“Daca aceasta este cu adevarat casa lui Dumnezeu, ce voi mai face dupa ce-L voi intalni?”, sau: Nu m-ați fi căutat dacă nu m-ați fi găsit

Rabindranath Tagore a fost un poet, filosof, romancier si

pictor indian din provincia Bengal, cunoscut mai ales ca fiind primul non-european care a primit Premiul Nobel pentru Literatura in anul 1913 cu cartea sa “Ofranda lirica”, Gitanjali. Acesta a fost extrem de influent in introducerea culturii indiene in lumea occidentala si este considerat si acum ca fiind artistul remarcabil creativ al Indiei moderne.

„In temeiul versurilor sale profund sensibile, proaspete si frumoase, prin care, cu un mestesug desavarsit, a izbutit sa faca din gandirea sa poetica, rostita in propriile-i cuvinte englezesti, o parte integranta a literaturii occidentale“ - Laureatii Premiului Nobel pentru Literatura – Almanah „Contemporanul“. Aceasta a fost motivatia decernarii premiului Nobel lui Rabindranath Tagore în anul 1913.

In continuare, iti prezentam o poveste plina de intelepciune spusa chiar de Rabindranath Tagore:

“Ma aflu intr-o cautare dupa Dumnezeu de cand ma stiu, timp de mai multe vieti, inca de la inceputul existentei mele. Odata, am reusit sa-L vad langa o stea indepartata, asa ca m-am bucurat si am dansat de unul singur pentru ca, desi era mare distanta, nu era imposibil de ajuns pana acolo. Am calatorit catre acel loc si in cele din urma am ajuns la acea stea, dar Dumnezeu se mutase catre o alta stea. Astfel au decurs lucrurile vreme de secole.

Aceasta provocare s-a dovedit a fi atat de mare incat a trebuit sa-mi tin treaza speranta chiar si in momentele in care simteam ca voi ramane lipsit de speranta. Trebuia sa-L gasesc si eram absorbit intru totul de aceasta cautare. Insasi cautarea era atat de misterioasa si de incantatoare, incat Dumnezeu devenise aproape o scuza, iar cautarea se transformase in adevaratul meu tel.

Si, spre surprinderea mea, intr-o zi am ajuns la o casa aflata pe o stea foarte indepartata, care avea o mica tablita in fata ei, pe care scria “Aici locuieste Dumnezeu”. Bucuria traita nu putea fi descrisa in cuvinte. In sfarsit, eram aproape de implinirea visului meu. M-am grabit sa urc multimea de trepte ce imi statea in fata. Cu toate acestea, pe masura ce ma apropiam de usa, treapta cu treapta, mi s-a strecurat o mare teama in suflet. Chiar in momentul in care eram gata sa bat la usa, m-am simtit paralizat de o mare frica, o frica asa cum nu mai cunoscusem  pana atunci. Frica mea era:

“Daca aceasta este cu adevarat casa lui Dumnezeu, ce voi mai face dupa ce-L voi intalni?”

Cautarea lui Dumnezeu devenise insasi viata mea, iar a da ochii cu El ar fi echivalat cu o adevarata sinucidere. Si, apoi, ce voi putea face impreuna cu El? Aceste lucruri nu-mi trecusera prin minte pana in acel moment. Trebuia sa ma fi gandit la asta inainte de a-mi incepe cautarea, adica sa ma fi hotarat ce voi face cand voi fi fata in fata cu Dumnezeu.

Mi-am luat usurel incaltarile in maini si, tiptil, in liniste, cu miscari lente, am pasit inapoi, speriat ca nu cumva Dumnezeu sa auda ceva, sa deschida usa si sa-mi spuna “Unde te duci? Sunt aici, vino inauntru!”. Dupa ce am coborat scara, am alergat cum nu am mai alergat vreodata in viata mea si, de atunci, continui sa-l caut pe Dumnezeu, indreptandu-ma in toate directiile, dar ocolind dinadins casa in care locuieste cu adevarat. Acum stiu casa ce trebuie sa fie ocolita. Asa imi continui cautarea, si ma bucur de calatorie, de neincetatul meu pelerinaj.”