CREDINȚA CA ÎNCREDERE ȘI BUCURIE – EVANGHELIA

Creștinismul începe cu termenul chaire, bucură-te, cuvântul cu care îngerul vestește nașterea lui Isus Mariei (cf. Lc 1, 28). După evanghelistul Luca, acest termen, care dă început istoriei creștinismului și al lui Isus, reprezintă fără îndoială denumirea programatică a ceea ce creștinismul este în esența lui. Evanghelistul repetă și variază acest început încă odată, de această dată lăsându-i un spațiu mai vast, narând nașterea lui Isus prin îngerul care le comunică păstorilor: vă vestesc vouă tuturor o bucurie imensă: charan megalen. În termenul „a vesti” prevalează încă în mod special accentul pe bucurie, pe ceea ce veselește, pe bine; într-adevăr apare aici în grecește termenul grec dens de semnificație care a fost asumat, în general de creștinism pentru a indica mesajul creștin și expresia lui literară centrală: euangelizomai, vă vestesc euangelion, un mesaj plăcut, bun: întreaga frază este impregnată de sentimentul de bucurie, de noul început, care trebuie să schimbe toate lucrurile.
Cu toții știm de acum că evangelium semnifică „mesaj plăcut”, ni-l amintim încă de la catehism sau din vreo predică. Dar, mai ales cu melancolie și poate cu amar confruntăm această etichetă atrăgătoare cu experiența noastră de toate zilele și cu impresia, pe care o fac creștinii, cu lipsa de bucurie, cu scrupulozitatea tulburătoare, cu josnicia de spirit ce ni se pare că este negarea cea mai puternică a tot ceea ce este creștin. Sentimentul că creștinismul se opune bucuriei, senzația torturii, a chinului și tristeții este un motiv cu siguranță mult mai puternic decât abandonarea Bisericii, decât nu sunt toate problemele teoretice provocate astăzi de credință. Acestei revolte a sentimentului Friedrich Nietzsche i-a dat expresia cea mai perturbatoare și mai impresionantă:

Tot acest reziduu de fabulă creștină, acești păianjeni de concepte, această teologie nu ne interesează deloc; ar putea fi de mii de ori mai absurde, dar noi nu vom ridica nici măcar un deget împotriva lor. Până astăzi, asaltul împotriva creștinismului nu numai că a fost condus timid, dar și în gol, inutil. Până când nu se va considera morala creștină ca un delict capital împotriva vieții, apărătorii ei vor avea succes. Problema curatului adevăr al creștinismului (…) este o chestiune foarte accesorie, până când nu se va pune în discuție morala creștină .

Dar cum se prezintă revolta împotriva reprezentării creștine a valorilor? Ce direcție urmează? Două fragmente pot explica evoluția care ne interesează la Nietzsche:

Care a fost în lume până în acest moment în lume păcatul cel mai mare? Nu a fost cuvântul celui care a afirmat: Vai de cei care rând aici pe pământ?

Al doilea fragment spune:

Fără îndoială: dacă nu veți fi din nou copii, nu veți intra în împărăția cerurilor. (Iar Zaratustra indica ținând mâinile ridicate în sus). Dar noi nu vrem absolut să intrăm în împărăția cerurilor: am devenit oameni, deci voim împărăția pământească .

Același gând se găsește la tânărul Albert Camus care, în eseul pentru admiterea la universitatea din Algeri, la fraza lui Cristos: împărăția mea nu este din această lume, contrapune fraza:

Notre royaume est de ce monde, împărăția noastră este din această lume .

Cu aceasta ajungem la culmea problemei: creștinismul nu ne-a interzis oare pomul care se găsește în mijlocul grădinii, astfel că practic orice lucru ne este interzis? Psihiatria franceză, la sfârșitul secolului al XIX-lea a creat expresia „maladie catholique”, înțelegând prin aceasta acea particulară nevroză ce pare să provină dintr-o pedagogie chinuitoare unde atât cea de-a patra poruncă cât și a șasea absorb complet ființa umană; complexele de autoritate și de puritate îl fac pe om incapabil să fie liber pentru sine până la punctul că dezinteresul față de sine degenerează în pierderea eului și în refuzul iubirii, credința se transformă în condiție convulsă și nemântuitoare în loc să fie răscumpărătoare.

Pentru corectitudine, acum este util să parcurgem până la sfârșit calea și în direcția contrară. Prejudecata lui Nietzsche, care îl pune pe Dionis în fața Răstignitului și a virtuților lui cele mai slabe, morala celor puternici, a celor curajoși moralei resentimentului, îl conduce să contrapună mediocrului animal virtuos idealul unui spirit care ingenuu, adică involuntar și datorită plinătății și puterii debordante, se distrează cu tot ceea ce până atunci se definea ca fiind sfânt, bun, de neatins, divin .

Aceasta este morala guardianilor câmpurilor de concentrare, pe care el o gândește și o proiectează în cele mai mici amănunte, proiect care este de o mare profeție neliniștitoare: o lume a celor cruzi și violenți, care sunt lipsiți de semnificație și pentru sine înșiși. Mai realistă și mai semnificativă mi se pare strada parcursă de A. Camus: împărăția mea este din această lume; lumina și soarele pământului lui african dau formă acestei lumi; a o traversa, a o îmbrățișa, a o domina ar trebui să fie bucuria supremă. Dar deja opera din tinerețe L’envers et l’endroit, care se află foarte aproape de perioada entuziastă a descrierii băii matutine în lumină și în apă din eseul intitulat Les noces, descrie și experiența contrară: poetul la Praga, un oraș unde nu înțelege pe nimeni și a cărei frumusețe se transformă pentru el într-o obscură pușcărie. Orașul limbii necunoscute, a totalei izolări și al non-sensului devine simbolul vieții și al omului în această lume: domiciliat într-un oraș a cărei limbă nu o cunoaște, închis într-o solitudine mortală; în sfârșit frumusețea ei devine batjocură iar prizonierul se prăbușește în abisul absurdului . În sfârșit, observăm trăirea noastră de fiecare zi, banalul cotidian din jurul nostru. Ajunge să privim la un chioșc de ziare și reviste ilustrate pentru a înțelege că umanitatea s-a eliberat de tot de ceea ce francezii au definit ca „maladie catholique”. Aceasta nu mai recunoaște deloc pomi opriți. Dar a devenit sănătoasă? Avangarda libertinajului însuși îl contestă, așa cum se poate citi în multe genuri de reportaje: este devorată de greață și de plictiseală – absența libertății nu a făcut altceva decât să devină mai gravă.

Ce se întâmplă, deci, omului? În orice ca, nu mi se pare că bucuria este o problemă simplă, așa cum dealtfel mulți dintre Părinții conciliari de la Conciliul al II-lea din Vatican și-o imaginau. La o privire mai atentă, orice cale de ieșire pare blocată. Pare că atât disciplina cât și permisivitatea fac ca omul să fie sclav, trist și gol. Deci nu poate fi ajutat? Are dreptate Camus atunci când afirmă că, observând lucrurile în lumină, se poate numai recunoaște că omul este o ființă absurdă, a cărui unică posibilitate constă în a accepta absurdul: să împingă continuu stânca lui Sisif până pe creastă, chiar dacă știe din start că acesta se va rostogoli totdeauna înapoi?

Înainte să acceptăm o diagnoză atât de necruțătoare și distructivă, trebuie să ne întrebăm din nou și să privim în jurul nostru – mai mult încă, omul nu poate în nici un caz să se oprească și să se creadă o ființă absurdă; el este format astfel ca să poată avea posibilitatea să confere un sens, pentru a putea trăi. Sensul este condiția existenței; lipsa sensului definitiv stinge viața. Cel care nu mai poate să propună un sens, știe că nu mai poate fi nici justificat să transmită viața umană: negarea viitorului, pe care astăzi o experimentăm pe scară largă, este rezultatul logic al crizei sensului în care ne aflăm; este clar, deci, că aici nu este vorba de o aromă sau de o sticluță de parfum accesoriu adăugat vieții umane, dar că iarba „sens”, care cel puțin este strict asemenea ierbii „bucurie” se identifică cu iarba înseși a vieții. Ne oprim deci din nou asupra proclamării bucuriei care definește creștinismul. Cum stau lucrurile în raport cu aceasta? Care este adevărata ei semnificație?

Începem din nou cu multă prudență, cu o constatare lingvistică. Cuvântul evangelium înseamnă mesaj plăcut. Dar la origine ea nu are sensul gentil și inofensiv pe care noi îl înțelegem, atunci când îl traducem sărăcind-o, prin „vestea cea bună”. În perioada în care trăia Isus, cuvântul își găsise un loc special în limba teologiei politice de atunci; poruncile împăratului, orice act promulgat de împărat era definit ca fiind evangelium, chiar dacă pentru destinatari, în sens strict, nu era o veste plăcută. Evangelium, în acest caz, vrea să spună: mesaj al împăratului; la sfârșit este inerent a ceva majestatic, nu de sentimental la preț bun; mesajul este plăcut pentru că provine de la cel care ține unită lumea, chiar dacă aceste mesaje nu totdeauna sunt clare și persuasive. Într-adevăr, dacă un om, împăratul, pretinde să fie un zeu și declară mesajele sale ca fiind evanghelii, ne aflăm în prezența unei pretenții de autoglorificare din partea omului. Dar atunci când în această folosire a limbajului intră fiul tâmplarului din Nazaret, semnificația precedentă este contemporan asumată și depășită: mesajul lui Isus este evangelium, nu pentru că ce-ar place incondiționat sau pentru că este comod, sau distractiv, ci pentru că provine de la cel care posedă cheia fericirii adevărate. Adevărul nu totdeauna este comod pentru oameni, dar numai adevărul îi face liberi și numai libertatea face fericiți. Mai trebuie să ne întrebăm în mod specific: ce anume face ca omul să fie fericit? Și ce anume îl face trist? Ce anume îl contrariază și ce îl face să se deschidă față de alții? se obișnuiește să se spună despre oamenii care au un aspect foarte lipsit de armonie și care transpiră lipsă de bucurie – pentru a exprima tipul extrem de contrarietate în fața ființei –: acesta nu se place nici măcar pe sine (are o față acră); de fapt, cine sau ce place celui care se află în disensiune cu sine însuși ? Aici apare ceva fundamental: egoismul este ceva natural și total presupus omului, dar nu este deloc acceptarea de sine. Trebuie depășit primul și luptat pentru a obține pe cel de-al doilea; este fără îndoială cea mai periculoasă dintre erorile pedagogilor și a moraliștilor creștini faptul de a fi deseori confundat între ele cele două aspecte, astfel că au eliminat fiat-ul față de sine, întărind astfel și mai mult egoismul ca răzbunare a eului negat. Cel care vrea să fie numai supranatural, numai dezinteresat de sine, la sfârșit se regăsește fără eu, dar desigur nu dezinteresat. Ultima adnotare pe care Bernanos o face să scrie parohului său de țară în jurnalul omonim spune așa:

Este mult mai ușor decât se crede ca omul să se urască pe sine. Harul stă în aceasta: a se uita. Totuși, dacă în noi s-ar elimina orice orgoliu, atunci harul cel mai mare ar fi acela de a ne iubi în mod umil ca orice altă parte, chiar dacă inesențială, a mădularelor suferinde ale lui Cristos.

Cu această frază se așează o pace profundă asupra acelui jurnal, altminteri atât de melancolic. La sfârșit observăm ceva din adierea evangheliei, a bucurie ce derivă din vestea cea plăcută. Într-adevăr, omul este răscumpărat atunci când reușește să se iubească ca o parte din mădularele suferinde ale lui Cristos, în oarece fel uitând de sine, liber și, deci, în sintonie cu sine însuși.

Ne exprimăm în mod mai simplu și mai practic: originea bucuriei se află în armonia omului cu sine însuși. Cel care reușește să se accepte pe sine, reușește și să pronunțe acel fiat decisiv. Trăiește în fiat. Și numai cel care reușește să se accepte pe sine, poate să accepte și pe celălalt și lumea. Motivul pentru care omul nu-l poate accepta pe celălalt, alteritatea, și nu se poate afla în acord cu sine constă în faptul că nu-i place eul său, și, deci, pe bună dreptate, nu-l poate accepta pe celălalt.

Acum ne aflăm în fața a ceva singular: incapacitatea de a accepta eul implică incapacitatea de a accepta tu-ul, iar acest lucru este clar. Dar cum poate omul să valorizeze eul său, să-i de-a consimțământul? Iese la lumină ceea ce poate este neașteptat: omul de unul singur nu poate absolut să-l obțină. De unul singur nu poate în nici un caz se fie de acord cu sine. Eul său îi devine acceptabil numai atunci când el este acceptat mai înainte de un alt eu. El se poate iubi numai dacă mai înainte este iubit de un altul. Mama îi dăruiește viața fiului nu numai fizic: i-o transmite în totalitate numai pentru că acceptă plânsul copilului și îl transformă în surâs. Viața devine acceptabilă numai dacă se simte primită și este într-adevăr primită. Omul este o ființă specială, care nu necesită numai de nașterea fizică, ci și de aprobare/acceptare, pentru a putea să trăiască. Aici își are fundamentul fenomenul „sindromului nosocomial”: dacă este refuzat primul acord cu existența, dacă este distrusă acea unitate psiho-fizică, cu ajutorul căreia cu viața se înrădăcinează în profunzimea inconștientului acel „Da, este bine ca tu să trăiești” – atunci nașterea înseși este distrusă iar existența nu este pe deplin formată . Nu numai sindromul nosocomial își are aici izvorul, dar și convulsiile generației noastre își găsesc tot aici fundamentul lor: fascinația revoluției, de mult timp, nu mai este o simplă insurecție împotriva nedreptăților de reparat, ci o obiecție împotriva ființei înseși, care nu a trăit experiența de a fi acceptată și, deci, de a nu fi nici măcar acceptabilă. Pentru ca omul să se poată recunoaște trebuie să i se spună: este drept ca tu să fii – nu prin cuvinte, ci prin acel act fundamental al vieții pe care îl numim iubire. Esența iubirii este tocmai acea de a voi existența altora, de a-i crea, pentru a spune astfel, din nou. Cheia pentru eu se află în tu; calea spre tu trece prin eu.

Numai acum se naște întrebarea decisivă în toate sensurile: este adevărat ceea ce mi se spune: este bine ca tu să fii. Este cu adevărat bine? Iubirea pe care cineva o are față de mine nu ar putea fi în ultimă instanță o crudă eroare? Dacă iubirea care mă împinge la existență nu se bazează pe adevăr, trebuie să blestem și iubirea care mă trădează, care ține bine strâns ceva ce ar fi mai bine să fie distrus. S-ar putea descrie această tragică dilemă, refăcându-ne la exponenții experienței moderne a vieții, la Sartre și Camus, dar și la atitudinea stângii noi. Este fără îndoială clar că actul în aparență atât de simplu de a ne vrea binele, de a fi în armonie cu noi înșine, originează practic problema întregului univers. Originează problema adevărului: este bine ca eu să fiu; e bine ca un lucru să fie; este un bine lumea? Cât sunt de limitate persoanele care astăzi au curajul să de-a, în interiorul lor, un răspuns afirmativ la această întrebare – care au curajul să creadă că e bine ca ele să existe! Aici se află rădăcina anxietății, a neîncrederii care ia în stăpânire foarte mulți oameni. Iubirea de una singură nu este în stare să răspundă. Dacă adevărul este împotriva iubirii, acesta este inutil. Numai dacă iubirea și adevărul sunt de acord, omul poate deveni fericit: numai adevărul face liberi.

Semnificația evangelium creștine afirmă: Dumnezeu găsește omul atât de important încât a suferit personal pentru el. Crucea, care pentru Nietzsche este semnul cel mai abominabil al caracterului negativ al religiei creștine, în realitate este miezul/nucleul evangelium, este vestea cea bună: este bine ca tu să fii – nu; este necesar ca tu să fii. Crucea este recunoașterea pozitivității vieții noastre, nu în cuvinte, ci într-un act de atât de mare radicalitate care face astfel ca Dumnezeu să se facă trup și în aceasta să pătrundă incisiv, că pentru Dumnezeu merită să moară în Fiul său devenit om. Cine este iubit până la punctul ca altul să identifice propria viață cu iubirea și nu acceptă să mai trăiască fără această iubire; cine este iubit până la moarte, știe că este cu adevărat iubit. Dar dacă Dumnezeu iubește în acest fel, suntem cu adevărat iubiți. deci, iubirea este adevăr iar adevărul este iubire. Merită deci să trăim. Tocmai aceasta este evangelium. Și, deci, tocmai pentru că mesajul crucii este o „veste bună” pentru cel ce crede; unica veste bună care elimină oricărei alte bucurii ambiguitatea ei și o face demnă să fie trăită cu bucurie. Creștinismul este bucurie în însușii nucleul său, este autorizare să fim veseli – chaire, „bucură-te” cu care începe, indică în întregime esența lui.

Credința creștină este „vestea cea bună”, evangelium: este astfel în inima ei, în întreaga ei esență. acum trebuie însă să ne întrebăm: cum poate ea astăzi să ne transmită forța ei eliberatoare și îmbucurătoare? Trebuie înainte de toate să fie clar un lucru: caracterul îmbucurător al credinței creștine nu provine din eficiența organizării eclesiastice. Biserica nu este o uniune pentru a organiza distracții, a cărei valoare rămâne sau cade în funcție de succesul acțiunilor îndreptate să promoveze umorul. Dacă organizațiile unei asociații asemănătoare ar fi plictisitoare și lipsite de umor, ea ar fi inutilă, pentru că bucuria pe care ea ar putea să o dea ar provine din organizațiile sale. Dar forța mesajului creștin are rădăcini mai profunde. Vestea de a fi iubiți, care conferă valoare vieții noastre, rămâne și atunci când mesagerii ei nu mai contribuie mult cu aport propriu: preotul nu este un orator carnavalesc, chiar dacă nu i-ar sta rău, dacă poate face și acest lucru, pentru că bucuria profundă a inimii este și fundamentul real al umorului și astfel umorul, dintr-un anumit punct de vedere este în mod real un termometru al credinței. Valoarea unei iubiri umane nu decade dacă cei care se iubesc nu se pot uni unul cu celălalt; prizonierul din Rusia poate înțelege pe deplin ce vrea să însemne siguranța de a fi așteptat acasă și că este iubit: același lucru este valabil pentru evangelium; bucuria ei ajunge la rădăcinile vieții noastre și evidențiază forța ei și în faptul că ea ne susține atunci când orice alt lucru în jurul nostru devine întunecat. Bucuria creștină este valabilă și pentru cei obosiți și oprimați, pentru care nu există nici un motiv de bucurie; acest cuvânt al lui Isus, în care Nietzsche vedea „păcatul cel mai mare”, este în adevăr expresia faptului că bucuria evangheliei ajunge în mod real în profunzime și ajunge și acolo unde diferiții binefăcători ai fericirii față de umanitate falimentează iar cuvintele lor devin goale și lipsite de sens.

Spuse fiind acestea, rămâne problema: ce anume poate și trebuie să facă Biserica pentru ca noi să putem în mod real să înțelegem bucuria evangheliei? Evident, nu putem aici să luăm în considerație o listă de posibilități pastorale: trebuie să lăsăm un spațiu vast imaginației neprogramate a creștinului. Desigur, cu această limitare renunțăm la lucrul cel mai important sub multe aspecte, pentru că umorul creștinilor, care provine din siguranța lor răscumpărătoare de a fi primiți, ar trebui să fie maniera în care bucuria evangheliei se iradiază imperceptibil în existența de fiecare zi, în duritatea fără umor a lumii tehnicizate. Să facem referință la ceea ce, pentru a spune astfel, este ministerial, oficial, și să ne amintim de unele lucruri: Biserica îi dăruiește omului sărbătoarea iar sărbătoarea este ceva diferit de timpul liber. Simplul a nu munci nu înseamnă sărbătoare. Și este o problemă a societății actuale pentru că a ajuns la o sațietate de fond în cultul muncii, dar a nu reuși să-l întâlnești pe celălalt, adică libertatea, evadarea din obișnuință , astfel că timpul liber pentru el devine în mod lent mai periculos și neliniștitor decât munca. Dar ce anume creează sărbătoarea? Tocmai aceasta: sărbătoarea nu se bazează pe o alegere a noastră, nu este încă odată ceva pregătit de noi înșine. Este o caracteristică a nu fi alegerea noastră: este ceva pe care nu noi o stabilim să o facem, dar ea ne este dăruită în precedență, ca derivă dintr-o concesiune care nu suntem noi care-l pronunțăm pentru noi înșine. Mai mult încă, sărbătorii îi aparține o realitate care se dă și care în acest fel face din sărbătoare, dintr-o pauză de la muncă, o realitate dintr-o altă specie. Avem în sfârșit un al treilea element: acest „altceva” poate fi cu adevărat sărbătoare numai dacă se bazează pe o autorizație de a fi fericiți. Sărbătoarea este manifestarea faptului că timpul nostru nu ne derivă numai din mișcarea aștrilor, dar de la oamenii care au trăit, au iubit și au suferit înaintea noastră. Deci timpul omului este un timp uman. Mai radical se exprimă faptul că noi primim timpul nostru de la Cel care susține totul. Este năvălirea Celui Total Altul în existența noastră – semnul că nu suntem singuri pe acest pământ.

Sărbătoarea, din partea ei, a inspirat arta, frumusețea fără scop, care tocmai datorită acestui aspect este infinit consolatoare, pentru că nu are nevoie să folosească la ceva, nici nu s-a născut pentru valoarea unui programat timp liber. Am putea privi aici istoria și să ne întrebăm: ce ar fi lumea dacă ar dispărea darul sărbătorii, necreată de ea, în favoarea timpului liber programat? Ce ar fi lumea în care se ofilește frumusețea pe care credința a trezit-o? Dar vorbim despre prezent: fiecare liturgie ar trebui să fie un adevărat moment de sărbătoare, ar trebui să aibă în sine ceva lipsit de gânduri și eliberator gratuit al sărbătorii reale, o eliberare de constrângerea „făcut de noi” pentru a intra în răspunsul care ne așteaptă deja și care este suficient ca noi să-l ascultăm și să-l acceptăm. Dacă este așa, se va putea spune cu siguranță: Biserica va trebui din nou să învețe să celebreze sărbătorile și să iradieze splendoarea lor. Supunerea ei față de lumea rațională în acești ultimi ani a fost prea profundă asupra acestui punct, astfel că ea s-a despuiat de ceva ce îi era propriu. Ea trebuie să ne conducă la sărbătorile pe care le păstrează în credința ei; astfel va putea să facă în vreun fel fericiți pe cei pentru care vestea cea bună, dacă o privim din punct de vedere rațional, este inaccesibilă.

Ultima indicație: credința dăruiește comuniunea și depășește solitudinea. Cel ce crede nu este niciodată singur. Atât pentru faptul că știe că este însoțit de o ascultare, care îi dă totdeauna atenție, cât și pentru faptul că știe că are totdeauna în spate o mare comunitate a celor care au parcurs în toate timpurile aceeași cale și care i-au devenit frați: Augustin, Francisc din Assisi, Toma de Aquino, Maximilian Kolbe, etc., nu sunt entități ale trecutului. În credință ei trăiesc, ne vorbesc, ne înțeleg, și noi îi înțelegem. Cupa imagine a lui Camus, care avea impresia că orice relație umană are loc atunci când doi oameni discută între ei prin pereții unei cabine telefonice: foarte aproape, dar și impenetrabili unul față de celălalt – această scenă nu-l tulbură pe cel care este înrădăcinat vital în credință. Acolo unde o persoană și-a deschis profunzimea inimii, nu mai este impenetrabil. Chiar dacă nu se cunosc foarte bine, există o comunicare ce vine din profunzimea unde cu toții sunt deschiși unul față de celălalt. Din acest punct de vedere, posibilitatea comuniunii, care rezidă în credință, este complet diferită de cea din orice altă asociație și partid din care omul poate să facă parte. Și aici s-ar putea face un examen de conștiință în Biserica de astăzi: oamenii caută și au nevoie de comuniune astăzi mai mult ca oricând, din moment ce comunitățile naturale au fost distruse, iar zidurile solitudinii se ridică tot mai înalte. Biserica trebuie să mediteze din nou asupra posibilităților de răspuns care aici le sunt acordate; trebuie să învețe să ofere experiența de comuniune și să deschidă oamenii spre comuniune. Ea are, tocmai în acest punct, o posibilitate de a da bucurie omului: trebuie să învețe să facă acest lucru cu adevărat, și mai mult decât a făcută-o până astăzi.

Cu aceasta ajungem la o adnotare conclusivă. Biserica suferă astăzi din cauza contrastului dintre partide, din cauza ideilor care în interiorul ei se agită, iar pentru creștini va fi tot mai dificil să se orienteze, să deosebească pe adevărații profeți de cei falși. Problema noastră este intim legată de discernământul duhurilor. Una din metodele fundamentale pentru a reuși să se deosebească spiritele este aceasta: acolo unde nu există bucurie și se stinge umorul, cu siguranță nu este prezent Duhul Sfânt. Și invers: bucuria este un semn al harului. Cel care este liniștit în profunzimea inimii sale, cel care a suferit și nu și-a pierdut bucuria, nu poate fi departe de Dumnezeul evangheliei, al cărei prim cuvânt, în pragul Noii Alianțe, sună astfel: bucură-te.