Regele sărac

Sfântul Francisc la Greccio în Crăciunul din 1223

De Felice Accrocca

La Crăciunul din 1223, Francisc de Assisi la pregătit la Greccio cele necesare pentru a celebra în mod demn euharistia în acea zi solemnă: cu ajutorul unui om din cartier, cu numele Ioan, a pus paie într-o iesle şi a procurat un bou şi un măgar, pentru ca să fie vizibil pentru toţi - cu "ochii trupului" - în ce mod copilul Isus s-a născut la Betleem, lipsit de tot ceea ce este necesar unui prunc.

Ioan a pregătit toate conform indicaţiilor primite: cu acea împrejurare foarte solemnă poporul a venit în masă aducând lumânări şi făclii. După ce a meditat măreţia misterului, reprezentat în mod vizual graţie scenei pregătite de Francisc, pe iesle a fost pregătit altarul şi a fost celebrată euharistia. Francisc, diacon, a intonat Evanghelia şi a predicat poporului, vorbind cu multă însufleţire despre acel mare mister: după ce s-a terminat celebrarea, toţi s-au întors la locuinţele lor plini de bucurie. Aceasta este, în substanţă, relatarea lui Toma din Celano, care a relatat cel dintâi episodul în lucrarea sa Viaţa fericitului Francisc, scrisă între 1228 şi 1229.

Din relatarea lui Toma nu rezultă că Francisc s-ar fi gândit să pună în scenă o iesle aşa cum o înţelegem noi astăzi, pură reprezentare a unui mister de credinţă. Mai degrabă a voit să recreeze condiţiile pentru o întâlnire reală cu misterul întrupării Domnului. Nu era pruncul în iesle (nici n-a fost cine să interpreteze rolurile lui Iosif şi Maria), ci chiar pe acea iesle a fost celebrată jertfa euharistică, deoarece pentru Francisc ambele realităţi - euharistia şi întruparea - făceau trimitere la aceeaşi alegere de fond. Alegerea unui Dumnezeu care se umileşte, care se goleşte de prerogativele sale divine, pentru mântuirea omului.

Gândirea lui Francisc este suficient de clară în această privinţă şi este în sintonie cu aceea a multor autori spirituali ai timpului. "Iată, în fiecare zi el se umileşte - scrie în Avertizare I -, ca atunci când din scaunul regesc a coborât în sânul Fecioarei; în fiecare zi el însuşi vine la noi în aparenţă umilă; în fiecare zi coboară din sânul Tatălui pe altar în mâinile preotului".

Euharistia perpetuează deci întruparea lui Cristos în istorie şi, în acelaşi timp, cere ca - asemenea lui Cristos - să ştim să ne expropriem de toate, fără a reţine pentru noi nimic din noi înşine. Strigă asta cu glas tare Francisc într-un text plin de lirism în Scrisoare către tot Ordinul: "Toată omenirea să se cutremure, universul întreg să tremure şi cerul să tresalte, când pe altar, în mâinile preotului, este prezent Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu. O, admirabilă înălţime şi uimitoare condescendenţă! O, umilinţă sublimă! O, sublimitate umilă, că Domnul universului, Dumnezeu şi Fiu al lui Dumnezeu, se umileşte până acolo încât se ascunde, pentru mântuirea noastră, sub puţina aparenţă a pâinii! Priviţi, fraţilor, umilinţa lui Dumnezeu şi deschideţi în faţa lui inimile voastre; umiliţi-vă şi voi, pentru că sunteţi înălţaţi de el. Aşadar, nimic din voi să nu reţineţi pentru voi, pentru ca pe toţi şi în întregime să vă primească Acela care în întregime vi se oferă vouă". A se expropria de toate, chiar şi de orice aşteptare faţă de alţii. La Crăciunul din 1223 Francisc a voit să amintească, încă o dată, această realitate, reprezentând-o vizual locuitorilor din Greccio şi din satul vecin.

Este oportun să ne oprim asupra a ceea ce prezintă Toma cu privire la conţinuturile şi modalităţile predicii lui Francisc. Hagiograful afirmă că sfântul, în noaptea aceea, a predicat despre naşterea regelui sărac şi despre Betleem, oraş mic. Punctul culminant al predicii lui Francisc în acea noapte sfântă tindea, aşadar, să contemple modalităţile alese de Fiul lui Dumnezeu pentru intrarea sa în istoria oamenilor: regele era un rege sărac, oraşul în care s-a născut era un oraş mititel. Este vorba, fără îndoială, despre o temă constantă în meditaţia lui Francisc şi în propunerea sa de viaţă creştină.

Apoi, sunt foarte interesante adnotările hagiografului despre modalităţile acelei predici: de fapt, Toma afirmă că atunci când Francisc rostea cuvântul "Betleem" făcea asta umplându-şi gura de afect duios şi producând (desigur cu reiterarea primei "e") un sunet asemănător cu behăitul unei oi, şi de fiecare dată când spunea "pruncul din Betleem" sau "Isus" îşi lingea buzele şi plescăia, ca şi cum ar fi gustat dulceaţa acelor cuvinte. De altfel, Toma este - printre hagiografi - cel care ne informează mai bine despre modul în care Francisc folosea toate resursele trupului şi ale vocii pentru a comunica propriile sentimente, până acolo încât să afirme că el a făcut din tot trupul său o limbă.

Aşadar, Domnul se năştea încă o dată, umil şi sărac ca la Betleem, şi cerea oamenilor să meargă pe urmele sale. Misterul întrupării şi jertfa euharistică, puternic unite în celebrarea voită de Francisc (este important de reafirmat că euharistia a fost celebrată pe ieslea pregătită de el pentru asta), atestau o irevocabilă alegere din partea Fiului lui Dumnezeu. Între altele, acelaşi Toma din Celano spune în mod expres că "umilinţa întrupării şi caritatea pătimirii" lui Isus Cristos ţineau atât de ocupată memoria lui Francisc, încât el nu voia să se gândească la altceva.

Apoi Toma se îngrijeşte să explice bine sensul viziunii avute de unul dintre cei prezenţi, om - precizează el - de virtute minunată. Acesta a văzut că în iesle zăcea nemişcat un prunc, care, însă, la apropierea lui Francisc, s-a trezit din amorţeala sa profundă. Această viziune, clarifică Toma, nu era în contradicţie cu realitatea lucrurilor, pentru că, prin slujitorul său Francisc, pruncul Isus s-a trezit în inima multora care îl uitaseră.

Desigur că noaptea din Greccio a exercitat o profundă influenţă asupra răspândirii ulterioare a ieslei (să ne gândim de altfel ce instrument extraordinar de cateheză ajungea să fie pentru a fi în polemică împotriva ereziei catare, care nega realitatea întrupării şi omenitatea lui Cristos). Totuşi, mult mai profund şi angajant a fost mesajul lansat de Francisc la Crăciunul din 1223: un mesaj care era invitaţie de a primi propunerea lui Isus şi de a merge pe urmele sale, în umilinţă, în sărăcie, în exproprierea totală de sine. Lucru pe care el l-a făcut cu hotărâre şi cu forţă, până la sfârşit.

(După L'Osservatore Romano, 28-29 decembrie 2015)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa: www.ercis.ro