Celibatul sacerdotal: Problemă de radicalitate evanghelică

De Mauro Piacenza

Rest preconciliar şi simplă lege ecleziastică. În definitiv, acestea sunt obiecţiile principale şi mai dăunătoare care apar în reaprinderea periodică a dezbaterii despre celibatul sacerdotal. Şi totuşi, nimic din aceasta nu are fundament real, fie că se priveşte la documentele Conciliului al II-lea din Vatican, fie că se rămâne asupra magisteriului pontifical. Celibatul este un dar al Domnului pe care preotul este chemat în mod liber să-l primească şi să-l trăiască în plinătate.

De fapt, dacă se examinează textele, se observă înainte de toate continuitatea radicală între magisteriul care a precedat conciliul şi cel care a urmat. Deşi cu accente uneori în mod sensibil diferite, învăţătura papală din ultimele decenii, de la Pius al XI-lea la Benedict al XVI-lea, este unanimă în a fundamenta celibatul pe realitatea teologică a preoţiei ministeriale, pe configurarea ontologică şi sacramentală cu Domnul, pe participarea la unica lui preoţie şi pe imitatio Christi pe care ea o implică. Aşadar, numai o hermeneutică incorectă a textelor Conciliului al II-lea din Vatican - începând de la Presbyterorum ordinis - ar putea conduce la a vedea în celibat un rest al trecutului de care trebuie să scăpăm. Şi o atare poziţie, în afară de faptul că este greşită din punct de vedere istoric, teologic şi doctrinal, este şi dăunătoare sub profil spiritual, pastoral, misionar şi vocaţional.

În lumina magisteriului pontifical trebuie depăşită şi reducerea celibatului, în unele locuri foarte răspândită, la o simplă lege ecleziastică. De fapt, el este o lege numai pentru că este o exigenţă intrinsecă a preoţiei şi a configurării cu Cristos pe care le determină sacramentul Preoţiei. În acest sens formarea la celibat, în afară de orice alt aspect uman şi spiritual, trebuie să includă o solidă dimensiune doctrinală, pentru că nu se poate trăi ceva a cărui motivaţie nu se înţelege.

În orice caz, dezbaterea despre celibat, care în mod periodic s-a reaprins de-a lungul secolelor, cu siguranţă nu favorizează seninătatea tinerelor generaţii în înţelegerea unei realităţi aşa de determinante a vieţii sacerdotale.

Ioan Paul al II-lea în Pastores dabo vobis (nr. 29), prezentând votul adunării sinodale, afirmă: "Sinodul vrea să nu lase nici un dubiu în mintea tuturor asupra voinţei ferme a Bisericii de a menţine legea care celibatul ales în mod liber şi perpetuu pentru candidaţii la hirotonirea preoţească în ritul latin. Sinodul cere ca celibatul să fie prezentat şi explicat în toată bogăţia sa biblică, teologică şi spirituală, ca dar preţios făcut de Dumnezeu Bisericii sale şi ca semn al împărăţiei care nu este din această lume, semn al iubirii lui Dumnezeu faţă de această lume, precum şi al iubirii neîmpărţite a preotului faţă de Dumnezeu şi faţă de poporul lui Dumnezeu".

Celibatul este problemă de radicalism evanghelic. Sărăcia, castitatea şi ascultarea nu sunt sfaturi rezervate în mod exclusiv călugărilor. Sunt virtuţi care trebuie trăite cu intensă pasiune misionară. Nu putem coborî nivelul formării şi, de fapt, al propunerii de credinţă. Nu putem dezamăgi poporul sfânt al lui Dumnezeu, care aşteaptă păstori sfinţi ca parohul de Ars. Trebuie să fim radicali în sequela Christi, fără a ne teme de scăderea numărului de clerici. De fapt, acest număr descreşte atunci când coboară temperatura credinţei, pentru că vocaţiile sunt "treabă" divină şi nu umană. Ele urmează logica divină care este nebunie în ochii oamenilor.

Desigur, îmi dau seama că într-o lume secularizată este tot mai greu de înţeles motivaţiile celibatului. Dar trebuie să avem curajul, ca Biserică, să ne întrebăm dacă intenţionăm să ne resemnăm în faţa unei astfel de situaţii, acceptând ca inevitabilă secularizarea progresivă a societăţilor şi a culturilor, sau dacă suntem gata pentru o operă de nouă evanghelizare profundă şi reală, în slujba Evangheliei şi, de aceea, a adevărului despre om. În acest sens, consider că sprijinul motivat adus celibatului şi valorizarea lui adecvată în Biserică şi în lume pot să reprezinte domeniile de înţelegere, dezvoltare şi fidelitate existenţială faţă de celibat. Aşadar, problema se referă la calitatea credinţei. O comunitate care nu ar avea stimă mare faţă de celibat, ce aşteptare a Împărăţiei sau ce tensiune euharistică ar putea să trăiască?

Deci nu trebuie să ne lăsăm condiţionaţi sau intimidaţi de cel care nu înţelege celibatul şi ar vrea să modifice disciplina ecleziastică, cel puţin deschizând nişte fisuri. Dimpotrivă, trebuie să recuperăm conştiinţa motivată că celibatul nostru provoacă mentalitatea lumii, punând în criză secularismul ei şi agnosticismul ei şi strigând, de-a lungul secolelor, că Dumnezeu există şi este prezent.

(După L'Osservatore romano, 23 martie 2011)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu