„Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii! Aşa cum eu v-am iubit pe voi...”. Reflecție la Duminica a V-a după Paști

Predică duminica a V-a după Paști

Anul C

Fap 14,20.21b-27;

Ps 144;

Ap 21,1-5a;

In 13,31-33a.34-35

„Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii! Aşa cum eu v-am iubit pe voi...”.

În fragmentul evanghelic din această duminică, Isus, vestindu-le ucenicilor săi că nu peste multă vreme se va înălța la Tatăl, adică se va reîntoarce acolo de unde a venit, le lasă acestora și un îndemn, sau mai bine spus un testament: să vă iubiți unii pe alții, așa cum v-am iubit eu pe voi. În acest îndemn al lui Isus vedem care este dorința lui pentru noi, pentru ucenicii lui atunci când El nu va mai fi în mijlocul lor, cât și măsura iubirii cu care aceștia, și noi, vor trebui să iubească: așa cum v-am iubit eu pe voi. Observăm înainte de toate că Isus nu cere nimic imposibil, nimic deosebit, nimic ciudat ucenicilor săi: nu le cere să facă salturi mortale, să facă minuni, să plece în deșert unde să facă pocăință pentru păcatele lor. Simplu, fără nici o altă condiție, El le cere să se iubească. Aici apare dificultatea pentru noi și de aceea, vom reflecta în minutele ce urmează asupra acestei exigențe a vieții sociale și creștine deopotrivă. Ce este iubirea? Fiecare dintre noi, în general în adolescență sau în prima tinerețe, putem spune că am trăit primele experiențe ale iubirii. Astfel, într-una din zile, fără să o fi căutat, întâlnind un el sau o ea, (deși poate întâlnisem acea persoană de multe ori până atunci, poate și pentru că eram colegi de școală, sau vecini), am rămas orbiți, am simțit pentru acea persoană o atracție specială. Din acel moment, și pentru că încă eram necopți la minte, așa cum este și trebuie să fie un adolescent, nu am mai avut pace. Am căutat orice ocazie de a ne întâlni cu acea persoană, cea mai frumoasă din lume în acel moment, cea mai deșteaptă, și pentru noi nu exista nimic altceva în afară de acea persoană. Am rămas orbiți, ne-am jurat dragoste și fidelitate veșnică, și câte și mai câte nu se petrec în mintea unui adolescent în acele momente! Cât a durat această iubire, sau a fost iubire ceea ce am experimentat în acele momente, la acea vârstă? Continuând firul reflecției noastre, astăzi, dacă privim la acele momente, râdem cu urechile până la gură, cât de naivi am putut să fim, căci după o vreme mai lungă sau mai scurtă, din diferite motive, poate și pentru că am întâlnit pe cineva mai frumos și mai inteligent, am abandonat iubirea vieții noastre și am început o altă aventură, alături de altă persoană. Pe de altă parte, cunoaștem atâtea persoane care și-au jurat iubire veșnică, indiferent de ce s-ar fi întâmplat, iar după o vreme, astăzi din ce în ce mai scurtă, cu și mai multă pasiune, își jură moarte și ură veșnică; urăsc iubirea vieții lor din toate puterile, cu gândul, fapta și omisiunea, cu toată ființa, iar floricica vieții lor, alintată cu atâtea diminutive devine în scurt timp vacă, bou, canalie, criminal, etc. Acolo a fost iubire adevărată? Putem iubi pe cineva pentru veșnicie? Gândiți-vă de câte ori pe parcursul unei zile trecem de la bucurie la tristețe, de la ură la iubire, de la răbdare la pedeapsă, și vom constata cât suntem de schimbători în decursul a numai 24 de ore! Mai merită să ne jurăm iubire veșnică? Noi în biserică, citim Cuvântul lui Dumnezeu care ne spune: iubiți-vă unii pe alții, așa cum v-am iubit eu pe voi; însă dincolo de poarta bisericii schimbăm registrul și spunem: trebuie să meriți iubirea mea. Atunci cum stau lucrurile? Poate cineva, fie și Isus, să ne poruncească să iubim? Poate cineva porunci inimii să iubească pe toți, fără distincție, pe dușmani, pe antipatici, pe soacra cicălitoare, pe soțul bețiv, pe soția căreia i se învârte capul ca girofarul poliției după alți bărbați, pe copii nesimțiți care ne-au dat din casă după ce i-am crescut așa cum numai noi am știut?

Putem noi iubi așa cum Cristos ne-a iubit? Dar cum ne-a iubit Isus? Știm bine că el ne-a iubit și ne iubește în fiecare zi, până la a-și fi dat chiar și viața pentru noi, numai ca să ne știe pe noi mântuiți, fericiți, o fericire care nu înseamnă hilizeală, sărbătoare continuă, ci un drum de parcurs, cu cer senin și cu tunete, cu ploi și furtuni. Iubirea pe care ne-o poruncește Isus nu ține cont de hachițele persoanei, de viciile ei, nici chiar de virtuțile ei. Isus ne poruncește să iubim persoana, nu ceea ce face sau va face ea. Isus ne poruncește să iubim gratuit, indiferent ce se va întâmpla cu persoana iubită: Isus ne invită să iubim fără condiționări, fără „dacă...„, și „să vedem...”, adică, dacă este nevoie, până la moarte, și încă moartea pe cruce.

Pr. Damian Pătrașcu