Astăzi Biserica celebrează cununia dintre Maria și Iosif, model pentru soții din toate timpurile

de Pietro Barbini

ROMA, luni, 23 ianuarie 2012 (ZENIT.org) – În ziua de 23 ianuarie 1961, în timpul pontificatului fericitului Papă Ioan al XXIII-lea, Sf. Scaun a instituit sărbătoarea cununiei dintre Sf. Fecioară Maria și Sf. Iosif. O ocazie, aceasta, pentru toți soții, pentru a-și reînnoi promisiunile de la căsătorie, și o ocazie pentru a aminti importanța căsătoriei creștine, unică în felul ei.

Dacă ne gândim la situația societății de la începutul creștinismului, poziția Bisericii a fost foarte inovativă, emancipată și în contra-tendință în privința căsătoriei. Biserica susținea că acest sacrament trebuia să fie rodul unei alegeri libere și, deci, putea să se încheie numai și exclusiv înaintea consensului ambilor miri. Libertatea de alegere din partea femeii pare astăzi scontată, dar în trecut, și în special înainte de creștinism, femeia era considerată inferioară bărbatului și tratată asemenea unei sclave și obiect de plăcere.

Francesco Agnoli, într-o interesantă publicație din anul 2010, Investigație asupra creștinismului, analizează istoria creștinilor și a Bisericii, punând în evidență contribuția adusă de aceasta din urmă la dezvoltarea și evoluția civilizației occidentale. În capitolul al III-lea intitulat Creștinismul și femeile, Agnoli descrie minuțios, cu ajutorul unei analize aproape unice, cum, grație Bisericii Catolice, femeia este astăzi liberă de multe interdicții și impoziții, ca cea, de exemplu, de a nu putea alege în mod liber cu cine să se căsătorească; în antichitate, de exemplu, era tatăl cel care decidea pe cine trebuia să ia în căsătorie fiica lui (lucru care se mai întâmplă în țări necatolice, ca de exemplu în India).

Biserica, ținând cont de învățătura lui Cristos, a promovat cu mult curaj și fermitate o imagine de femeie diferită față de gândirea curentă, după care bărbatul și femeia nu trebuiesc distincte unul de celălalt, pentru că sunt unul partea celuilalt, ambii sunt „ființe vii” și, deci, având aceleași drepturi. În acest sens, istoricul Jacques Le Goff ne amintește că la al IV-lea Conciliu din Lateran (1215), Biserica formalizat definitiv căsătoria, declarând că acest act „nu se poate încheia decât numai cu deplinul acord dintre cei doi implicați”.

O impoziție foarte mare față de epocă. Căsătoria devine astfel imposibilă fără consensul mutual, iar pentru ca aceasta să se realizeze, Biserica va face tot ce-i va sta în putință, ca de exemplu, instituind așa numitele „vestiri”, „prezența nașilor”, „pregătirea la căsătorie”, folosite de autoritatea bisericească pentru a verifica autenticitatea cererii în căsătorie din partea viitorilor soți și, în sfârșit, consensul definitiv. Toate acestea sunt încă în uz.

Putem, de aceea, să înțelegem bine acum importanța și unicitatea căsătoriei crștine, nu numai din punct de vedere religios, ci și istoric și social. Iată de ce sărbătoarea cununiei din Fecioara Maria și Sf. Iosif asumă o valență fundamentală pentru creștini. Caracterul virginal, apoi, dă mărturie despre perfecta comuniune în duh dintre cei doi soți, în ciuda absenței actului sexual. Prin aceasta înțelegem cum căsătoria creștină nu se reduce la actul fizic dintre bărbat și femeie, chiar dacă este un act necesar și un moment frumos de comuniune în sânul cuplului, dar că adevărata uniune trece numai și numai prin Isus Cristos; într-adevăr, numai cu Cristos, este posibil să se primească pe deplin cealaltă persoană, să se dăruiască în deplină libertate și, deci, să se iubească. „Nici un cuplu nu este chemat la viața de familie exclusiv pentru propria satisfacție. Fiecare cuplu cununat este un dar pentru Biserică și pentru lume, pentru a fi o icoană vie a lui Cristos care iubește mireasa Lui, Biserica, și care se jertfește pe sine pentru ea, până pe cruce”: în biserica Sf. Carol Borromeu din Londra este expusă o icoană modernă de o rară frumusețe și în mod particular interesantă, intitulată Notre Dame dee’Alliance, care cuprinde în sine toată teologia, semnificația și gândirea Bisericii Catolice asupra misterului sponsal. Icoana reprezintă doi miri îmbrățișați de Fecioara Maria, cu mâinile sprijinite delicat pe spate, simbolizând Biserica care primește în sânul ei pe noii soți, ca o mamă, însoțindu-i fără a-i forța; în centru, în schimb, între cei doi, este Cristos, totdeauna prezent în inima Bisericii sale, care ține de mână pe cei doi miri, ca și cum ar calma fricile și temerile lor, și întărindu-i. Într-adevăr, în cadrul căsătoriei, mirii fac o alianță cu Dumnezeu validă pentru întreaga lor viață, unde Biserica este mijlocitorul, martorul și garantul, însoțind și susținând, în calitate de mamă, soții în noul lor drum, și oferindu-le darurile euharistiei și ale Cuvântului lui Dumnezeu, fără de care nu este posibil să se trăiască o viață creștină (în consecință, așa numitul „creștin ne practicant”nu poate exista), cu atât mai puțin un cuplu căsătorit. Germano Pattaro, preot venețian, spunea că „Dumnezeu vizitează mirii în căsătoria lor, la această întâlnire nu vrea să lipsească, face parte din comuniunea de iubire instaurată de Domnul cu fiecare creștin deja din momentul botezului”.

În fond, acest sacrament, pentru creștini, își are „propriul fundament  în stânca, care este Isus Cristos (blestemat este omul care se încrede în om, care-ș i pune încrederea în cele lumești și a cărui inimă se îndepărtează de Domnul)”, și dacă Isus Cristos este stânca mântuirii, moartea nu va învinge, pentru că, așa cum spunea Sf. Ioan Gură de Aur, „slăbiciunea lui este mai puternică decât puterea umană”. Iată atunci că cununia Fecioarei Maria cu Sf. Iosif, miri și familie prin antonomasie, imagine perfectă a iubirii lui Dumnezeu, a Preasfintei Treimi, și comuniune de iubire infinită, invită pe toți să urmeze exemplul lor, adică să fie imaginea chipului lui Cristos prin viața de căsătorie.