“Din moment ce nici nenăscutul şi nici peştele nu sunt o persoană, uciderea acestor fiinţe nu este la fel de condamnabilă moral ca uciderea unei persoane” – Peter Singer, profesor de etică la Princeton
“Cred că trebuie să ai posibilitatea să faci orice conduce la îmbunătăţirea vieţii umane, iar eu nu cred că genetica îi ofensează pe zei, pentru că nu cred că există vreun zeu pe undeva.” – James Watson, co-descoperitor al ADN-ului
“Invocarea de către creştini a religiei pentru a restrânge cercetările pe celule rădăcină sună asemenea sancţionării medievale a lui Galileo doar pentru că viziunea sa ştiinţifică era în conflict cu doctrina Bisericii.” – Newsweek
Temele bioetice: vârful aisbergului
Bioetica a începu acum 40 de ani, când tehnologia medicală avansa cu paşi uriaşi. Medici, jurişti, politicieni şi lideri religioşi au început să abordeze diversele controverse care începeau atunci să apară. Avortul, contracepţia, eutanasia şi fertilizarea in vitro erau aprig dezbătute şi aşa au rămas până astăzi. Medicina s-a dezvoltat într-un ritm şi mai alert în următoarele decenii, aducând astfel dileme noi şi complexe. În fiecare zi, ştirile anunţă ultimele progrese realizate în domeniul clonării, al celulelor rădăcină, al manipulărilor genetice şi alte realizări extraordinare. Dezbaterile au loc pe fiecare continent, pe teme precum pilulele abortive RU486, pilula de a doua zi, prezervativele pentru prevenirea SIDA, criteriile de determinare a morţii cerebrale şi comerţul cu organe. În acelaşi timp, numeroase legislaturi trebuie să ia decizii privitor la căsătoriile între persoane de acelaşi sex, la protejarea mediului, la siguranţa alimentelor modificate genetic.
Ultimele tehnologii fac să se profileze la orizont noi îngrijorări: crearea hibrizilor şi a himerelor (organisme produse prin fuziunea a doi sau mai mulţi zigoţi distincţi); selecţia eugenică a embrionilor folosind diagnosticul genetic preimplantaţional, copiii “produşi” la comandă, nanotehnologia, neuroştiinţa, medicina regenerativă şi de reîntinerire sau conectarea creierului la calculator. Se pare că aceste noutăţi nu se mai termină. Poate oare etica să ţină pasul cu viteza de apariţie a acestor noutăţi? Cel mai adesea, astfel de teme au şi implicaţii politice. State, naţiuni şi organizaţii internaţionale au fixat legi, norme şi politici care să stabilească şi să limiteze accesul la aceste tehnologii moderne. Din păcate, având impact mare asupra vieţilor noastre, aceste inovaţii sunt adesea legate şi de interesele financiare ale multinaţionalelor şi ale altor organizaţii puternice. Toate acestea complică frecvent deciziile de natură etică. Este nevoie mai mult ca niciodată de voci neutre şi obiective, care să nu fie influenţate de factori de natură financiară sau politică.
La o primă privire, se pare că nu există vreun sfârşit la lista de teme bioetice cu care se confruntă omenirea în aceste zile. Fiecare nouă descoperire ştiinţifică aduce un anumit beneficiu din punct de vedere medical, dar şi o dilemă din punct de vedere etic. Este o sabie cu două tăişuri. De fapt provocările bioeticii pe care tocmai le-am menţionat sunt doar vârful aisbergului. Sunt sigur că aţi văzut imagini cu aisberguri: partea care pluteşte deasupra apei reprezintă doar 10% din aisbergul întreg. În acelaşi fel, problemele bioeticii sunt mai profunde decât par. Noi îngrijorări continuă să tot iasă la suprafaţă, dar ele sunt doar vârful aisbergului.
Un război al ideilor
Problemele profunde, despre care cel mai adesea nu auzim în presă – acel 90% din aisberg ce nu se vede -, sunt cele pe care trebuie să le analizăm. Ele privesc natura şi demnitatea omului, binele comun pe care îl căutăm cu toţii, semnificaţia morţii şi suferinţei… Cu alte cuvinte, sunt întrebări profunde despre destinul uman, şi sunt în cele din urmă întrebări de natură religioasă. În lunga ei tradiţie filosofică şi teologică, Biserica Catolică a oferit reflecţii foarte pertinente privitor la aceste întrebări. Există totuşi astăzi provocări serioase la adresa poziţiei catolice, aşa după cum o arată şi citatele cu care am început articolul. Care sunt dezacordurile în acest război al ideilor? Personal văd cinci provocări legate între ele, cu care se confruntă bioetica în acest moment.
1) Pozitivismul ştiinţific. Începând cu perioada iluministă, a ajuns să prevaleze ideea că ştiinţa înseamnă invariabil progres şi că este spre binele omenirii. Dacă pornim de la această premisă, atunci nu trebuie impusă nici o limită nici unui tip de cercetare, în special limite etice sau religioase. Unii numesc aceasta “imperativul tehnologic”: ştiinţa şi tehnologia trebuie lăsate să meargă înainte cu orice cost. Acest motiv a fost invocat de guvernul britanic pentru crearea acum doi ani de hibrizi om-animal. Un alt exemplu este recenta decizie a preşedintelui american Obama de a permite finanţarea din banii statului a cercetărilor pe celule rădăcină embrionare, chiar dacă există acum alternative. Pozitivismul ştiinţific este o ideologie prea optimistă cu privire la puterea ştiinţei de a vindeca toate bolile. De fapt, ştiinţa poate fi folosită atât pentru bine, cât şi pentru rău – ne-a arătat acest lucru bomba atomică. Ştiinţa nu este oarbă; direcţia în care merge ea depinde de integritatea etică a persoanelor implicate.
2) Tehnologia şi manipularea naturii umane. Viziunea ştiinţifică despre lume este atât de prevalentă în aceste zile, încât tindem să vedem totul în termenii materiei fizice. Ajungem chiar să vorbim despre fiinţele umane ca fiind o grămadă de celule, ţesuturi şi organe. Tehnologia ne permite să manipulăm natura pentru confortul personal şi pentru bunăstarea noastră – avioanele, internetul, medicina sunt doar câteva exemple. Odată cu progresele biotehnologiei ne putem însă modifica şi pe noi înşine, propria noastră natură: să trăim mai mult, să avem o memorie sau un IQ mai mare, să ne îmbunătăţim moştenirea genetică sau abilităţile atletice, să selectăm trăsături genetice similare pentru copiii noştri… Această posibilitate este fără precedent: modificându-ne pe noi înşine, modificăm umanitatea noastră. Dar cine poate decide ce este cu adevărat uman? Nu ne jucăm oare de-a Dumnezeu atunci când încercăm să modelăm omul după toanele noastre? Dacă noi căutăm doar îmbunătăţirea caracteristicilor fizice şi intelectuale, nu devenim tot mai săraci ignorând dimensiunile noastre spirituale – capacitatea de a iubi şi a visa, de a acţiona cu nobleţe sau chiar eroic, sacrificându-ne vieţile când situaţia o cere?
3) Utilitarismul. Într-o societate consumeristă, interesele financiare sunt puse cu uşurinţă deasupra preocupărilor etice. Utilitarismul este o teorie conform căreia obţinerea celor mai bune consecinţe posibile – adică acelea care aduc cel mai mare bine pentru cel mai mare număr de persoane – este considerată a fi calea etică de urmat. Astfel, dacă am putea salva vieţile a o sută de persoane ucigând una singură, scopul va justifica mijloacele. Argumentul merge mai departe: uciderea unui surplus de embrioni, excedentul de la fertilizarea in vitro, şi folosirea lor pentru cercetare, este etică, deoarece ar putea oferi tratamente pentru diverse boli, un bine de care ar beneficia mulţi oameni. În baza acestui raţionament, ar trebui de asemenea să permitem prelevarea de organe de la persoane aflate în comă permanentă, de la cei în stare vegetativă durabilă, de la bebeluşii anencefalici, chiar şi chiar şi de la prizonierii care îşi aşteaptă execuţia. Această logică prevalează deja în anumite spitale care, împotriva dorinţelor familiei, refuză să îi trateze pe cei pentru care consideră “inutilă îngrijirea”, deoarece pacienţii sunt fie prea bătrâni, fie prea bolnavi, fie au o “calitate a vieţii” prea slabă. Nu ar fi mai bine pentru ei să îi lăsăm să moară decât să le prelungim “existenţa mizerabilă” care iroseşte de asemenea resurse medicale valoroase? Ba da, susţine utilitarismul.
4) Relativismul moral. Trăim într-o lume globalizată. Oameni de diferite religii şi culturi trăiesc adesea în aceeaşi vecinătate şi lucrează cot la cot. Acest pluralism şi multiculturalism etnic a fost în mod nejustificat tradus în relativism moral. Se afirmă aşadar că nu există adevăruri absolute în morală, din moment ce fiecare cultură are o concepţie diferită despre ceea ce este bun şi corect. Astfel, deciziile morale sunt condiţionate de contextul, educaţia şi cultura din care provine persoana, noi neputând să impunem altora viziunea noastră despre ce este corect şi ce este greşit. În societăţile pluraliste şi cosmopolite, legile trebuie să fie la un minim pentru a menţine pacea şi pentru a promova tolerarea diferenţelor. Libertatea este exaltată drept cel mai mare bine şi se consideră că fiecăruia trebuie să i se permită să facă ceea ce vrea (de exemplu avortul la cerere). Toate acestea sunt în contradicţie cu învăţătura morală catolică, ce afirmă existenţa unei naturi umane comune în contextul diversităţii culturale. Această natură comună permite fiecăruia să descopere legea înscrisă în adâncul conştiinţei sale, să facă ceea ce este bine şi să evite ce este rău.
5) Secularizarea. În trecut, religia a jucat un rol important în determinarea comportamentului etic. În societăţile apusene în special, separarea dintre Biserică şi stat a fost văzută ca o necesitate deoarece religia era considerată sursă de diviziuni şi de conflicte violente dese. De aceea a existat o campanie agresivă de marginalizare şi de discreditare a vocii religiei în spaţiul bioeticii. Ultimul citat dintre cele cu care am început articolul prezintă viziunea creştină ca fiind împotriva ştiinţei, apelând la deja menţionatul pozitivism ştiinţific, atât de răspândit în zilele noastre. Din păcate, chiar şi instituţiile catolice de învăţământ au fost afectate de secularism. Multe dintre ele şi-au diluat identitatea catolică şi nu mai au vigoarea intelectuală pentru a apăra învăţătura Bisericii. S-a ajuns ca abordarea seculară a bioeticii să fie la fel de obişnuită în şcolile catolice ca şi în şcolile publice.
Cultura morţii şi cultura vieţii
Bioetica academică este 90% seculară actualmente. Este în gravă contradicţie cu modul în care înţelege Biserica persoana umană, cu natura comună şi demnitatea intrinsecă. Bioetica modernă respinge orice recurs la vechile tradiţii, inclusiv la Jurământul lui Hipocrate pe care medicii îl depuneau atunci când absolveau şcolile de medicină. Îmbibată în relativism moral şi utilitarism, bioetica seculară poate justifica orice ca fiind etic, inclusiv cele mai atroce acte precum infanticidul promovat de Peter Singer. Acest profesor australian de “etică”, care a predat la generaţii întregi de studenţi din Princenton, începând din 1999, este foarte serios când susţine uciderea copiilor dacă părinţii lor nu îi doresc. El a publicat şi o carte în care îşi apără ideea, prezentând-o ca o extindere naturală a practicilor abortive. Viziunea sa îi influenţează pe alţii. Pe lângă cursurile predate într-o universitate prestigioasă, a mai scris şi alte cărţi, vândute în peste un milion de exemplare. Partea înfricoşătoare este că nu e singurul care gândeşte astfel, o listă lungă de specialişti în “etică”, de la Harvard, Yale, Oxford şi alte mari universităţi, împărtăşindu-i viziunea despre infanticid.
Vedem doar vârful aisbergului. Dacă acestei idei, partea de gheaţă de sub nivelul apei, ar fi să iasă la suprafaţă, ar apărea propuneri mult mai perfide pentru viitorul rasei umane. Din fericire, însă, mulţi oameni consideră că gândirea seculară este un drum mort, ce nu mai răspunde potrivit cerinţelor etice de astăzi. Alţii reevaluează locul religiei în etică. Din moment ce Biserica are secole de experienţă în a răspunde la misterul suferinţei şi al bolii, al morţii şi nemuririi, învăţătura ei este prea preţioasă pentru a fi ignorată. Biserica poate fi profetică şi poate vorbi împotriva nedreptăţilor, pentru a apăra demnitatea şi drepturile fiecărei persoane umane, indiferent de rasă, de mediul din care vine, de starea fizică, de vârstă, de la concepere până la moartea naturală. Poate foarte bine să fie acea voce nepartizană şi neutră în lume, care să fie mai presus de interese financiare sau politice. Creştinii pot juca un rol important în această bătălie prin rugăciunile şi slujirea lor. Munca în favoarea celor mai slabi, mai săraci şi mai neglijaţi semeni din societate – persoane cu dizabilităţi, abandonate, în situaţii de criză, dependenţi de droguri, orfani, bătrâni sau pe moarte – este o mărturie elocventă despre faptul că fiecare membru al rasei umane are o demnitate proprie.
Catolicii au de asemenea o chemare specială la a apăra viaţa prin studierea şi răspândirea învăţăturii Bisericii pe aceste teme. Laicii, în special cei care lucrează în domeniul sănătăţii, juriştii, politicienii şi cercetătorii au datoria de a fi la zi cu cunoaşterea diferitelor declaraţii ale Bisericii pe teme referitoare la viaţă. Acum, mai mult ca niciodată, este nevoie de o înnoire a educaţiei catolice pentru a sublinia iar şi iar aceste adevăruri perene despre persoana umană. Intelectualii catolici trebuie să fie fermi pe poziţii şi să îi înfrunte pe susţinătorii secularismului în dezbateri publice, în publicaţii şi conferinţe. Nu putem să rămânem nepăsători şi inactivi în faţa problemelor extraordinar de grave cu care se confruntă umanitatea. A acţiona pentru crearea “culturii vieţii” este provocarea pe care Papa Ioan Paul al II-lea ne-a încredinţat-o fiecăruia dintre noi.
Autor: pr. Joseph Tham
Traducere: Radu Capan
Sursa: Zenit, 19 decembrie 2011
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial