Rolul pe care Papa Ioan Paul al II-lea l-a acordat raportului dintre credinţă şi raţiune a reprezentat, am putea spune, prima perspectivă majoră papală asupra acestuia din urmă după aproape 120 de ani. Conciliul Vatican I din 1869-1870 afirmase că oamenii pot cunoaşte existenţa lui Dumnezeu prin intermediul raţiunii, iar enciclica lui Leon al XIII-lea din 1879, Aeterni Patris, a propus ca model de sinteză al credinţei şi raţiunii pe Sfântul Thoma d’Aquino. Dar de la sfârşitul secolului XIX se întâmplaseră multe în cadrul civilizaţiei umane şi, nu în ultimul rând, o diminuare drastică a încrederii că filozofia ar mai fi în măsură să ofere o cunoaştere a adevărului lucrurilor.
Conştientizând toate aceste aspecte, Ioan Paul al II-lea, având la bază pregătirea din perioada uceniciei sale filozofice, s-a concentrat constant asupra dilemei legăturii dintre credinţă şi raţiune, iar toate eforturile sale cu privire la problema mai sus menţionată s-au concretizat într-unul dintre cele mai importante documente ale Vaticanului în materie de filozofie, şi anume în enciclica Fides et ratio, cea de-a treisprezecea enciclică a pontificatului său. În Fides et ratio Papa Ioan Paul al II-lea deplânge modalitatea în care cercetarea ştiinţifică şi-a găsit temei în interiorul unei mentalităţi pozitiviste, mentalitate care neagă orice importanţă ideii creştine despre lume, dar care, în acelaşi timp, face abstracţie de tot ceea ce înseamnă metafizică şi morală. Această stare de fapt reaminteşte, în opinia lui Ioan Paul al II-lea, anostitatea neopozitivismului logic de la Viena, ai cărui reprezentanţi de seamă, precum Ernst Mach, Friedrich Weissman sau Rudolf Carnap, considerau că adevărul nu poate fi găsit decât în ştiinţă, metafizica fiind fundamentată pe două tipuri de erori: pe de o parte, foloseşte cuvinte lipsite de semnificaţie, iar pe de altă parte, enunţurile sale sunt lipsite de sens. În fond, trăind într-o epocă în care umanitatea este străină de toate formele ludice de transcendenţă divină şi metafizică, se poate spune că pentru termeni sau concepte precum Absolutul, Necondiţionatul, Fiinţa în sine, nimeni nu poate furniza condiţii empirice de adevăr, ci doar sentimente şi reprezentări ce stau în spatele pretinsei semnificaţii. De aceea, consideră Papa Ioan Paul al II-lea, epoca contemporană a ajuns sa se cufunde cu nonşalanţă în cele mai tenebroase unghiuri ale ignoranţei şi să fie extaziată de feluritele descoperiri ştiinţifice pentru care ideile creştine şi metafizica sunt roadele ingeniozităţii prin care umanitatea şi-a consolidat un sistem de iluzii pentru a supravieţui. Pentru a accentua şi mai bine această stare de bizarerie etico-socială, Ioan Paul al II-lea ia în considerare următorul aspect: „consecinţa acestei stări de lucruri este faptul că anumiţi oameni de ştiinţă, lipsiţi de orice referinţă etică, riscă să nu mai aibă în centrul interesului lor persoana şi structura globală a vieţii sale. Mai mult: unii dintre ei, conştienţi de posibilităţile sădite în progresul tehnologic, par să cedeze, nu doar la logica pieţei, ci şi la tentaţia unei puteri demiurgice asupra naturii şi asupra fiinţei umane”[1].
Aşadar, mergând pe urmele abordării Papei Ioan Paul al II-lea, constatăm că umanitatea trăieşte incomensurabila dramă a separării dintre credinţă şi raţiune. Umanismul renascentist, machiavelismul, iluminismul, acestea sunt doar câteva momente din istoria universală care l-au exclus pe Dumnezeu din orice aspect al vieţii şi al societăţii. În schimb, nici epoca contemporană nu este mai departe. Începând cu apariţia nihilismului lui Nietzsche ca urmare a crizei raţionalismului, s-a decantat o anostă şi futilă epocă a iraţionalismului care se manifestă cu precădere în postmodernismul relativist ale cărui curente ironice şi eterogene precum deconstructivismul, poststructuralismul, amoralismul îl consideră pe Dumnezeu doar o ficţiune metafizică a unei minţi depăşite. În accepţiunea Papei Ioan Paul al II-lea, filozofia a fost nevoită să cunoască o limitare radicală, transformându-se din acea iubire de înţelepciune într-una din numeroasele regiuni ale ştiinţei umane. De aceea, „în loc de contemplarea adevărului şi căutarea scopului ultim şi a sensului vieţii, aceste diferite forme de raţionalitate care pun în evidenţă marginalitatea ştiinţei filozofice sunt orientate ca «raţiune instrumentală» spre a servi unor scopuri utilitariste, de desfătare sau de putere”[2]. Astfel, suntem permanent ameninţaţi de pericolul absolutizării acestui drum: „omul de astăzi pare sa fie tot mai ameninţat de ceea ce produce, adică de rezultatul muncii mâinilor sale şi, mai mult încă, de munca intelectului său, de tendinţele voinţei sale. Roadele acestei multiple activităţi a omului, prea degrabă şi într-un fel deseori imprevizibil, sunt nu numai şi nu atât obiectul «alienării», în sensul că sunt luate pur şi simplu de la cel care le-a produs; cât mai ales, cel puţin parţial, într-un cerc consecvent şi indirect al efectelor sale, aceste roade se îndreaptă împotriva omului”[3].
Ca urmare a acestor transformări culturale, în filozofie credinţa este privată de orice importanţă, iar raţionamentele pe care le propune nu sunt altceva decât manifestări ale materialismului individualist al cărui scop este acela de a se ajunge la certitudinea subiectivă sau la utilitatea practică. Deci, în viziunea Papei Ioan Paul al II-lea, dacă credinţei i-a fost suprimat orice rol, nici raţiunea nu este mai presus, pentru că după constatările Suveranului Pontif, fără credinţă nu poate exista raţiune, după cum fără raţiune nu poate exista credinţă. Potrivit Papei Ioan Paul al II-lea, credinţa fără raţiune nu face altceva decât să submineze sentimentul şi experienţa şi de aceea riscă să-şi piardă statutul ei de propunere universală. Pe de altă parte, o raţiune care nu este dublată de o credinţă autentică şi profundă nu are capacitatea să se axeze, sau altfel spus, să analizeze transformarea fiinţei umane sau devenirea fiinţială. „De aceea, să nu pară nelalocul său apelul meu puternic şi incisiv pentru ca filozofia şi credinţa să recupereze unitatea profundă care le face capabile de a fi coerente cu natura lor în respectul autonomiei reciproce. Parrhesia credinţei trebuie să aibă drept corespondent curajul raţiunii”[4]. Aşadar, ceea ce Papa Ioan Paul al II-lea a descris ca fiind „falsa modestie” a filozofiei nu a înlăturat marile întrebări. De ce există ceva în loc de nimic? Ce este binele şi ce este răul? Astfel, a sosit timpul, spunea Ioan Paul al II-lea, ca filozofia să-şi recapete înfiorarea şi uimirea, cele care conduc către adevărul transcendent. În caz contrar, vom fi întâmpinaţi de un alt secol plin de lacrimi.
Filozofia îndreptată către adevărul transcendent este o chestiune crucială pentru religie. Filozofia grecilor antici a ajutat la curăţirea religiei de superstiţii. Tentaţia superstiţiei este totuşi perenă şi uneori ia forma pretenţiei după care credinţa nu poate fi supusă analizei raţionale. În climatul cultural din prezent, aceasta înseamnă să reliefezi faptul că credinţa este numai chestiune de simţire şi trăire. De asemenea, un apel pentru o credinţă raţională pare să fie puternic influenţat de credinţa religioasă resurgentă. Astfel, pe baza acestor argumente care au fost prezentate în studiul de faţă, Papa Ioan Paul al II-lea ajunge la concluzia potrivit căreia dacă credinţa şi raţiunea nu acţionează împreună, reînvierea convingerilor religioase nu va putea să ofere un fundament sigur demnităţii umane, pentru că această demnitate se află în capacitatea omului de a cunoaşte adevărul, de a adera la el şi de a-l trăi. Această legătură strânsă dintre raţiune şi credinţă este de altfel singura care, în viziunea Papei Ioan Paul al II-lea, oferă persoanei umane adevărata libertate, pe care acelaşi Suveran Pontif o percepe sub aspectul responsabilităţii, al datoriei.
Conştientizând toate aceste aspecte, Ioan Paul al II-lea, având la bază pregătirea din perioada uceniciei sale filozofice, s-a concentrat constant asupra dilemei legăturii dintre credinţă şi raţiune, iar toate eforturile sale cu privire la problema mai sus menţionată s-au concretizat într-unul dintre cele mai importante documente ale Vaticanului în materie de filozofie, şi anume în enciclica Fides et ratio, cea de-a treisprezecea enciclică a pontificatului său. În Fides et ratio Papa Ioan Paul al II-lea deplânge modalitatea în care cercetarea ştiinţifică şi-a găsit temei în interiorul unei mentalităţi pozitiviste, mentalitate care neagă orice importanţă ideii creştine despre lume, dar care, în acelaşi timp, face abstracţie de tot ceea ce înseamnă metafizică şi morală. Această stare de fapt reaminteşte, în opinia lui Ioan Paul al II-lea, anostitatea neopozitivismului logic de la Viena, ai cărui reprezentanţi de seamă, precum Ernst Mach, Friedrich Weissman sau Rudolf Carnap, considerau că adevărul nu poate fi găsit decât în ştiinţă, metafizica fiind fundamentată pe două tipuri de erori: pe de o parte, foloseşte cuvinte lipsite de semnificaţie, iar pe de altă parte, enunţurile sale sunt lipsite de sens. În fond, trăind într-o epocă în care umanitatea este străină de toate formele ludice de transcendenţă divină şi metafizică, se poate spune că pentru termeni sau concepte precum Absolutul, Necondiţionatul, Fiinţa în sine, nimeni nu poate furniza condiţii empirice de adevăr, ci doar sentimente şi reprezentări ce stau în spatele pretinsei semnificaţii. De aceea, consideră Papa Ioan Paul al II-lea, epoca contemporană a ajuns sa se cufunde cu nonşalanţă în cele mai tenebroase unghiuri ale ignoranţei şi să fie extaziată de feluritele descoperiri ştiinţifice pentru care ideile creştine şi metafizica sunt roadele ingeniozităţii prin care umanitatea şi-a consolidat un sistem de iluzii pentru a supravieţui. Pentru a accentua şi mai bine această stare de bizarerie etico-socială, Ioan Paul al II-lea ia în considerare următorul aspect: „consecinţa acestei stări de lucruri este faptul că anumiţi oameni de ştiinţă, lipsiţi de orice referinţă etică, riscă să nu mai aibă în centrul interesului lor persoana şi structura globală a vieţii sale. Mai mult: unii dintre ei, conştienţi de posibilităţile sădite în progresul tehnologic, par să cedeze, nu doar la logica pieţei, ci şi la tentaţia unei puteri demiurgice asupra naturii şi asupra fiinţei umane”[1].
Aşadar, mergând pe urmele abordării Papei Ioan Paul al II-lea, constatăm că umanitatea trăieşte incomensurabila dramă a separării dintre credinţă şi raţiune. Umanismul renascentist, machiavelismul, iluminismul, acestea sunt doar câteva momente din istoria universală care l-au exclus pe Dumnezeu din orice aspect al vieţii şi al societăţii. În schimb, nici epoca contemporană nu este mai departe. Începând cu apariţia nihilismului lui Nietzsche ca urmare a crizei raţionalismului, s-a decantat o anostă şi futilă epocă a iraţionalismului care se manifestă cu precădere în postmodernismul relativist ale cărui curente ironice şi eterogene precum deconstructivismul, poststructuralismul, amoralismul îl consideră pe Dumnezeu doar o ficţiune metafizică a unei minţi depăşite. În accepţiunea Papei Ioan Paul al II-lea, filozofia a fost nevoită să cunoască o limitare radicală, transformându-se din acea iubire de înţelepciune într-una din numeroasele regiuni ale ştiinţei umane. De aceea, „în loc de contemplarea adevărului şi căutarea scopului ultim şi a sensului vieţii, aceste diferite forme de raţionalitate care pun în evidenţă marginalitatea ştiinţei filozofice sunt orientate ca «raţiune instrumentală» spre a servi unor scopuri utilitariste, de desfătare sau de putere”[2]. Astfel, suntem permanent ameninţaţi de pericolul absolutizării acestui drum: „omul de astăzi pare sa fie tot mai ameninţat de ceea ce produce, adică de rezultatul muncii mâinilor sale şi, mai mult încă, de munca intelectului său, de tendinţele voinţei sale. Roadele acestei multiple activităţi a omului, prea degrabă şi într-un fel deseori imprevizibil, sunt nu numai şi nu atât obiectul «alienării», în sensul că sunt luate pur şi simplu de la cel care le-a produs; cât mai ales, cel puţin parţial, într-un cerc consecvent şi indirect al efectelor sale, aceste roade se îndreaptă împotriva omului”[3].
Ca urmare a acestor transformări culturale, în filozofie credinţa este privată de orice importanţă, iar raţionamentele pe care le propune nu sunt altceva decât manifestări ale materialismului individualist al cărui scop este acela de a se ajunge la certitudinea subiectivă sau la utilitatea practică. Deci, în viziunea Papei Ioan Paul al II-lea, dacă credinţei i-a fost suprimat orice rol, nici raţiunea nu este mai presus, pentru că după constatările Suveranului Pontif, fără credinţă nu poate exista raţiune, după cum fără raţiune nu poate exista credinţă. Potrivit Papei Ioan Paul al II-lea, credinţa fără raţiune nu face altceva decât să submineze sentimentul şi experienţa şi de aceea riscă să-şi piardă statutul ei de propunere universală. Pe de altă parte, o raţiune care nu este dublată de o credinţă autentică şi profundă nu are capacitatea să se axeze, sau altfel spus, să analizeze transformarea fiinţei umane sau devenirea fiinţială. „De aceea, să nu pară nelalocul său apelul meu puternic şi incisiv pentru ca filozofia şi credinţa să recupereze unitatea profundă care le face capabile de a fi coerente cu natura lor în respectul autonomiei reciproce. Parrhesia credinţei trebuie să aibă drept corespondent curajul raţiunii”[4]. Aşadar, ceea ce Papa Ioan Paul al II-lea a descris ca fiind „falsa modestie” a filozofiei nu a înlăturat marile întrebări. De ce există ceva în loc de nimic? Ce este binele şi ce este răul? Astfel, a sosit timpul, spunea Ioan Paul al II-lea, ca filozofia să-şi recapete înfiorarea şi uimirea, cele care conduc către adevărul transcendent. În caz contrar, vom fi întâmpinaţi de un alt secol plin de lacrimi.
Filozofia îndreptată către adevărul transcendent este o chestiune crucială pentru religie. Filozofia grecilor antici a ajutat la curăţirea religiei de superstiţii. Tentaţia superstiţiei este totuşi perenă şi uneori ia forma pretenţiei după care credinţa nu poate fi supusă analizei raţionale. În climatul cultural din prezent, aceasta înseamnă să reliefezi faptul că credinţa este numai chestiune de simţire şi trăire. De asemenea, un apel pentru o credinţă raţională pare să fie puternic influenţat de credinţa religioasă resurgentă. Astfel, pe baza acestor argumente care au fost prezentate în studiul de faţă, Papa Ioan Paul al II-lea ajunge la concluzia potrivit căreia dacă credinţa şi raţiunea nu acţionează împreună, reînvierea convingerilor religioase nu va putea să ofere un fundament sigur demnităţii umane, pentru că această demnitate se află în capacitatea omului de a cunoaşte adevărul, de a adera la el şi de a-l trăi. Această legătură strânsă dintre raţiune şi credinţă este de altfel singura care, în viziunea Papei Ioan Paul al II-lea, oferă persoanei umane adevărata libertate, pe care acelaşi Suveran Pontif o percepe sub aspectul responsabilităţii, al datoriei.
[1] cf. Ioan Paul al II-lea, Fides et ratio, Scrisoare enciclica cu privire la raporturile dintre credinta si ratiune, Editura Presa Buna, Iaşi, 1999, traducere din limba italiană de pr. Wilhem Dancă, p. 36-37.
[2] cf. Ioan Paul al II-lea, Fides et ratio, p. 37
[3] cf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclica Redemptor hominis (4 martie 1979)
[4] cf. Ioan Paul al II-lea, Fides et ratio, p. 38
Autor: T. Petcu
Sursa: www.oglindanet.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial