Pr. Damian Pătrașcu
Treceam pe drumul bine netezit de asfaltul negru și gropile perfecte făcute de ploile de primăvară, cufundat în gândurile mele și iată, pe neașteptate, m-am întâlnit cu mine însumi, chiar cu cel pe care-l poartă dorurile mele în colbul vieții. Mă mai văzusem acum ceva vreme în mijlocul unei mulțimi de chipuri, dar, furat și atunci de gălăgie, nu mă băgasem în seamă, și trecusem ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Cred că mă recunoscusem, chiar cred că mă privisem puțin, și poate că aș fi dorit să intru în vorbă, să mă întreb cum o mai duceam, pe unde mai fusesem, dacă aveam nevoie de ceva, sau poate chiar de cineva, dar lăsasem totul baltă, cuprins și de frica că aș fi putut să-mi spun ceva ce m-ar fi durut, sau de amintirea ultimei întâlniri, când, ca un cerșetor, mă agățasem de mine și-mi tot ceream lucruri dorite dar niciodată primite. Dar acum, acum nu mă mai puteam îndepărta de acel celălalt mine, pentru că mă priveam iscoditor, îmbrăcat simplu, în haina lungă și neagră a vieții mele, și cu un licăr de speranță în ochi. Deja simțeam cum mă treceau sudorile, pentru că pielea împrumutată în care trăiam acum nu cred că se potrivea cu cel care-mi stătea în față. Aș fi vrut să fug, dar m-am trezit bodogănind, povestind istorii de mult trecute, despre chiote și jocuri copilărești, zâmbete adolescentine și zvâcniri aproape mistice, când simțeam în roua dimineții glasul unui Domn care-mi susura la ureche ceva nedeslușit pentru urechile mele naive.
M-am invitat la drum, pășind domol și liniștit, atent la ce-mi puneam, și nu voiam să se termine drumul. Amândoi interesați unul de celălalt, ne recunoșteam și ne priveam, astfel că, pe la jumătatea drumului, atunci când cuvintele își epuizaseră rolul, rămăsesem numai noi doi, chipuri gemene și ochi surâzători, iar teama de a mă despărți din nou de mine începea să devină tot mai puternică, mai insistentă. Mă agățam de mine și mă târam, ca un leș, ca un om fără vlagă, și aș fi vrut să mă las acolo, și să plec numai cu cel pe care-l întâlnisem, bărbat curat, cu visuri și dorințe albe ca nămeții. Acum îmi aminteam clar vorbele mamei, când mi-am luat zborul din cuib: „copilul din tine să nu-l lași niciodată înfometat, nici însetat, nici fără de joacă, nici mâinile să se pietrifice, fără să mai poată fi împreunate spre cer; ia-l cu tine oriunde vei merge, și poartă-te gingaș cu el, căci vei avea nevoie atunci când mai puțin te aștepți; hrănește-l cu gânduri curate și purtări demne, iar pașii tăi să fie feciorelnici, privirea limpede și auzul ascuțit”. Pe cine să abandonez, pe care dintre cei doi să-l las la marginea drumului, și să plec departe, departe... Iar să fug din nou de mine....?, căci mă regăseam în amândoi, primul frumos aranjat și parfumat, aplaudat și renegat, celălalt încă crud, dar necunoscut, străin și înstrăinat. Cu cine să mă întorc în cetate, fără să risc să nu fiu recunoscut? Să mă strecor cu amândoi și să-l ascund pe străin, de ochii curioși ai timpului? Hotărât, am plecat, privind înapoi spre pașii celor doi care, adâncindu-se în pământ, se uneau și se despărțeau, până când am zărit numai o singură urmă, o singură umbră, care venea după mine, și mă învăluia. Pași repezi și picuri de ploaie, om călător printre petale, țintă dumnezeiască spre Cetate! Iertare, copile lepădat în larma lumii, printre străini abandonat pe un peron fără bilet. Te-am regăsit plin de viață, și m-ai recunoscut înainte ca eu să-mi fi deschis ochii, și m-ai luat pe umerii tăi fragezi și m-ai adus acasă, în mine. Minunea regăsirii mele s-a prelungit în ochii tuturor, care mă priveau și mă întrebau unde am fost, pe unde am umblat... Am intrat în Casă și am auzit un glas cristalin care spunea: „Așadar, nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine. Și ceea ce trăiesc acum în trup, trăiesc prin credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și s-a dat pentru mine” (Gal 2, 20). În clipa următoare, am dispărut de tot, amestecându-mă în vinul amestecat cu apă în potirul oferit pe altar... | |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial