Audienţa generală de miercuri, 13 aprilie 2011. Papa Benedict al XVI-lea: Despre sfinţi

În Audienţele generale din aceşti ultimi doi ani ne-au însoţit figurile atâtor sfinţi şi sfinte: am învăţat să-i cunoaştem mai îndeaproape şi să înţelegem că toată istoria Bisericii este marcată de aceşti bărbaţi şi femei care cu credinţa lor, cu caritatea lor, cu viaţa lor au fost nişte faruri pentru atâtea generaţii, şi sunt faruri şi pentru noi. Sfinţii manifestă în diferite moduri prezenţa puternică şi transformatoare a Celui Înviat; au lăsat ca Isus Cristos să înşface aşa de deplin viaţa lor încât să poată afirma cu sfântul Paul "nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine" (Gal 2,20). A urma exemplul lor, a recurge la mijlocirea lor, a intra în comuniune cu ei, "ne uneşte cu Cristos, de la care, ca de la Izvorul şi Capul său, izvorăşte orice har şi însăşi viaţa Poporului lui Dumnezeu" (Conciliul al II-lea din Vatican, Constituţia dogmatică Lumen gentium 50). La sfârşitul acestui ciclu de cateheze, aş vrea deci să ofer câteva gânduri despre ce anume este sfinţenia.
Ce înseamnă a fi sfinţi? Cine este chemat să fie sfânt? Adesea încă suntem tentaţi să credem că sfinţenia este o ţintă rezervată câtorva aleşi. În schimb, sfântul Paul vorbeşte despre marele plan al lui Dumnezeu şi afirmă: "În el - Cristos - (Dumnezeu) ne-a ales mai înainte de întemeierea lumii ca să fim sfinţi şi neprihăniţi înaintea lui în iubire" (Ef 1,4). Şi ne vorbeşte nouă tuturor. În centrul planului divin este Cristos, în care Dumnezeu îşi arată Faţa sa: Misterul ascuns în veacuri s-a revelat în plinătate în Cuvântul făcut trup. Şi apoi Paul spune: "în el i-a plăcut lui Dumnezeu să facă să locuiască toată plinătatea" (Col 1,19). În Cristos, Dumnezeul cel viu a devenit apropiat, vizibil, ascultabil, tangibil pentru ca fiecare să poată lua din plinătatea lui de har şi de adevăr (cf. In 1,14-16). De aceea, întreaga existenţă creştină cunoaşte o unică lege supremă, aceea pe care sfântul Paul o exprimă într-o formulă care apare în toate scrierile sale: în Cristos Isus. Sfinţenia, plinătatea vieţii creştine nu consistă în a face lucruri extraordinare, ci în a ne uni cu Cristos, în a trăi misterele sale, în a ne însuşi atitudinile sale, gândurile sale, comportamentele sale. Măsura sfinţeniei este dată de statura la care ajunge Cristos în noi, de cât de mult, cu puterea Duhului Sfânt, modelăm viaţa noastră după a lui. Înseamnă a fi conformi lui Isus, aşa cum afirmă sfântul Paul: "Pe cei pe care i-a cunoscut de mai înainte, de mai înainte i-a şi hotărât să fie asemenea chipului Fiului său" (Rom 8,29). Şi sfântul Augustin exclamă: "Vie va fi viaţa mea în întregime plină de Tine" (Confesiuni, 10,28). Conciliul al II-lea din Vatican, în Constituţia despre Biserică, vorbeşte cu claritate despre chemarea universală la sfinţenie, afirmând că nimeni nu este exclus: "În diferitele feluri de viaţă şi în diferitele ocupaţii, o unică sfinţenie este trăită de toţi aceia care, mânaţi de Duhul lui Dumnezeu, ... îl urmează pe Cristos cel sărac, smerit şi cu crucea pe umeri, pentru a se învrednici să fie părtaşi de mărirea lui" (nr. 41).

Însă rămâne întrebarea: cum putem să parcurgem drumul sfinţeniei, să răspundem la această chemare? Pot să fac asta cu forţele mele? Răspunsul este clar: o viaţă sfântă nu este îndeosebi rod al efortului nostru, al acţiunilor noastre, pentru că Dumnezeu, cel de trei ori Sfânt (cf. Is 6,3), e cel care ne face sfinţi, acţiunea Duhului Sfânt ne însufleţeşte dinăuntru, însăşi viaţa lui Cristos Înviat ne este comunicată şi ne transformă. Pentru a mai spune asta încă o dată cu Conciliul al II-lea din Vatican: "Cei care îl urmează pe Cristos, chemaţi de Dumnezeu şi îndreptăţiţi în Isus Domnul, nu după faptele lor, ci după hotărârea şi harul lui, au devenit, în botezul credinţei, cu adevărat fii ai lui Dumnezeu şi părtaşi la natura divină şi, prin aceasta, realmente sfinţi. Ei trebuie, aşadar, să păstreze şi să desăvârşească în viaţa lor, cu ajutorul lui Dumnezeu, sfinţenia pe care au primit-o" (ibid., 40). Aşadar sfinţenia îşi are rădăcina ultimă în harul botezial, în faptul de a fi altoiţi în Misterul pascal al lui Cristos, cu care ne este comunicat Duhul său, viaţa sa de Înviat. Sfântul Paul subliniază în mod foarte puternic transformarea pe care o realizează în om harul botezial şi ajunge să creeze o terminologie nouă, făcută cu prepoziţie "cu": morţi cu, înmormântaţi cu, înviaţi cu, vivificaţi cu Cristos; destinul nostru este legat în mod indisolubil de al lui. "Am fost înmormântaţi împreună cu el prin botez în moartea lui pentru ca, după cum Cristos a înviat din morţi... la fel şi noi să umblăm într-o viaţă nouă" (Rom 6,4). Însă Dumnezeu respectă libertatea noastră şi cere ca să acceptăm acest dar şi să trăim exigenţele pe care el le comportă, cere ca să ne lăsăm transformaţi de acţiunea Duhului Sfânt, conformând voinţa noastră cu voinţa lui Dumnezeu.

Cum se poate întâmpla ca modul nostru de a gândi şi acţiunile noastre să devină gândire şi acţiune cu Cristos şi a lui Cristos? Care este sufletul sfinţeniei? Din nou Conciliul al II-lea din Vatican precizează; ne spune că sfinţenia creştină nu este altceva decât caritatea trăită pe deplin. "Dumnezeu este iubire; cine rămâne în iubire, rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el" (1In 4,16). Ori, Dumnezeu a revărsat iubirea sa în inimile noastre prin intermediul Duhului Sfânt, care ne-a fost dat (cf. Rom 5,5); de aceea darul cel dintâi şi mai necesar este caritatea, cu care îl iubim pe Dumnezeu pe presus de orice lucru şi pe aproapele din iubire faţă de El. Însă pentru ca iubirea, ca o sămânţă bună, să crească în suflet şi să dea rod, fiecare credincios trebuie să asculte cu plăcere cuvântul lui Dumnezeu şi, cu ajutorul harului, să împlinească prin fapte voinţa sa, să participe frecvent la sacramente, mai ales la Euharistie şi la liturgia sacră; să se dedice în mod constant rugăciunii, abnegaţiei de sine însuşi, slujirii active a fraţilor şi exercitării oricărei virtuţi. De fapt, caritatea, legătură a desăvârşirii şi împlinire a legii (cf. Col 3,14; Rom 13,10), conduce toate mijloacele de sfinţire, le dă formă şi le conduce la scopul lor. Probabil şi acest limbaj al Conciliului al II-lea din Vatican este pentru noi încă un pic prea solemn, probabil trebuie să spunem lucrurile în mod şi mai simplu. Ce este esenţial? Esenţial este să nu lăsăm niciodată o duminică fără o întâlnire cu Cristos Înviat în Euharistie; acest lucru nu este o povară adăugată, ci este lumină pentru toată săptămâna. Să nu începem şi să nu terminăm niciodată o zi fără măcar un scurt contact cu Dumnezeu. Şi, pe drumul vieţii noastre, să urmăm "indicatoarele stradale" pe care Dumnezeu ni le-a comunicat în Decalogul citit cu Cristos, care este pur şi simplu explicare a ce anume este caritate în situaţii determinate. Mi se pare că aceasta este adevărata simplitate şi măreţie a vieţii de sfinţenie: întâlnirea cu Cel Înviat duminica; contactul cu Dumnezeu la începutul şi la sfârşitul zilei; urmarea, în decizii, a "indicatoarelor stradale" pe care Dumnezeu ni le-a comunicat, care sunt numai forme de caritate. "De aceea, semnul distinctiv ce caracterizează pe adevăratul ucenic al lui Cristos este iubirea de Dumnezeu şi de aproapele" (Lumen gentium, 42). Aceasta este adevărata simplitate, măreţie şi profunzime a vieţii creştine, a faptului de a fi sfinţi.

Iată pentru ce sfântul Augustin, comentând capitolul al patrulea din Prima Scrisoare a Sfântului Ioan, poate să afirme un lucru curajos: "Dilige et fac quod vis", "Iubeşte şi fă ceea ce vrei". Şi continuă: "Fie că taci, să taci din iubire; fie că vorbeşti, să vorbeşti din iubire; fie că tu corectezi, să corectezi din iubire; fie că ierţi, să ierţi din iubire; să fie în tine rădăcina iubirii, pentru că din această rădăcină nu poate să iasă decât binele" (7,8: PL 35). Cine este condus de iubire, cine trăieşte caritatea pe deplin este condus de Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire. Aşa este valabil acest mare cuvânt: "Dilige et fac quod vis", "Iubeşte şi fă ceea ce vrei".

Probabil ne-am putea întreba: putem noi, cu limitele noastre, cu slăbiciunea noastră, să tindem aşa de în sus? Biserica, în timpul Anului Liturgic, ne invită să comemorăm o ceată de Sfinţi, adică pe aceia care au trăit pe deplin caritatea, au ştiu să-l iubească şi să-l urmeze pe Cristos în viaţa lor zilnică. Ei ne spun că este posibil pentru toţi să parcurgem acest drum. În orice perioadă din istoria Bisericii, la orice latitudine a geografiei lumii, Sfinţii aparţin tuturor vârstelor şi oricărei stări de viaţă, sunt chipuri concrete din orice popor, limbă şi naţiune. Şi sunt tipuri foarte diferite. În realitate trebuie să spun că şi pentru credinţa mea personală mulţi sfinţi, nu toţi, sunt adevărate stele pe firmamentul istoriei. Şi aş vrea să adaug că pentru mine nu numai unii sfinţi pe care îi iubesc şi pe care îi cunosc bine sunt "indicatoare de drum", ci chiar şi sfinţii simpli, adică persoanele bune pe care le văd în viaţa mea, care nu vor fi niciodată canonizate. Sunt persoane normale, ca să spunem aşa, fără eroism vizibil, dar în bunătatea lor de fiecare zi văd adevărul credinţei. Această bunătate, pe care au maturizat-o în credinţa Bisericii, este pentru mine cea mai sigură apologie a creştinismului şi semn pentru locul în care este adevărul.

În comuniunea Sfinţilor, canonizaţi sau necanonizaţi, pe care Biserica o trăieşte graţie lui Cristos în toţi membrii săi, noi ne bucurăm de prezenţa lor şi de compania lor şi cultivăm speranţa fermă că putem să imităm drumul lor şi să împărtăşim într-o zi aceeaşi viaţă fericită, viaţa veşnică.

Dragi prieteni, cât de mare şi frumoasă, şi chiar simplă, este vocaţia creştină văzută în această lumină! Cu toţii suntem chemaţi la sfinţenie: este însăşi măsura vieţii creştine. Încă o dată sfântul Paul exprimă asta cu mare intensitate, atunci când scrie: "Fiecăruia dintre noi i s-a dat harul după măsura darului lui Cristos... El i-a dat pe unii ca apostoli, pe alţii ca profeţi, pe alţii ca evanghelişti, pe alţii ca păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor în vederea lucrării slujirii spre edificarea trupului lui Cristos, până când vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la omul desăvârşit, la măsura staturii plinătăţii lui Cristos" (Ef 4,7.11-13). Aş vrea să-i invit pe toţi să se deschidă la acţiunea Duhului Sfânt, care transformă viaţa noastră, pentru a fi şi noi ca nişte pietricele din marele mozaic de sfinţenie pe care Dumnezeu îl creează în istorie, pentru ca faţa lui Cristos să strălucească în plinătatea strălucirii sale. Să nu ne fie frică să tindem în sus, spre înălţimile lui Dumnezeu; să nu ne fie teamă că Dumnezeu ne cere prea mult, ci să ne lăsăm conduşi în orice acţiune zilnică de Cuvântul lui, chiar dacă ne simţim săraci, nepotriviţi, păcătoşi: El ne va transforma după iubirea sa. Mulţumesc.

Benedictus pp. XVI
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu