Serra di Bruno, 5 iunie 2014. Reculegere
ținută episcopilor și preoților din Calabria
Iubiți părinți și episcopi, dragi frați preoți, am acceptat cu
bucurie invitația de a fi în mijlocul vostru ecoul Cuvântului lui Dumnezeu și,
de aceea, vă mulțumesc din inimă, fără să uit că am mai fost aici cu prilejul
unei alte întâlniri a episcopilor și preoților, acum douăzeci de ani, la
sanctuarul Sf. Francisc de Paola. Sunt foarte fericit pentru că tema pe care
mi-ați propus-o, este o temă la care am dedicat totdeauna multă atenție în
cercetarea mea și care acum, grație magisterului Papei Francisc a revenit în
actualitate și este simțită ca fiind urgentă pentru toate bisericile. Acel al
său „Ah, cât aș vrea o Biserică săracă și pentru săraci!”, de la începutul
ministerului său petrin traversează Biserica și, naște întrebări, producând o
convertire a inimilor, după un anotimp în care nu a avut relevanță necesară și
chiar fusese uitată. Apoi, cât privește tema sărăcie și minister aș face o
precizare: Conciliul a atins tema sărăciei preotului, și rămâne memorabilă
intervenția cardinalului Lercaro asupra slujirii și sărăciei unde se spunea cu forță că
„situația săracilor după evanghelie și practicarea creștină a sărăciei nu
privesc numai comportamentul moral al creștinului și al Bisericii, dar ating
misterul intim și personal al lui Cristos: adică, nu constituie un aspect,
chiar sublim, de morală și de filantropie, dar un moment esențial al revelației
lui Cristos despre sine, o parte centrală a cristologiei”. În ciuda indicației
acestei căi, după Conciliu, pe bună dreptate, preotul a căutat rădăcinile
spiritualității lui în minister, fără a mai recurge la spiritualitățile
genitivului și la diferitele școli de spiritualitate. Această schimbare în
orientarea vieții spirituale în a căuta fundamente în ceea ce preotul este,
face, acționează celebrând sacramentele,
comentând Cuvântul și având grija pastorală a Bisericii nu mai încrucișează
tema sărăciei dacă numai printr-o reluare reziduală a temelor clasice ale
sfaturilor evanghelice.
În realitate, legătura dintre minister și sărăcie este mult mai
radicală, și își găsește rațiunea în legătura dintre sărăcie și urmare, între
sărăcie și credință. Preotul, care în calitate de credincios își trăiește
ministerul ca „formă a urmării lui Cristos”, învață că numai ca un sărac poate
își trăi existența lui de preot, ca figură spirituală. În acest sens mi se pare
că se orientează discursul Conferinței voastre episcopale în textul: „A susține
preoții” din 11 februarie de anul trecut.
După această premisă, iată itinerariul reflecției mele:
Tema „săraci și sărăcie”
Isus și sărăcia
Câteva indicații pentru a arăta cum să trăim sărăcia în viața
preoțească.
1) Săraci și sărăcie
„Săraci” și „sărăcie” sunt cuvinte foarte frecvente în limbajul
nostru, sunt termeni care încearcă să semnifice situații și realități destul de
diferite. Mai ales în tradiția creștină, apare necesar a opera un discernământ,
a face unele distincții și a surprinde diferitele forme de sărăcie cu care
venim în contact atunci întâlnim bărbați și femei, sau atunci când ajungem să
privim la noi înșine.
Înainte de a vedea sărăcia sub inspirația evangheliei este bine să
facem câteva precizări asupra acesteia. Putem distinge o sărăcie antropologică,
o sărăcie ca și condiție materială, o sărăcie spirituală, interioară.
Sărăcia antropologică
Sărăcia cea mai evidentă este cu siguranță cea antropologică, acea
precaritate, acea fragilitate care-și are culmea în mortalitatea inerentă
condiției umane. Moartea, mai ales, trezește în noi frică, face condiția
noastră „alienată” (cf. Ev 2, 15), și în această fragilitate suferim o lipsă.
Omul este în mod radical sărac, totdeauna nevoiaș de celălalt, de ceilalți, de
Celălalt, constant ispitit să scape de această sărăcie, de a nu o vedea și de a
o elimina, elaborând strategii pentru a i se sustrage. De ce acumulăm bogății,
de ce cădem în lațul consumului, de ce suntem tentați de amețeala plăcerii, de
ce căutăm puterea și succesul? Deoarece sărăcia noastră radicală ne face să
suferim, pentru că perspectiva morții ni se pare nedreaptă, iar noi încercăm să
o combatem, să o negăm, să o facem cât mai ineficace.
Multe texte biblice exprimă
cu eficacitate această sărăcie. Iată numai două exemple: „Fiecare om este ca
iarba, iar măreția lui este ca o floare a câmpului... Se usucă iarba, se
ofilește floarea, dar Cuvântul Domnului rămâne în veci (Is 40, 6.8); Fă-mă să
cunosc, Doamne, sfârșitul meu, și care este măsura zilelor mele, și voi știi
cât sunt de fragil (Ps 39, 5).
Filosofii nu au încetat niciodată să mediteze asupra acestei
condiții umane de sărăcie, vulnerabilitate, fragilitate, precaritate. Toți
bărbații și femeile cunosc această sărăcie umană, chiar dacă o trăiesc în modalități
foarte diferite, mai mult sau mai puțin alienați de frica morții, împinși fiind
spre idolatrie, unde „idolul” care este „un fals antropologic înainte de a fi
teologic” (Adolph Gesche), pare să elibereze de sărăcie, de condiția de lipsă
și de nevoie.
Sărăcia ca și condiție materială
Sărăcia reală, materială, este aceea care poate fi măsurată pe plan
social, economic și cultural. Pentru a o înțelege, este mai bine să vorbim de
săraci, adică de persoane care se găsesc într-o situație de indigență, cărora
le lipsesc bunurile necesare (casa, îmbrăcămintea, hrana, sănătatea), și
bunurile esențiale, chiar dacă acestea nu sunt lucruri, ca de exemplu
libertatea, recunoașterea, dreptatea. Săracii pot fi recunoscuți bine numai
atunci când sunt întâlniți, atunci când le suntem aproape, când avem posibilitatea
întâlnirii chipurilor lor, când suntem față în față, când îi ascultăm în
nevoile lor, când suntem capabili să ne simțim responsabili față de ei.
Săracii sunt totdeauna semn al nedreptății, al oprimării oamenilor
asupra altor oameni, sunt zămisliți de relațiile interpersonale: aici se
măsoară dreptatea și nedreptatea, fraternitatea și lipsa de recunoaștere a
fratelui. Săracii sunt totdeauna victimele lipsei de recunoaștere din partea
celorlalți. Da, săracii sunt semnul nedreptății care domnește în istorie, semn
al păcatului lumii; și sunt o prezență necesară în Biserică, ca o provocare.
Dacă săracii nu sunt prezenți în Biserică, aceasta semnifică că Biserica nu
este apropiată de săraci, că Biserica nu este în stare să-i vadă și să-i
discearnă. Să ne amintim în această privință de cuvintele lui Isus: „Săracii îi
aveți totdeauna cu voi!” (Mt 26, 11), și acele ale psalmului: „Fericit cel care
discerne pe cel sărac și pe cel mizerabil” (Ps 41 [40], 2 LXX). Formele sărăciei
materiale sunt multe și diversificate, iar discernerea săracului nu este o
operație ușoară în societățile noastre. Aceasta însă nu trebuie să ne facă să
uităm că fiecare om este în mod radical un sărac: ne revine nouă, numai în
proximitate, să ascultăm și să interpretăm sărăcia de care ne lovim întâlnind o
persoană. Acești săraci reali, în limbajul Noului Testament și în traducerea
grecească a textului ebraic a Bibliei, sunt desemnați mai ales prin termenul ptochoi, persoane fără mijloace, care
trebuie să recurgă la ajutorul altora, care se află într-o situație de
dependență. Sunt aceștia săracii cărora le este adresată prima beatitudine a
lui Isus din evanghelia după Luca: „Fericiți voi, săracii, pentru că a voastră
este împărăția cerurilor” (Lc 6, 20). Sunt acești săraci care strigă la
Dumnezeu în condiția lor de suferință, de privare, de nedreptate, de oprimare
din partea altor oameni sau puteri ale acestei lumi. Sunt aceștia săracii în
fața cărora se află bogații care „posedă”: au bunuri, au case și câmpuri, au
bani, au pământuri, posedă și au putere...
Sărăcia spirituală, interioară
Dar mai există o altă sărăcie, pusă în evidență mai ales de Sf.
Scriptură: acea sărăcie interiorizată, spirituală, care se hrănește dintr-o
detașare față de bunuri, de bogății, de putere, de succes, nu dintr-o filosofie
cinică sau stoică, nici în paralel cu detașarea budistă, ci ca o lipsă care se
trăiește datorită unei mari credințe-încrederi în Domnul. În această sărăcie
interioară, într-adevăr, nu se caută o „liniște/calm, o „ataraxie” pentru a nu mai
suferi, dar se vrea a fi umpluți de prezența Domnului, se vrea a se avea numai
pe Isus Cristos ca Domn de urmat, de iubit, de slujit în ceilalți. Este o
sărăcie însuflețită și susținută de Duhul Sfânt, care cu energiile sale permite
abandonarea în Dumnezeu, o încredere în El, o neîncredere în bunuri, în putere,
în succes.
În Vechiul Testament este mărturisită această coerență spirituală,
care ajunge în pragul Noului Testament și care este trăită de anawim, cei aplecați: aceștia sunt
credincioșii care trăiesc într-o condiție precară, nesatisfăcută, fără pământ,
fără patrie, fără templu, fără cult și instituție care ajută să trăiești. Dar
iată mărturia lor: „Am devenit cei mai mici, suntem umiliți, nu mai avem nici
regi, nici capi, ... avem numai o inimă pocăită și umilită... te urmăm cu toată
inima, căutăm, o, Doamne, fața Ta” (cf. Dn 3, 37-41).
Acești săraci sunt acei anawim indicați de profeți ca fiind
restul, partea credincioasă Domnului și care se află în așteptarea Lui; sunt
„un popor umil și sărac” (Sof 3, 12), care are încredere în Domnul, un popor pe
care Dumnezeu îl conduce după dreptate (cf. Ps 25, 9); sărăcia lor devine
încredere nelimitată și umilă, așteptare a Domnului și speranță pusă numai în
El (cf. Ps 131). După limbajul Noului Testament sunt acei tapeinoi, săracii, cei mici, cei umili și umiliți. În cântul ei,
Maria îl preamărește pe Domnul, pentru că a privit tocmai la această tapeinoi a ei, „sărăcie, umilință” (Lc
1, 48), condiție în care împărăția lui Dumnezeu este absolută, este singurul
lucru căutat și necesar (cf. Mt 6, 33). Împărăția relativizează totul:
posedarea de bunuri, familia și legăturile, viața înseși și moartea.
După aceste scurte și cu siguranță insuficiente precizări, putem
acum să căutăm să înțelegem legătura dintre sărăcia astfel înțeleasă și
evanghelie.
2)
Isus și sărăcia
Sărăcia trăită de Isus
Sărăcia – așa cum vom vedea – este o temă cristologică, adică nu
este posibil să se dea o identitate lui Isus din Nazaret fără să includem aici
și sărăcia.
Nu întâmplător, Apostolul Paul sintetizează venirea lui Isus în
calitate de Fiu al lui Dumnezeu pe pământ, ca o coborâre de le bogăție la
sărăcie: „Din bogat ce era s-a făcut sărac pentru noi” (cf. 2Cor 8, 9).
Dar să începem să ne întrebăm asupra sărăciei în viața lui, în condiția
lui socială, în poziția lui economică. Isus nu aparținea claselor cele mai
sărace ale societății palestiniene, nu era un sărac, un nevoiaș. Familia în
care se născuse și crescuse era susținută de tatăl Iosif, un tâmplar al
satului, deci nu era o familie a celor ultimi ai societății. Nu știm nimic
sigur cu privire la „anii obscuri” ai tinereții, până la apariția publică ca
predicator itinerant, dar știm că nu a frecventat școli de rabini (toate cu
plată) și că nu a obținut titluri care puteau să-i dea o recunoaștere. Dacă a
existat această recunoaștere, ea a provenit din carismaticitatea și autoritatea
lui (exousia: Mc 1, 22.27), care
provenea din coerență, și nu din grade, titluri sau aparențe obținute. Dacă a
trăit, așa cum spun evangheliile, ca discipol al lui Ioan Botezătorul în
deșert, putem intui sărăcia ascetică a vieții lui, ca cea a maestrului și
profetului Ioan. Avea o casă? Dificil să afirmăm pozitiv acest lucru.
Evangheliile ne vorbesc de o „stare în casă” a lui Isus, și nu din devoțiune s-a
dedus că aceasta era casa lui Petru din Cafarnaum, dar se poate și să fi fost
casa tovărășiei trăită cu discipolii lui. Viața lui era una itinerantă, simplă,
sobră, iar tenorul vieții lui era determinat de munca de pescar depusă de
discipoli, de primirea în casa unor prieteni și simpatizanți, de o „casă
comună” (In 12, 6; 13, 29) a comunității, în care intrau și darurile (Luca
amintește că unele femei îi ajutau cu bunurile lor: cf. Lc 8, 2-3) și
invitațiile la masă de care Isus nu se ferea, făcute de persoane bogate,
cunoscute sau păcătoase public.
În sfârșit, Isus nu era un om cu bunăstare, cu atât mai puțin bogat,
dar în viața lui nu a suferit foamea sau nevoia gravă: a dus o viață ca și
lumea săracă, simplă, dar decoroasă... O viață semnată de precaritate, de
relativă nesiguranță materială, incertitudine a viitorului pentru a trăi
abandonarea încrezătoare în Dumnezeu Tatăl său. Această sărăcie a lui Isus
devine evidentă în postura lui de persoană care „rupsese” legătura cu familia,
cu clanul de proveniență, care în acea societate era determinantă,
nerecunoscându-i limita ultimă și de netrecut a propriului sistem de valori.
Rudenia reprezenta pentru el numai o legătură care nu putea fi ultima referință
de interese, nici o apartenență mai puternică decât altele: sărăcie, deci, ca
lipsă de posibilitate de ajutor și de solidaritate familiară. Sărăcia lui
devine albia libertății Sale! Este semnificativ că, așa cum a fost prezentat în
templu, după patruzeci de zile de la naștere, cu „darul săracului” („o pereche
de turturele sau de tineri porumbei”: Lc 2, 24; Lev 12, 8), așa a și murit:
într-un proces nedrept în care nimeni nu l-a apărat, unde erau prezenți în
schimb martori mincinoși, plătiți de cei care aveau bani și putere, fără ca
nimeni să facă demonstrații publice în favoarea lui. Sărăcie până la
solitudinea celui abandonat, al celui care contează puțin, al unui sclav demn
de această cruce. Aceasta este forma de sărăcie a lui Isus din Nazaret, care
era altoită pe asumarea sărăciei radicale, umane. El care, ca Fiu al lui
Dumnezeu „era într-o condiție divină” de putere, mărire și onoare, în loc să
țină și să păstreze cu gelozie la această situație ca la un privilegiu, a
abandonat-o pentru a asuma condiția umană, radical săracă și alienată, adică
acea a sclaviei: „S-a golit pe sine” (verbul kenoo), s-a uitat, a pus, pentru a o spune așa, în paranteză acele
privilegii, acele prerogative divine și s-a făcut om, sarx, carne muritoare și fragilă. Nu numai că s-a făcut om în
sărăcia existențială, dar a și asumat sărăcia sclavului alienat, redus la res, oprimat și condamnat de oameni,
„până la moarte, și încă moartea pe cruce” (cf. Fil 2 , 6-8). Tocmai această
sărăcie este cea care definește ființa lui Isus Cristos. Această logică a
întrupării este revelatoare, iar a o cunoaște este un har, după Sf. Paul (cf.
2Cor 8, 9). Pentru a face acest lucru, Isus nu a voit să stea în înălțime, dar
a coborât lângă oameni, devenind om între oameni, pe care nu s-a rușinat să-i
numească frați (cf. Ev 2, 11). Nu este un „dar-concesie”, făcut de Cel care era
bogat, superior, ci un dar făcut în calitate de frate... un dar făcut de Cel
care nu mai este bogat, ci de Unul care s-a despuiat, s-a făcut sărac. Vă
amintiți de învățătura lui Isus discipolilor săi: „Câte pâini aveți?” Puține!
Dar: „Dați-le voi înșivă de mâncare” (Mc 6, 37). Discipolii sunt abilitați să
dea celor în nevoi atunci când au devenit conștienți de propria lor sărăcie
(puține pâini: cinci!). Numai atunci pot să se dea pe sine și să dea adevăratul
dar – „pâinea unică” (cf. Mc 8, 14-21) celor săraci, așa cum înțelegea Isus
care dădea pâinea spre mâncare și se dădea pe sine cu aceeași intenție!
În această existență umană, Isus a acceptat forma sărăciei
materiale, a asumat-o pe cea umană, existențială, și a trăit în sărăcia interiorizată
a celui credincios, care speră numai în Domnul, al anaw-ului, al celui aplecat spre oameni, și asupra căruia domnește
numai Dumnezeu. Și formarea lui avusese loc în ambiente caracterizate de figuri
ca Zaharia, Elisabeta, părinții lui, comunitățile cu o puternică tonalitate
escatologică de lângă Marea Moartă, „anawim
în așteptarea zilei Domnului, numiți nu întâmplător și ebionim – săraci. În privința sărăciei lui Isus, pe aceasta aș
numi-o ca cea a noastră, a unui sărac între săraci, al unui Mesia „invers”,
care s-a manifestat numai ca „slujitor al Domnului”, ebed Jhwh. În Isus trebuie să contemplăm alegerea kenosis-ului de a deveni sarx (cf. In 1, 14), fidelitatea lui
față de comunitatea anawim-ilor,
alegerea sărăciei de viață și de misiune, foarte bine exprimată în narațiunea
ispitelor, unde Isus a refuzat posedarea bunurilor și a succesului mesianic
(cf. Mt 4, 1-13; Lc 1, 13).
Ar trebui să ne întoarcem mai des la verbul kenoo și la substantivul derivat kenosis, pentru a surprinde „situația” lui Isus Cristos: acțiune a
celui care se golește, se despoaie (heautòn ekénosen: Fil 2,7), pierde ceea ce
are. Ar trebui să medităm și asupra verbului tapeinóo, „a se umili” (etapeínosen heautòn: Fil 2,8), până la o
supunere obedientă față de Dumnezeu (eulábeia: Ev 5,7) și o deplină
solidaritate cu oamenii, cu noi (cf. Ev 2,17-18; 4,15). O dezgolire și o
umilire, cele ale lui Isus, pentru a nu se afirma pe sine – chiar dacă acesta
este ceea ce oamenii așteptau de la el la Mesia – cu prețul de a se pune în contradicție
cu cei care-l urmau (cei Doisprezece, și mai ales Petru: cf. Mc 8, 33).
Slujitor în loc de șef, profet în loc de rege, umil în loc de impresionant! Se
află în această logică a întrupării sămânța care moare fără să-și vadă roadele.
Totul trece prin aparenta inutilitate a darului! Isus vede refuzului dăruirii
de sine, falimentul aparent, vede că ceea ce îi stătea la inimă, misiunea lui
fusese refuzată. Acest lucru se întâmplă deseori și preotului, pentru că
misterul sărăciei lui Isus este și unul din oboselile lui! Tocmai în această
sărăcie a lui Isus se joacă și credința noastră creștină, în această
contemplație cunoaștem sărăcia, nu numai ca temă etică, morală, dar profund
cristologică. Este sărăcia forma
incarnationis, forma ostensionis
Christi, forma în care Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu, ne-a mântuit. Paul
va declara această sărăcie „cuvânt al crucii” (ho lógos ho toû stauroû: 1Cor
1,18), sărăcie extremă până la cruce. Atunci când Apostolul proclamă: „În
mijlocul vostru nu am dorit să cunosc altceva decât pe Isus Cristos, și pe
acesta răstignit” (1Cor 2, 2), este ca și cum ar spune: „Am voit să cunosc
numai pe Isus Cristos, sărac până la extrem”.
Mesajul lui Isus pentru săraci
Toate evangheliile conțin mărturii despre atenția lui Isus față de săraci,
față de discernământul față de cei nevoiași, ca cei dintâi destinatari ai
Veștii Celei Bune, dar este Luca cel care, mai ales, amintește frecvent
cuvintele și acțiunile lui Isus față de aceștia. În orizontul predicării lui
Isus se află împărăția lui Dumnezeu care vine, adică vestea că Domnul vine să
împărățească în interiorul inimilor celor care ascultă, în și între (entós: Lc
17,21) cei care acceptă jugul împărăției lui Dumnezeu, acolo unde credincioșii
refuză ca alții să domnească asupra lor, dar îi permit lui Dumnezeu să
domnească, să determine viața lor. Dacă întra-adevăr este prezentă această
receptare a domniei lui Dumnezeu, atunci săracii (tapeinoí) sunt înălțați, cei puternici
(dynástai) sunt răsturnați, bogații sunt trimiși acasă cu mâinile goale, iar
cei înfometați sunt umpluți de bunuri (cf. Lc 1,52-53). Deja citatul Magnificat
al Mariei cântă această venire a împărăției lui Dumnezeu, care aduce săracilor
bucuria mesianică și mântuirea mult așteptată.
Deja Ioan Botezătorul, în a pregăti calea sosirii Domnului cerea o
convertire a inimii și a minții, capabilă să producă gesturi concrete de
împărtășire și de dreptate. La întrebarea mulțimilor: „Ce trebuie să facem?”,
răspunsul era concret și simplu: „Cel care are două haine să de-a una celui
care nu are nici una, iar cel care are de mâncare să facă la fel” (Lc 3,
10-11). Iată împărtășirea necesară, în vederea unei echități, a unei dreptăți
care să le permită oamenilor să se simtă cu adevărat solidari și frați.
Isus vestitorul definitiv al venirii Împărăției lui Dumnezeu a fost
consacrat de Tatăl, prin ungerea Duhului care este totdeauna cu El, tocmai
pentru a aduce această Veste Bună celor săraci (euangelísasthai ptochoîs: Lc
4,18-19; cf. Is 61,1-2). Acești săraci, săraci în cele materiale, sunt cei care
se află într-o condiție mai propice pentru a primi Împărăția: nu trăiesc bine,
așteaptă o altă situație, sunt în așteptarea de a fi eliberați de condiția lor,
sunt suferinzi și nesatisfăcuți, deci mai dispuși să accepte predicarea lui
Isus. Din acest motiv sunt primii destinatari, clienții de drept ai
Evangheliei: ca și cei bolnavi, cei suferinzi, săracii sunt conștienți de acest
privilegiu al lor. În consecință, acești săraci sunt și fericiți: „Fericiți
voi, săracii, pentru că a voastră este Împărăția cerurilor” (Lc 6, 20).
Situația lor este pe cale să se termine, după voința lui Dumnezeu aceată
situație de nedreptate nu trebuie să continue, și iată că Dumnezeu intervine
pentru a-i ridica din gunoi (cf. 1Sam 2, 8; Ps 113, 7), pentru a le oferi lor
eliberarea.
Și, dacă sunt săraci nu numai în cele materiale, ci și în „duh”, în
inimă (ptochoì tô pneúmati: Mt 5,3) atunci sunt și mai fericiți, pentru că știu
să citească deja situația lor ca preludiu al mântuirii. Isus le oferă săracilor
un viitor, spune că nevoia lor nu este dreaptă și nu reprezintă ultimul cuvânt
pentru ei, proclamă că tocmai ei sunt cei spre care se îndreaptă atenția lui
Dumnezeu și predicarea lui Mesia. Și să fim atenți: Isus nu le promite
săracilor că vor deveni bogați, sau că se vor revanșa împotriva bogaților, a
clasei dominante, dar le garantează lor că suferința are un sfârșit și că
pentru ei este mai ușor să dorească și să-L accepte pe Domnul care vine cu
Împărăția lui de dreptate și de pace.
În consecință, celor bogați Isus le adresează un „vai”: „Vai vouă,
bogaților”, pentru că ați primit deja mângâierea voastră” (Lc 6, 24). Odată cu
venirea Împărăției, situația bogaților stă să se schimbe: vor fi despuiați, vor
fi coborâți, și tocmai pentru că aici au trăit fără să-și dea seama de săraci,
de inocenții muți, de orice Lazăr care stătea la poarta lor, atunci vor fi
lipsiți de mântuire, lipsiți de Împărăția unde se află Abraham și credincioșii
autentici (cf. Lc 16, 19-31). Isus pe spune cu voce tare discipolilor: „Cât
este de greu, pentru cei care posedă bogății, să intre în Împărăția lui
Dumnezeu!” (Lc 18, 24ss.). Lipiți de bogății și preocupați să le posede,
neavând nevoie de alții, nici de ajutorul lui Dumnezeu, garantați de bunuri în
viața lor de fiecare zi, făcuți idolatri de Mamona, banul în care se pune
încrederea (Mamon, din rădăcina verbală aman:
cf. Mt 6, 24; Lc 16, 13), bogații nu cunosc aici pe pământ bucuria
împărtășirii, iar dincolo nu vor cunoaște bucuria celui care a fost salvat de
Domnul. Deci, săracii sunt primii destinatari ai predicării lui Isus și ai
Împărăției Domnului. Această veste a lui Isus comportă însă ca, cel care acceptă Împărăția și jugul
lui pe proprii umeri, să facă un drum de convertire, de reîntoarcere la
Dumnezeu, de conformare cu ceea ce Dumnezeu vrea. Iar Dumnezeu, în vederea
echității și a dreptății care instaurează fraternitatea, vrea împărtășirea.
Dacă vocația oamenilor este la comuniune, este necesar să se instaureze și împărtășirea a ceea ce se are, a bunurilor
și a darurilor pe care unul le are. Din acest motiv, unora din cei care-l
urmează, Isus le cere să abandoneze bunurile lor, altora să renunțe la ele (cf.
Lc 5, 1; 18, 28); altora le este cerut să le vândă și să le dea săracilor (cf.
Lc 18, 22); lui Zaheu i se cere să-și schimbe comportamentul, motiv pentru care
el dă jumătate din bunurile sale celor săraci și restituie împătrit celor pe
care-i furase (cf. Lc 19, 8). Cu alte cuvinte, Isus cere ca între discipolii
care-l urmează să se instaureze o dinamică a împărtășirii, deoarece Împărăția
este o împărăție de dreptate și de pace, este o fraternitate a fiilor lui
Dumnezeu și a fraților lui Isus.
Spune bine Paul, atunci când interpretează această exigență:
„cunoașteți harul Domnului nostru Isus Cristos: din bogat ce era, s-a făcut
sărac pentru voi, pentru ca voi să deveniți bogați prin sărăcia lui” (2Cor 8,
9). Din acest motiv este necesar să se realizeze împărtășirea: „Nu este vorba
de a vă pune pe voi în dificultate pentru a-i ridica pe alții, dar să fie
echitate” (ex isótetos: 2Cor 8,13). Egalitatea, echitatea în comunitatea
creștină sunt semnele intenției fraternității, a căutării comuniunii, și din
acest motiv este absolut necesară opțiunea împărtășirii a ceea ce se are,
deoarece bunurile sunt destinate tuturor, și nu ar trebui să existe nici un
sărac în comunitatea Domnului (cf. Fap 4, 34; Deut 15, 4), pentru că „este mai
mare bucurie a da decât a primi” (Fap 20, 35). De aceea, nu trebuie să existe o
demonizare a bunurilor, cât mai degrabă neîncredere față de acumularea lor,
pentru că bunurile sclavizează, bogățiile alienează și subjugă, acumularea
bogățiilor zăpăcește spiritual și face inima de piatră (a se vedea figurile
bogatului care a acumulat provizii multe în depozitele lui, și al bogatului
hoț: cf. Lc 12, 16-21; 16, 19-31). Sigiliul întregii predicări a lui Isus
privitor la săraci și la cei nevoiași este profeția lui despre judecată (cf. Mt
25, 31-46). Judecata de la sfârșitul istoriei, a lumii, în realitate se consumă
în viața noastră de fiecare zi, acum! Atunci va fi numai epifania a ceea ce am
făcut sau nu am făcut în viața de fiecare zi: vom cunoaște că a fi dat de
mâncare unui înfometat, a fi îmbrăcat un om gol, a fi vizitat un pușcăriaș, a
fi îngrijit un bolnav, a fi ospătat un străin, înseamnă a fi făcut ceea ce
Domnul dorește, pentru că El îi iubește pe oameni ca și cum s-ar iubi pe sine
însuși. Ceea ce am făcut sau nu am făcut unui om, l-am făcut sau nu l-am făcut
lui Cristos. În acea zi vom vedea chipurile săracilor și ai celor nevoiași în
chipul lui Cristos care ne cheamă la Împărăție, sau ne exclude din el: dar am
fost noi, aici și acum, în viața noastră de fiecare zi, cei care am decis
destinul nostru ultim, locul nostru pentru veșnicie.
Sărăcia preotului
Dacă ministerul prezbiteral înseamnă participare la misiunea lui
Cristos, atunci relația cu El nu poate decât să fie în centrul persoanei
preotului. Împotriva oricărei derive funcționaliste sau pastoraliste a
ministerului, chemarea lui Isus înrădăcinează înainte de toate într-o relație
stabilă cu El: „Isus a ales doisprezece care să stea cu el și ca să-i trimită
să predice, și ca să aibă puterea de a alunga diavolii” (Mc 3, 15). Misiunea
presupune, înainte de toate, relație cu cel ce trimite, înainte încă de relația
cu destinatarii misiunii. Uitând acest element fondator al ministerului
apostolic din NT înseamnă a rătăci apoi practica ministerului prezbiteral în derive unde rolul prevalează asupra
relației, acțiunea asupra ființei, activitatea în detrimentul vieții în Duh. De
aceea, sărăcia preotului nu este simplu îndreptată spre a face din el unul mai
disponibil față de cei săraci și nevoiași, dar are de-a face cu calitatea lui
umană, cu structurarea umanității lui, cu edificarea persoanei lui în relație
cu Cristos. Și, evident, în relație cu persoanele comunității sale și cu
oricine este întâlnit de el. În sfârșit, pe problema sărăciei se joacă
calitatea umanității și a credinței preotului. Sărăcia cere să intre în case,
să meargă în periferii: este necesar ca preotul să fie sărac pentru a putea fi
primit fără frică, ca un nevoiaș. Mergând în periferii, preoții devin oaspeți
care oferă fraternitate, oferă misterul Împărăției pus în mâinile lor: „Vouă
v-a fost încredințat misterul Împărăției lui Dumnezeu” (Mc 4, 11).
Sărăcia pe care preotul este chemat s-o trăiască este fragilă.
Fragilă deoarece contextul în care trăiește aici în Italia este cea a unei țări
bogate, a unei Biserici bogate și care are multe mijloace de susținere. fragilă
deoarece, nefiind sărăcia preoțească legată de un vot ca cea din viața consacrată,
ea este în mod substanțial lăsată la bunăvoința individului. „Nici pentru un
preot nu este deloc ușor să fie sărac. Este necesar ca el să aleagă să fie
sărac”[1].
De aceea, sărăcia este o întrebare, înainte încă să fie un răspuns. O întrebare
pentru Biserică, pentru fiecare preot diecezan și pentru fiecare preot în
parte. Este o întrebare asupra felului prezenței Bisericii (și a preoților) în
lume și între oameni. În fața rigorii cererilor lui Isus în privința misiunii
apostolilor, care-l făcea pe Ieronim să afirme că toți sunt trimiși „aproape
goi”, și că ar s-ar putea spune mai repede ceea ce ei pot lua cu ei decât ceea
ce nu pot lua, trebuie să ne punem întrebarea: cum să vestim evanghelia, care
este adresată săracilor, cu mijloace puternice, cu folosirea bogăției, cu
etalarea forței? Dacă este adevărat că instrumentul este mesajul, forma este
deja conținutul, cum am putea să rupem evanghelia de modalitățile ei de vestire
și de subiectele care o vestesc? Oare nu ne aflăm aici în fața unei lipse de
credință a Bisericilor de astăzi și, foarte sigur, a unuia din factorii
ineficacității și a sterilității eforturilor evanghelizării? Indicațiile lui
Isus în privința misiunii (Mt 9, 35-10, 42; Mc 6, 7-13; Lc 9, 1-6; 10, 1-16)
semnifică că cel trimis evanghelizează cu înseși prezența lui, cu persoana lui,
cu felul său de a trăi. Dar să înșirăm câteva aspecte ale sărăciei
preoțești: sărăcia nu trebuie confundată cu neglijența, cu lipsa de grijă în îmbrăcăminte,
cu lipsa igienei personale, cu lipsa grijii de sine, a decorului propriei
locuințe, a calității hranei de fiecare zi. Sărăcia nu trebuie confundată nici
cu ignoranța și indiferența față de viața interioară și intelectuală. Viața lui
Isus a indicat calea spre o sobrietate care face spațiu frumuseții, relațiilor
gratuite, capacității contemplării. Transparența conturilor, publicarea
bilanțurilor unei parohii, corectitudinea în administrație, regularitatea
fiscală, destinarea unei sume de bani pentru săraci sau parohii sărace, sunt
câteva elemente care contribuie la acea transparență care lasă preotului
limpezimea conștiinței și elimină neîncrederea sau acuzațiile, bine știind că
în privința relației cu banii Biserica își joacă mult din credibilitatea lui ei
în fața persoanelor. În acest sens, preotul trebuie să se măsoare pe cel puțin
trei fronturi: folosirea banilor personali, a banilor comunității parohiale, a
banilor primiți de la Stat și de la Biserică. În testamentul spiritual adresat
bătrânilor din Efes Paul afirmă cu mândrie: „Nu am râvnit nici argintul, nici
aurul, nici haina nimănui; dar voi știți că pentru trebuințele mele și ale
celor care erau cu mine au slujit aceste mâini. V-am arătat în toate privințele
că trudind astfel trebuie le veniți în ajutor celor slabi, amintindu-vă de
cuvintele Domnului Isus. Căci el spunea: «Este mai mare fericire a da decât a
primi»” (Fap 20, 33-35).
Sărăcia este strâns legată
de fraternitate și de viața de comuniune. Isus i-a trimis pe discipolii săi în
condiții de extremă precaritate, interzicându-le acestora să i-a astăzi ceea ce
putea să le fie de folos mâine, dar i-a trimis „doi câte doi”, fiind evident că
înseși fraternitatea lor, caritatea lor este prima vestire a împărăției lui
Dumnezeu. În cazul în care într-o parohie sunt prezenți mai mulți preoți, cu
siguranță o casă comună poate fi o formă de împărtășire și de punere în
practică a folosirii evanghelice a bunurilor. Capacitatea de acceptare, de a
face loc săracilor, de a oferi ospitalitate celor care au nevoie, de a da timp
și de a asculta pe cei care cerșesc, îi este posibil celui care este sărac și
trăiește o despuiere completă.
Decretul conciliar Presbiterorum ordinis, la nr. 17 (care
se ocupă de sărăcia voluntară și de atitudinea față de bunurile pământești),
astfel îi sfătuiește pe preoți: „În privința
bunurilor dobândite prin exercitarea unei îndatoriri bisericești, preoții, ca și
episcopii, rămânând neatins dreptul particular să le folosească, în primul
rând, pentru întreținerea lor onestă și pentru îndeplinirea îndatoririlor
stării proprii; dar să folosească în slujba Bisericii și în operele de caritate
ceea ce le rămâne. Așadar, să nu considere funcția bisericească drept o sursă
de câștig și nici să nu folosească veniturile ce le revin de pe urma ei pentru
sporirea avutului personal. De aceea, preoții, nelipindu-şi în nici un fel
inima de bogății[139], să
evite pururi orice fel de lăcomie și să se ferească atent de orice activitate
ce ar putea avea aspect de comerț”. Aviditatea, avariția, dorința de a poseda
și de a acumula bunuri și bani se poate insinua în viața unui preot: și, cu cât
se îmbătrânește mai mult, cu atât ispita devine mai acută. Frica față de
viitor, teama ce derivă din gândul la bătrânețe. , de incertitudinea față de
ceea ce ziua de mâine poate să rezerve, anxietatea de a trebui să se depindă de
alții, poate să genereze o dorință nesănătoasă de a acumula care trece dincolo
de orice atenție prevenitoare, și devine o modalitate de a îndepărta viitorul
și moartea. Condițiile psihologice care produc avariția sunt foarte bine
exprimate de Evagrie Ponticul: „Avariția lasă să se întrezărească o bătrânețe
lungă, și slăbiciunea brațelor în a mai face lucruri obositoare și
posibilitatea foametei și a viitoarelor boli și durerile sărăciei; și mai lasă
să se întrezărească cât de frumos va fi să se primească de la alții ceea ce va
fi de folos propriilor necesități” (Praktikòs 9). Evident,
numai o adecvată calitate relațională și fraternă a vieții poate ajuta să se
facă față unor asemenea justificate temeri. A separa în mod absolut
administrarea sacramentelor și a celebrărilor liturgice, care toate anunță
gratuitatea lui Dumnezeu în Isus Cristos, de cererea de bani, este condiția
esențială pentru adevărul a ceea ce se celebrează și pentru credibilitatea
înseși a celebrantului. Acolo iese în evidență cum gratuitatea ministerului
(gratis ați primit, gratis să dați: Mt 10, 8), nu este numai un simplu fapt
personal, cât mai ales eclezial. În sesiunea Conciliului Tridentin (mutat la
Bologna) din anul 1547 privitor la reforma sacramentelor, s-a discutat asupra
licității sau nu la a cere (petere) sau
numai a primi (accipere): se putea
cere sau numai să se primească ceva cu prilejul administrării sacramentelor? Dacă
nimeni nu susținea licitatea cererii, discuțiile asupra primirii a ceva au fost
subtile, dar trebuie amintită poziția lui Seripand care voia să elimine din
rădăcină problema, definind „eretic și sacrileg” orice zumzet de monede în
jurul altarului, și trebuie amintită expresia plină de zel evanghelic care
afirma că de acum „nu mai putem spune șchiopului: ridică-te, pentru că suntem
plini de aur și de argint”. Practic, din toate acestea nu a mai rămas nimic la
sfârșitul Conciliului. Fiecărui preot îi rămâne astăzi exemplul fondator al lui
Cristos în despuierea lui pentru a întâlni omul și pentru a-i revela chipul lui
Dumnezeu, și îi rămâne exemplul Apostolului (1Cor 4, 16). Rămâne mai ales o
exigență evanghelică ineluctabilă, care cere preotului, dar și Bisericilor
locale și episcopilor, să devină realitate. Și care solicită creativitatea și
inteligența fiecăruia în parte și a comunităților. Dacă nu, intră în joc
credibilitatea înseși a Bisericii.
Concluzie
Tot ceea ce s-a scris și mărturisit de evanghelii despre Cristos,
despre cuvintele și viața lui, s-a scris pentru cei care vor să-l urmeze pe
Isus, pentru comunitatea lui Isus, pentru Biserică. Discipolii și comunitatea
creștină sunt chemați să fie creștini, adică să-și conformeze viața lor cu cea
a lui Isus, stilul lor cu stilul lui Isus. Pentru Isus, sărăcia a fost o
trăsătură esențială a misiunii lui: tema sărăciei este, de aceea, o temă
cristologică decisivă, și pe sărăcie, înainte de toate, își joacă Biserica
fidelitatea ei față de Domnul. Din acest motiv găsim în evanghelii cuvinte
clare și abundente ale lui Isus asupra stilului discipolului-trimis-apostol,
stil care trebuie să arate slăbiciunea evanghelizatorului, gratuitatea și
dezinteresul personal al predicatorului, simplitatea și libertatea celui care
vestește venirea împărăției lui Dumnezeu (cf. Lc 9, 1-6ss; 10, 1-20). Directivele
asupra misiunii sunt tocmai cele care au fost cel mai mult uitate, trădate,
chiar pervertite în mod ipocrit de noi creștinii, mai ales de cei care au fost
chemați să evanghelizeze. Numai vine este liber și dezinteresat de bani și de
bunuri arată că este Dumnezeu cel care domnește asupra lui, arată că nu are interese
personale în ministerul său, arată gratuitatea Veștii celei Bune adresată
tuturor, dar cu opțiunea preferențială față de săraci.
Papa Ioan, primul în zilele noastre, în timpul Conciliului, a
indicat în mod profetic Bisericii că acesta era ceasul săracilor, al Bisericii
săracilor, iar Conciliul a tentat ici și colo să traducă această intenție,
reluând cuvintele Evangheliei și ai Părinților Bisericii ca fiind determinante
pentru noi. Ne revine nouă să nu uităm acest mesaj și să ne amintim că Biserica
născută din Rusalii a căutat înainte de toate (în Biserică se caută și se
încearcă tot timpul, dar nu se realizează niciodată!) să fie adunare a Domnului
în care Dumnezeu domnește, iar Împărăția Lui înseamnă și împărtășire, dinamică
de comuniune între creștini. Biserica este supusă logicii comuniunii și din
acest motiv decide în fiecare zi să-l vadă pe Cristos în cel sărac, decide să
instaureze dreptatea și echitatea, pune în comun ceea ce are, învățând forma adevăratei
comuniuni din celebrarea euharistică. Celebrarea euharistiei este cu adevărat
PRIMUL MAGISTER și cel decisiv pentru comuniunea eclezială: în ea se află și
misterul sărăciei și prezența săracilor pe care Domnul îi preferă. Să nu se
uite nici mesajul Faptelor Apostolilor, nici cel al Apostolului Paul: dacă
creștinii nu știu să practice împărtășirea (cf. Fap 2, 42-47; 4, 32-35), atunci
„nu recunosc trupul lui Cristos, și astfel mănâncă și beau propria condamnare”
(1Cor 11, 29) și „aruncă disprețul asupra Bisericii lui Dumnezeu, făcând ca
săracul să roșească” (cf. 1Cor 11 , 22), tocmai atunci când celebrează
sacramentul care ar trebui să inspire iubire, împărtășire, dreptate, echitate,
în vederea vieții depline, a păcii...
Nimănui, și nici Bisericii,
nu-i este permis să fie liniștit în privința sărăciei, pentru că – amintesc pentru
ultima oară – este vorba de o temă cristologică, înainte de a fi o temă de
etică creștină. Tocmai din acest motiv, îmi place să închei citând un fragment
din documentul conciliar Lumen Gentium,
din păcate uitat în ultimele decenii: „Așa cum Cristos a împlinit opera lui de
răscumpărare cu ajutorul sărăciei și în persecuții, tot așa și Biserica este
chemată să ia aceeași cale pentru a comunica oamenilor roadele mântuirii” (§
8).
Autor: Enzo Bianchi
Traducere: pr. Pătrașcu Damian
Traducere: pr. Pătrașcu Damian
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial