CÂT DES MESCHINI SUNTEM!

„Când privesc cerurile tale, lucrările mâinilor tale,

luna și stelele pe care le-ai stabilit, [mă întreb]: „Ce este omul, că te gândești la el, sau fiul omului, că-l iei în seamă?”. L-ai făcut cu puțin mai mic decât pe îngeri, l-ai încununat cu cinste și măreție. L-ai făcut să stăpânească lucrările mâinilor tale, toate le-ai pus la picioarele lui: oile și boii laolaltă, precum și animalele câmpului, păsările cerului și peștii mării, [tot ce] străbate căile apelor” (Ps 8, 4-9).

Citim Cuvântul de mai sus și, raportând viața noastră la ele, constatăm cât de meschin este omul, creștinul, cât de puțin este el conștient de măreția și importanța lui în fața lui Dumnezeu! Deși poate părea ușor ofensator, meschinul este definit ca fiind cel „preocupat de interese mărunte; lipsit de generozitate, de noblețe sufletească, mic la suflet, egoist, josnic, murdar; care arată sau trădează lipsă de generozitate, de noblețe sufletească, micime sufletească”. Este adevărat că lumea înconjurătoare ne ispitește continuu; că trupul nostru este slab și preferă și alege de cele mai multe ori ceea ce este mai ușor, mai ieftin și mai imediat de obținut, toate caracteristici ale lucrurilor trecătoare, dar mai avem și un suflet, care nu încetează să ne indice măreția noastră în fața lui Dumnezeu; vocația noastră reclamă ceva mai mult decât un cont în bancă, o mașină puternică și o vilă impunătoare. Spune Psalmistul: „toate le-ai pus la picioarele lui”. Omul nostru modern tinde să inverseze această constatare, punându-se el, cu grabă și ingenuitate, la picioarele creației, devenind sclavul bunurilor care astăzi sunt, iar mâine nu se mai vede din ele nici măcar fumul, pentru că trec, așa cum trece un norișor repezit de primăvară. Ce ne împiedică să stăm drepți în fața creației? De ce preferăm întunericul luminii? Pentru ce ne place să înotăm în mediocritatea dulce a unei vieți lipsită de responsabilitate? Cine/ce este de vină pentru situația în care am ajuns? Oare nu tendința de a ne construi un Dumnezeu pe măsura noastră, care să se comporte așa cum ne comportăm noi; care crede așa cum/cât credem noi; care este fidel până mâine, până la proba contrară, și nu mai mult? Mai mult decât sigur, creștinii nu mai cunosc Cartea de instrucțiuni primită din ceruri, de la Dumnezeu, care îi învață cum să-și folosească viața la capacitatea ei maximă. Toate studiile antropologice, psihologice spun că în fiecare om rezidă tezaure imense de inteligență, de bunătate, de spiritualitate, de generozitate nefolosite, ba chiar reduse din cauza mediocrității la un rahitism înspăimântător. Cu alte cuvinte, omul poate și vrea mult mai mult decât arată în realitate. Mai mult încă, creștinul a primit, la botez, din partea lui Dumnezeu și un supliment de vitamine spirituale, astfel că nu trebuie niciodată să lupte singur, căci alături de el se află totdeauna Duhul Sfânt „care vă va învăța toate”. Spune Mântuitorul: „Adevăr, adevăr vă spun, cine crede în mine va face și el lucrările pe care le fac eu și va face și mai mari decât acestea (...). Și orice veți cere în numele meu, voi face, pentru ca Tatăl să fie glorificat în Fiul. Dacă veți cere ceva în numele meu, eu voi face” (In 14, 12-14).

Cine este vinovat pentru meschinitatea noastră? Nimeni și nimic din afara noastră! Ce ne lipsește? Credința, speranța și iubirea, care, odată asumate și puse la lucru, ne vor da aripi, ne vor face să năzuim, să dorim mai mult de la această viață trecătoare, fără a ne îneca într-o banală farfurie de linte.

Spune Baden Powel, fondatorul scoutismului: „sfinții sunt degetele Bisericii care ne arată Cerul”. Iată, pe lângă Duhul Sfânt, un alt ajutor la care putem apela, și de la care ne putem inspira pentru ca viață noastră să fie trăită la maximum: sfinții, a căror misiune principală este să mijlocească pentru noi, să ne indice care este calea cea mai bună de mers spre Dumnezeu; iar aceștia nu lipsesc deloc, fiind prezenți peste tot pe unde pășim. Sfințenia, care nu reclamă neapărat săvârșirea de minuni, cât mai degrabă umanizarea noastră continuă și permisiunea acordată lui Dumnezeu de a ne lăsa să devenim zi de zi după „chipul și asemănarea Lui”. Restul lucrurilor sunt folositoare atât cât de folosim noi de ele, și nu mai mult, căci ele primesc valoare de la om, și nu omul de la lucrurile vremelnice. A fi semnificativi și chibzuiți: aceasta este profeția pe care o putem transmite lumii în care trăim.

Pr. Pătrașcu Damian
Articol publicat în revista Mesagerul Sf. Anton