumi şi să-l îndumnezeiască, să-l „înomenească”, să-l facă tot mai mult capabil de a-l dori pe Dumnezeu, cu toată semnificaţia dorinţei în limba română.

Opincile şi-au trăit viaţa şi mulţumim pentru că au purtat oamenii prin colbul atâtor secole; noi vrem astăzi condiţii de mileniu al III-lea; credinţa ne-o vom trăi în mod autentic şi responsabil numai dacă vom cerceta trecutul cu înţelepciune şi fără să fim pătimaşi, şi dacă ne vom deschide ochii să recunoaştem degetul lui Dumnezeu şi întruparea lui Cristos în timpul şi locul nostru. Dumnezeu este stăpânul timpului şi al istoriei, iar noi suntem conţinutul acesteia, în care se va revărsa din belşug harul şi îndurarea divină, în măsura în care vom şti să ne golim de noi înşine şi vom fi dispuşi să ne lăsăm umpluţi de el şi de aproapele nostru. Spune Mântuitorul: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi toate acestea vi se vor adăuga”. Are dreptate, sau nu?

Pr. Damian Pătraşcu

Articol publicat în revista Mesagerul Sf. Anton 3 (2016)