Lumea între Jihad şi McWorld

Interviu cu profesorul Peter Dan (New York) realizat de Tudor Petcu

Peter Dan, profesor de psihologie la Long Island University din New York, îşi focalizează atenţia în special asupra violenţei în istoria recentă, raportându-se la două momente cruciale din secolul XX: Gulagul comunist şi Holocaustul nazist. Aceste preocupări se datorează în mare parte faptului de a fi studiat cu doi dintre marii reprezentanţi ai psihologiei totalitare: Stanley Milgram şi Robert Jay Lifton. Cei doi au avut un rol foarte important în sistemul de gândire asumat de către Peter Dan, sistem ce vizează atât supunerea faţă de autoritate în sistemele totalitare, cât şi impactul psihic pe care îl poate avea un sistem totalitar asupra individului, de unde rezultă un real experiment al morţii. De altfel, experimentul morţii este conceptul-cheie al gândirii lui Peter Dan, care are drept sursă de provenienţă viziunea lui Stanley Milgram asupra morţii individului într-o societate totalitară. De altfel, o astfel de viziune a făcut carieră în aşa-numita psihologie a răului, pe care anumiţi teoreticieni, în special Peter Dan, au denumit-o experimentul Milgram.

Tudor Petcu: Cum ar trebui perceput secolul al XX-lea: ca apogeu al desacralizării fundamentelor onto-metafizice sau ca un strigăt al neputinţei?


Peter Dan: Să dăm puţin înapoi: la mijlocul secolului al XIX-lea, omul era culmea creaţiei. Pe urmă, Darwin a demonstrat că am evoluat din animale, Marx a arătat că suntem supuşi unor legi economice pe care nu le putem controla, Freud a arătat că nu suntem atât de raţionali cât credeam. Omul a intrat în secolul al XX-lea deja desacralizat: un biet animal, pradă unor forţe iraţionale, în viaţa personală şi în viaţa socială. Mijloacele tradiţionale de re-asigurare – ca, de exemplu, religia – erau în declin. Apariţia şi dezvoltarea sistemelor totalitare – comunismul şi fascismul – au umplut golul rămas în urma religiei, înregimentând individul în numele unui ţel transcendental: societatea de tip nou sau Reich-ul de o mie de ani. Prăbuşirea ambelor sisteme, la mijlocul şi la sfârşitul secolului al XX-lea, lasă din nou loc unei noi ideologii. Benjamin Barber a identificat două forţe: Jihad (fragmentare, tribalism) şi McWorld (omogenizare, globalism). Lupta dintre ele va defini o bună parte a secolului al XXI-lea.


În ce măsură am fi îndreptăţiţi să identificăm Holocaustul nazist mai degrabă cu o teorie sau chiar cu o etică a purificării rasiale decât cu o formă de antisemitism?


Paradigma purificării rasiale este falsă. Holocaustul nu ar fi fost posibil fără antisemitism. La rândul său, antisemitismul a evoluat de la antiiudaismul religios, care este o parte organică a creştinismului, la un antisemitism rasial, odată cu introducerea decretelor de „puritate a sângelui” (Limpieza de sangre) în 1449, la Toledo, şi culminând cu antisemitismul ideologic, pseudoştiinţific, bazat pe etnologie şi lingvistică comparată, care a apărut la sfârşitul secolului al XIX-lea. Includerea antisemitismului în ideologia unui stat totalitar modern este factorul decisiv care a făcut posibil Holocaustul. Ameninţarea pe care evreii o reprezentau pentru puritatea rasială a arianului a fost grotesc exagerată. Himmler şi Hitler au descris exterminarea evreilor în termeni de autoapărare: Germania trebuia să se apere în faţa agresiunii evreieşti, ceea ce era patent absurd. Descrierea ameninţării evreieşti în termeni medicali – ca, de exemplu, infecţie sau cancer – a făcut posibilă prezentarea exterminării în termeni pozitivi, ca o activitate prosocială.


Se poate discuta, în prezent, despre un raport real între fenomenul Auschwitz şi noua conştiinţă occidentală, pentru care, cel puţin la nivel teoretic, prevalenţa este tentativă de purificare a memoriei?


George Steiner credea că nu există un limbaj adecvat pentru a conceptualiza şi a înţelege Auschwitzul. Lifton considera că Holocaustul face parte dintr-o clasă de fenomene care nu pot fi integrate prin manipulare simbolică, nu pot fi digerate psihic. Singura reacţie posibilă este amorţirea: scăderea sensibilităţii ca să poţi trăi cu grozăvia evenimentului. Din păcate, amorţirea psihică nu se limitează doar la un eveniment, ci se extinde şi asupra vieţii spirituale în întregime, devenind un pact faustian: renunţi să trăieşti din plin ca să nu mai suferi. Consecinţele psihologice sunt închiderea în sine, irascibilitatea, lipsa de motivaţie şi de scop, oboseala compasiunii. Dorinţa de a purifica memoria este de înţeles, dar e sortită să eşueze. Cum a devenit întinată? Putem exclude din conştient numai evenimente care nu sunt formative sau esenţiale pentru istoria noastră: amintirea morţii tatălui meu este foarte dureroasă, dar nu pot să o uit şi să rămân eu însumi. În sensul acesta putem vorbi numai de falsificarea memoriei. Modalitatea de a exorciza Auschwitzul se numeşte terapie: introspecţie sinceră, căinţă, acceptarea responsabilităţii.


Iar comunismul?
S-a prezentat sub masca unui nou umanism. Comunismul este bazat pe ceea ce Isaiah Berlin a numit „libertate pozitivă”, care, în esenţă, proclamă supremaţia binelui colectiv asupra libertăţii individuale. De ce fel de umanism poate fi vorba dacă individul e insignifiant şi poate, ba chiar trebuie, sacrificat pentru societate? Am auzit cu toţii că „omul e cel mai preţios capital”, dar în realitate au fost executaţi oameni pentru că au furat un porc.


Este hazardat a vorbi despre aplicarea comunismului ca o altă viclenie a raţiunii şi ce ne-ar determina să-l conceptualizăm sub forma unui paradox?


Comunismul este un paradox pentru că, în numele libertăţii, a creat dacă nu cel mai violent regim cunoscut în istorie, atunci pe cel care s-a vrut omniprezent: un regim care a căutat să fie o religie laică, un sistem filozofic, un model ştiinţific, un mod de guvernare şi care a încercat să controleze toate aspectele vieţii de zi cu zi a populaţiei. Structura logică este cea a unui silogism greşit: dacă accepţi premisa, respectiv că societatea comunistă reprezintă cea mai avansată, cea mai umană şi cea mai democratică societate din istorie, ajungi la concluzii false, dar care te eliberează de vinovăţie şi dubii. Viclenia raţiunii se dovedeşte a fi o capcană pe care o construim singuri, din nevoia de consecvenţă: adevăraţii credincioşi nu au îndoieli.


La ce nivel de agresivitate ar trebui să situăm subtilităţile strategice ale metodelor de manipulare psihică specifice experimentelor comuniste din China, comparativ cu psihoza colectivă din Europa de Est şi Centrală, pe care a implicat o aplicarea celor mai crunte mijloace de violenţă, ce au dus, în final, chiar şi la animalizarea individului?
Mentorul meu Lifton a studiat efectele experimentelor chinezeşti şi coreene de „spălare pe creier” asupra prizonierilor de război. Contrar predicţiilor, cel mai greu de „întors” dintre prizonierii americani s-au dovedit a fi negrii, care, fiind mai religioşi, aveau o certitudine pe care se puteau bizui şi care le-a servit drept ancoră. Cel mai uşor de „întors” au fost intelectualii, obişnuiţi să fie sceptici şi să considere o problemă din mai multe puncte de vedere. Părintele teoriei moderne a propagandei, Bernays, susţinea că minţile oamenilor pot fi înregimentate prin propagandă la fel de temeinic ca trupurile înregimentate de armată, iar evenimente istorice ca, de exemplu, Revoluţia culturală din China lui Mao demonstrează că a avut dreptate. Scrierile lui Orwell şi Koestler ilustrează cât de mare poate fi controlul statului totalitar, ajungând să includă până şi gândurile. Memoriile foştilor deţinuţi politici despre programul de reeducare din închisori au descris un proces de dezumanizare totală, de dezbărare a individului de orice urmă de demnitate. E greu de imaginat o violare mai gravă a drepturilor omului. Mulţi s-au sinucis, dar unii au reuşit să-şi menţină umanitatea. În ultimă analiză, sistemul asiatic e mai subtil şi mai pervers decât brutalitatea tâmpă.


Consideraţi că, în prezent, ţările din fostul bloc comunist se confruntă cu pericolul neo- sau criptocomunismului?


Absolut, dar nu numai criptocomunismul, ci şi criptofascismul. Nostalgia este o forţă politică formidabilă. Antrenaţi de patruzeci de ani de comunism să nu ia decizii, pentru că o fac cei împuterniciţi, obişnuiţi cu un stat-dădacă privind peste umărul lor şi care avea grijă de aproape toate aspectele vieţii, oamenii sunt tulburaţi de prea multele decizii şi alternative şi tânjesc după vremuri mai simple. Vulnerabili şi nemulţumiţi, ei sunt uşor de manipulat. Democraţiile din Europa de Est sunt încă plăpânde şi prezenta criză economică înrăutăţeşte situaţia.


Am putea afirma că propagarea libertinajului excesiv, mai ales în anumite ţări europene, poate fi identificată cu noi forme de totalitarism?


Nu mă preocupă atât libertinajul, cât confuzia dintre libertate şi anarhie. Nu orice limită impusă comportamentului este tiranie. Mă preocupă vulgarizarea culturii, decăderea limbajului, materialismul ieftin. Cred că libertinajul este nu cauza, ci un produs al procesului de deteriorare a culturii şi a societăţii civile. Faptul că automobilul pe care îl conduci devine simbolul succesului are un efect negativ asupra tuturor valorilor morale. Deteriorarea mediului social duce la sentimentul de lehamite, pe care, astăzi, îl întâlneşti la tot pasul.


Sunteţi de acord cu părerea lui Francis Fukuyama conform căreia ecologismul va reprezenta, într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat, principala ameninţare totalitaristă?


Da. Consideraţi controversa privitoare la datele pe care se bazează teoria încălzirii globale. Oamenii de ştiinţă au falsificat date, au complotat să excludă părerile opuse şi au recurs la tot felul de matrapazlâcuri, pentru că se vedeau angrenaţi într-o dispută ideologică, nu ştiinţifică. Nu contau datele ştiinţifice, ci cauza comună: folosirea rezultatelor falsificate pentru a justifica hotărâri politice luate în numele binelui omenirii. Ecologismul constituie o nouă paradigmă, pe baza căreia bogăţia se poate redistribui de la ţările bogate la cele sărace. Simţindu-se vinovate pentru poluare şi încălzirea globală, ţările bogate nu vor protesta prea tare. Nu înseamnă că nu trebuie să ne chivernisim planeta şi să nu avem grijă de natură, dar să nu o facem sub ameninţarea unui colaps ecologic global bazat pe date dubioase.


A reprezentat violenţa din istoria recentă o lecţie atât de dură, astfel încât omul de mâine să-şi însuşească acel umanism raţionalist potrivit căruia trebuie să ne raportăm la rănile trecutului nu doar ca martori reflexivi, ci şi ca minţi responsabile?


Nu. La nici 60 de ani de la Holocaust, presa din ţările arabe şi musulmane cere aproape zilnic ştergerea de pe hartă a statului Israel. Caricaturile şi pamfletele publicate rivalizează, prin viciozitate, cu orice a apărut în presa nazistă. Preşedintele Iranului neagă existenţa Holocaustului şi promite distrugerea Israelului, fără să sufere vreo consecinţă. Antisemitismul e în creştere în toate ţările din Europa, cu excepţia Angliei. După cum a spus Natan Saranski, Israelul a devenit evreul naţiunilor. Mentalitatea genocidală prosperă, ca şi cum Holocaustul nu ar fi avut loc. În Naţiunile Unite, ţări în care se practică mutilarea sexuală a femeii dau lecţii de moralitate democraţiilor. După Holocaust, Gulagul a continuat şi am avut războiul civil din fosta Iugoslavie, masacrele din Cambodgia, Rwanda şi Darfur. E mult mai uşor să susţii argumentul opus: nu am învăţat nimic.

Sursa: www.oglindanet.ro