Sfânta Edith Stein (1891-1942)

Sărbătoare: 9 august
Edith se naşte la Breslau (pe atunci în Germania, actualmente oraşul polonez Wroclav), în 1891, a unsprezecea fiică şi ultima a unui cuplu de soţi evrei. Rămâne orfană de tată la doi ani, iar numeroasa familie este condusă cu înţelepciune şi tărie de mamă, o femeie de o religiozitate profundă şi tenace legată de propria tradiţie ebraică. Edith, însă, este o fetiţă independentă şi cu o inteligenţă deosebit de ascuţită. Pe la vârsta de cincisprezece ani părăseşte credinţa în care a fost educată, deoarece nu reuşeşte să creadă în existenţa lui Dumnezeu, în timp ce de-a lungul întregii adolescenţe tinde spre cultul adevărului (înţeles ca dezvoltare a cunoaşterii) şi către apărarea demnităţii femeii. Frecventează universitatea – caz destul de rar în rândul fetelor vremii sale – astfel că în 1910 este singura femeie înscrisă la facultatea de filozofie din oraşul său. Se mută la Göttingen, un adevărat oraş universitar, unde are loc întâia întâlnire hotărâtoare pentru viaţa ei şi anume cu filosoful Edmund Husserl, fondatorul fenomenologiei.

Rămâne impresionată de riguroasa onestitate a gândirii maestrului şi îşi dă cu el lucrarea de licenţă, lucrare distinsă cu magna cum laude, dezbate cu el o teză despre Einfühlung, termen ce poate fi tradus prin empatie.

Husserl o stimează aşa de mult încât o consideră pregătită deja pentru o catedră şi, când este transferat la Freiburg, şi-o alege ca asistentă.

Ea este cea care trebuie să pună în ordine masa enormă de manuscrise şi de note stenografiate pe care Maestrul i le încredinţează: întâi trebuie să le descifreze, apoi să le sistematizeze, evidenţiind ceea ce trebuie revizuit şi completat.

Meritul lui Husserl – care este foarte exigent şi puţin tiranic – este acela de a-şi educa discipolii după celebrul principiu al său Zu den Sachen: trebuie să aderi la lucruri, să aderi la fenomene aşa cum se prezintă. Tocmai datorită acestei onestităţi intelectuale Edith nu poate să nu fie atinsă, marcată lăuntric, şi de nişte fenomene deosebite.

Putem înţelege tipul de atenţie în care ea trăieşte în mod normal, ascultând-o chiar pe ea cum descrie mirarea trăită în timpul unei vizite – făcute din motive exclusiv artistice – într-o biserică catolică: surprinsă să vadă o femeie din popor care intră să se roage cu sacoşa de cumpărături în mână: Lucrul îmi păru ciudat. În sinagogă şi în bisericile protestante pe care le-am vizitat se intră numai în timpul serviciului divin. Văzând că aici lumea intra între o activitate şi alta, ca şi pentru un lucru obişnuit sau pentru o conversaţie spontană, am rămas impresionată în aşa măsură încât nu am reuşit niciodată să uit scena aceea.

Alte două episoade, însă, au fost încă şi mai precise şi mai hotărâtoare.

La Göttingen cunoscuse un tânăr profesor, Adolf Reinach, ajutorul lui Husserl pentru legătura cu studenţii, care o impresionase foarte mult prin bunătatea, fineţea, gustul artistic, care se reflectau până şi în locuinţa sa.

Edith devenise prietenă de familie, dar în 1917 prietenul ei a fost ucis în lupta din Flandra. Atunci, tânăra văduvă i-a cerut lui Edith s-o ajute la clasificarea scrierilor filosofice ale defunctului, în vederea unei publicări postume.

Edith simţi o mare suferinţă la gândul că trebuia să se întoarcă în casa aceea pe care o cunoscuse plină de frumuseţe şi de fericire, convinsă că ar fi găsit-o adâncită în doliu şi în disperare. În schimb găsi o atmosferă de o pace de nespus şi îşi văzu prietena cu chipul marcat de durere, dar parcă transfigurat.

Ascultă de la ea povestea botezului pe care cei doi soţi îl primiseră nu cu multe luni în urmă, când amândoi se hotărâseră să intre în Biserica protestantă – deşi se simţeau atraşi de catolicism – dintr-un fel de impuls interior de a se grăbi: N-are importanţă, să nu ne gândim la viitor; odată intraţi în comuniune cu Cristos ne va conduce El unde vrea! Să intrăm în Biserică, nu mai pot aştepta!.

(Mai apoi, de fapt, doamna Reinach deveni catolică).

Edith asculta acea povestire de dragoste şi observa acea pace.

Aceea a fost prima mea întâlnire cu Crucea, cu acea forţă divină pe care Crucea o dă acelora care o poartă. Pentru întâia dată mi-a apărut în mod vizibil Biserica, născută din patima lui Cristos şi învingătoare asupra morţii. Chiar în acel moment necredinţa mea a cedat, ebraismul păli în ochii mei, pe când în inima mea se înălţa lumina lui Cristos. Acesta este motivul pentru care, îmbrăcând haina carmelitană, am dorit să adaug numelui meu pe acela al Crucii.

Timp de patru ani acest fapt sau fenomen lucră în conştiinţa sa până când un alt episod, şi mai hotărâtor a condus-o la maxima claritate şi conştientizare.

În vara anului 1921 Edith este găzduită, pentru o perioadă destul de lungă, de un cuplu de prieteni, convertiţi şi ei la protestantism. Într-o seară, când cei doi soţi au fost nevoiţi să iasă, au lăsat la dispoziţia ei biblioteca lor.

Iată povestirea celor întâmplate: Fără a alege, am luat prima carte ce mi-a căzut în mână. Era un volum gros, care purta titlul: Viaţa Sfintei Tereza din Avila, scrisă de ea însăşi. Am început să citesc şi am fost atât de prinsă de lectură, încât nu m-am oprit până n-am ajuns la sfârşitul cărţii. Când am închis-o a trebuit să-mi mărturisesc: Acesta este adevărul!

A petrecut noaptea întreagă citind; dimineaţa s-a dus în oraş să cumpere un catehism şi o carte de rugăciuni: le-a studiat în profunzime, iar după câteva zile s-a dus să participe la prima Sfântă Liturghie din viaţa ei.

Nimic nu mi-a rămas ascuns – spuse. Am înţeles şi cea mai mică parte de ceremonie. La sfârşit am mers la preot în sacristie, iar după un scurt colocviu am cerut botezul. M-a privit cu multă stupoare şi mi-a spus că este necesară o anumită pregătire pentru admiterea în sânul Bisericii: De cât timp urmaţi învăţătura credinţei catolice? – m-a întrebat – Cine vă instruieşte? Ca răspuns am reuşit doar să îngăim: Vă rog, cucernice părinte, examinaţi-mă.
După un examen atent, preotul a recunoscut că nu exista nici un adevăr de credinţă asupra căruia să nu fie instruită.

Botezul a fost fixat pentru prima zi a anului 1922, iar cu acea ocazie ea şi-a adăugat numele de Tereza.

Convertirea a marcat o ruptură adâncă între Edith şi mama ei, care nu reuşea să înţeleagă de ce fiica ei nu s-a întors la Dumnezeul părinţilor ei. Ulterior, în mod misterios, ruptura se va adânci şi va fi depăşită când Edith hotărăşte să intre în mănăstirea carmelitană din Köln.

Din punct de vedere al simţirii interioare, pentru Edith Tereza Stein vocaţia la botez şi aceea la Carmel au coincis cu absolută certitudine, încă din primul moment.
Cu toate acestea, părintele său spiritual i-a interzis concretizarea imediată a vocaţiei claustrale, considerând că ea avea o sarcină de neînlocuit, pe care trebuia să o împlinească în lume.
Primii zece ani după convertire i-a petrecut ca învăţătoare în sensul cel mai deplin al cuvântului, într-un institut de dominicane în care domnişoara profesoară se dedica educării fetelor ce se pregăteau pentru bacalaureat, predând limba şi literatura germană.
Ducea o viaţă foarte retrasă, aproape monastică.

Din 1928 până în 1931 participă la numeroase congrese şi este chemată să ţină conferinţe la Köln, Freiburg, Basel, Viena, Salzburg, Praga, Paris.

În sfârşit, în 1932, obţine dreptul de liberă practică la Münster, la Institutul superior german de pedagogie ştiinţifică.

Era – au scris studenţii ei – profesoara care apăra mai mult decât toţi, fără compromisuri, punctul de vedere catolic… îi depăşea pe toţi ceilalţi profesori prin ascuţimea inteligenţei, prin vastitatea culturii, prin forma perfectă a expunerii şi prin fermitatea atitudinii interioare.

Încă nu trecuse un an de la numirea ei, când Hitler deveni cancelar al Reich-ului şi impuse îndepărtarea evreilor din orice post public.

Pe 25 februarie 1933 Edith a ţinut ultima ei lecţie. Este anul sfânt al Mântuirii şi încep să se răspândească ştiri despre persecuţiile naziste împotriva evreilor.

De-acum nimic nu o mai reţine în lume, aşadar îi este permis să intre în mănăstirea carmelitană din Köln, unde ia numele de Tereza Benedicta a Crucii.

În clauzură trăieşte în umilinţă, ca şi toate celelalte surori care nu ştiu nimic nici despre faima ei, nici despre capacităţile ei, şi o judecă doar, cu bunăvoinţă, după renumita neîndemânare la lucrul manual.

Superiorii totuşi, consideră că trebuie valorizate capacităţile ei şi îi cer să-şi continue – în măsura în care este compatibil cu noul stil de viaţă monastică şi de rugăciune – activitatea ştiinţifică.

Astfel, rescrie în întregime, compunând din nou principala ei operă filosofică: mai bine de o mie trei sute de pagini, pe care reuşeşte să le corecteze pentru tipar, însă editorul renunţă, din frică, să i le mai publice. Se intitulează Fiinţă finită şi Fiinţă eternă.

În 1938, o dată cu întărâtarea rasismului, superiorii se gândesc să o salveze transferând-o în mănăstirea olandeză din Echt, unde pleacă împreună cu sora ei Roza, care a călcat pe urmele ei în convertire şi care aştepta, şi ea, intrarea în mănăstire.

În 1939 izbucneşte al doilea război mondial. Superiorii îi cer lui Edith să scrie o carte despre gândirea şi experienţa sfântului Ioan al Crucii, căci urma să se celebreze centenarul naşterii acestuia. Ea se supune cu bucurie şi intitulează eseul Scientia Crucis (Ştiinţa Crucii).

În 1942 începe deportarea evreilor în masă.

Episcopatul olandez protestează, dar este liniştit: nimeni nu se va atinge de evreii care s-au convertit la catolicism.

Dar acest fapt nu este suficient pentru episcopii catolici şi, într-o scrisoare colectivă, care e citită în toate bisericile pe 26 iulie, ei condamnă în mod oficial deportarea tuturor evreilor.

Pe 27 iulie, ca represalii, Comisarul Reich-ului redactează această dispoziţie secretă: Având în vedere că episcopii catolici s-au amestecat în afacere, deşi nu au fost atinşi personal, toţi evreii catolici vor fi deportaţi în cursul acestei săptămâni. Să nu se ţină cont de nici o intervenţie în favoarea lor.

În acea vreme mulţi încă nu ştiau că deportare însemna, de fapt, genocid.

În aceeaşi zi, la porţile mănăstirii din Echt, Gestapo-ul se prezintă cu un tun blindat ca să o ridice pe călugăriţa evreică.

Îi rămân puţine clipe. Pe masa ei Scientia Crucis este aproape terminată: opera a ajuns la locul în care descrie moartea Sfântului Ioan al Crucii.

Ultimele cuvinte ale lui Edith, auzite de surori, sunt adresate surorii Roza, care e terorizată: Vino, să mergem pentru poporul nostru.

De la ea mai primesc un bilet adresat Superioarei, în care ea îi cere să renunţe la tentativele de a o căuta pentru a o elibera.

E scris aşa: … Eu nu aş mai face nimic în această afacere. Sunt întru totul mulţumită. O Scientia Crucis poate fi dobândită numai când se simte apăsarea crucii cu toată povara ei. De acest lucru am fost convinsă încă din primul moment şi am spus din suflet: Ave Crux, spes unica (Slavă Crucii, singura nădejde).

Nu este lipsit de sens faptul că puţinele informaţii ce ni s-au transmis din lagărul de concentrare de la Westerbork, unde s-a oprit înainte de a se îndrepta către ultima staţiune a Căii Crucii, zugrăvesc imaginea unei femei care se distingea prin comportamentul plin de pace şi atitudinea calmă.
Ţipetele, plânsetele, starea de supraexcitare şi angoasa noilor sosiţi erau de nedescris.

Sora Tereza Benedicta se ocupa de copiii mici, îi spăla, îi pieptăna, le căuta mâncare şi le dădea îngrijirea indispensabilă. Tot timpul pe care l-a petrecut în lagăr a dat celor din jur un ajutor atât de caritabil încât numai când mă gândesc, mă răscoleşte.

Aceasta este mărturia unui negustor evreu di Köln care o întâlni în lagăr şi care, apoi, reuşi să scape de masacru.
Mâine ce se va întâmpla cu dumneavoastră? o întrebă negustorul pe acea soră atât de caritabilă.
Iar răspunsul a fost:
Până acum am putut să mă rog şi să lucrez. Sper să pot continua să mă rog şi să lucrez.

Între 8 şi 11 august 1942, Edith Stein, Tereza Benedicta a Crucii, uni jertfa sa cu aceea a lui Cristos, gazată într-o încăpere de la Auschwitz.