Pe lângă incredulitatea ca idolatrie,
incredulitatea care se rezolvă în refuz, în inima credinciosului locuiește și
incredulitatea ca puțină credință, ca și credință de scurtă durată.
Creștinul provine dintr-o condiție
de lipsă de credință, de apistía și,
cu siguranță, credința, acest dar al lui Dumnezeu ce precedă orice adeziune a
omului la Dumnezeu, este ca un bob, o sămânță depusă în inima noastră, care
trebuie să crească, dar tocmai datorită acestui proces, ea este supusă unei
dinamici de creștere totdeauna amenințată.
Mai ales evanghelia după Matei, care
este reticentă asupra temei credinței, pune în evidență oligopistía, puțina credință care caracterizează discipolul lui
Isus. În situațiile de pericol, atunci când amenințarea nu poate fi contrastată
de forțele umane, atunci când Isus este absent, sau cel puțin nu este perceput
ca fiind prezent, atunci când discipolii se simt abandonați, atunci Matei face
să iasă la suprafață o credință non facilă, o credință vulnerabilă, care suferă
scandal din cauza unui obstacol care face ca aceasta să se împiedice, o
credință care nu pare potrivită ceasului,
evenimentului. Episodul cu Petru care vrea să umble pe apă este emblematic: a
existat o furtună care a pus în pericol barca discipolilor, dar spre sfârșitul
nopții, Isus se îndreaptă spre ei umblând pe apă… Discipolii spun: este o
fantasmă, și încep a striga de frică. „Dar Isus le-a vorbit îndată: «Curaj! Eu
sunt, nu vă temeţi!». Atunci Petru i-a răspuns: «Doamne, dacă eşti tu,
porunceşte să vin la tine pe apă». El i-a zis: «Vino!» Coborând din barcă,
Petru a început să umble pe apă şi a venit spre Isus. Dar văzând vântul
puternic, s-a înspăimântat şi, pentru că a început să se
scufunde, a strigat: «Doamne, salvează-mă!» Îndată Isus a întins mâna, l-a
apucat şi i-a zis: «Om cu puţină credinţă, [oligopistos
]de ce te-ai îndoit?»” (Mt 14,
27-31). Credința lui Petru este insuficientă, cantitativ este puțină credință,
dar este și îndoială („de ce te-ai îndoit?”), care frânge echilibrul credinței
lui, este și incredulitate. Acum însă, nu este un simplu caz că tocmai Petru,
despre care numai Matei transmite acest episod, a fost ales de Isus ca stâncă a
Bisericii Lui, pentru că nu a devenit stâncă datorită solidității credinței
lui, dar numai alegerii/elecțiunii Domnului care este totdeauna credincios promisiunii
Sale.
Atunci când Petru avansa decis pe
suprafața apei, oligopistía lui era
ascunsă; dar în contradicția vântului care suflă, iată îndoiala, iată că oligopistía vine la lumină. Credința
este totdeauna puțină în credincios, este totdeauna carentă în toți creștinii –
ne face cunoscut Matei – și, de aceea, asupra credinciosului apasă totdeauna
urgența de a se deschide față de o credință mai mare. Totuși, credința, chiar
dacă este puțină, și cea mai puțină ipotizabilă, chiar dacă redusă la dimensiunile
unui bob de muștar, conține totdeauna în sine o putere extraordinară.
Da, credința noastră a celor
credincioși este totdeauna puțină și, chiar și atunci când noi am vrea să o
facem să crească, nu ne rămâne altceva de făcut decât să invocăm. Într-adevăr,
în noi sălășluiește incomprehensibilul, enigma este caracteristica ființei
noastre, și regiuni încă neevanghelizate, abisuri de incredulitate există în
profunzimile inimilor noastre. Există în noi zone asupra cărora nu putem face
nimic, ape în care ne cufundăm dacă nu-l invocăm pe Cel care poate să ne prindă
de mână: Kyrie, sôson! Doamne,
mântuiește! Este adevărat, în noi este prezentă oligopistía, dar noi putem striga asemenea apostolilor: „Doamne,
mărește-ne credința!” (Lc 17, 5).
Există în noi puțină credință, poate chiar și necredință, apistía, dar putem să invocăm: „Eu cred, ajută-mă în necredința
mea!” (Mc 9, 24).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial