Într-un deșert aspru și stâncos trăiau doi sihaștrii.
Găsiseră
două grote care se aflau una în fața celeilalte.
După ani de rugăciune și de lungi mortificări, unul din
sihaștrii ajunsese la convingerea că devenise perfect.
Celălalt era un om la fel de pios, dar și bun și indulgent. Se
oprea să discute cu puținii pelerini, îi mângâia și îi primea în chilia lui pe
cei care se pierduseră prin deșert, sau pe cei care fugeau de situațiile dificile
prin care treceau.
„Toate acestea înseamnă timp sustras meditației și
rugăciunii”, gândea primul sihastru. Și nu era de acord cu frecventele, dar
micile lipsuri ale celuilalt.
Pentru a-l face să înțeleagă clar cât de departe se afla de
sfințenie, decise să așeze câte o piatră la intrarea în propria grotă de
fiecare dată când celălalt comitea o greșeală.
După câteva luni, în fața grotei lui se înălțase un zid de
pietre cenușii, care-l sufocau. Iar el zidit în interiorul grotei.
Morala: uneori, în jurul inimii noastre construim ziduri, cu
micile pietre de fiecare zi ale resentimentelor, ale răzbunărilor, ale tăcerilor, ale problemelor nerezolvate, etc.
Sarcina noastră cea mai importantă este să împiedicăm ca să
se formeze ziduri în jurul inimilor noastre. Și mai ales să căutăm să nu devenim
„o piatră în plus în zidurile altora”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial