de Mauro Piacenza
Dintr-o conferinţă ţinută la Ars de cardinalul prefect al Congregaţiei pentru Cler, publicăm partea referitoare la papa Pacelli.
O contribuţie determinantă din punctul de vedere magisterial a fost dat de enciclica Sacra virginitas, din 25 martie 1954, a slujitorului lui Dumnezeu Pius al XII-lea. Ea, ca toate enciclicele acelui Pontif, străluceşte prin modul doctrinal clar şi profund de a pune problema, prin bogăţia de referinţe biblice, istorice, teologice, spirituale, şi constituie şi astăzi un punct de referinţă de importanţă deosebită.
Dacă, în sens strict, enciclica are ca obiect formal, nu celibatul ecleziastic, ci fecioria pentru Împărăţia cerurilor, cu toate acestea sunt în ea foarte multe idei de reflecţie şi referinţe explicite la condiţia celibatară şi a preoţiei.
Documentul se compune din patru părţi: prima schiţează "adevărata idee despre condiţia feciorelnică", a doua identifică şi răspunde la câteva erori ale epocii, care nu-şi pierd caracterul lor problematic nici astăzi, a treia parte schiţează raportul dintre feciorie şi sacrificiu, în timp ce ultima, în mod de concluzie, schiţează câteva speranţe şi câteva temeri legate de feciorie.
Fecioria, în prima parte, este prezentată ca un mod excelent de a trăi urmarea lui Cristos. "De fapt, ce înseamnă a urma dacă nu a imita?", se întreabă Pontiful. Şi răspunde: "Toţi aceşti discipoli au îmbrăţişat starea de feciorie pentru conformitatea cu Mirele Cristos. (...) Caritatea lor arzătoare faţă de Cristos nu se putea mulţumi cu legături de iubire cu el: era avea absolută nevoie de a se manifesta cu imitarea virtuţilor sale şi, în mod special, cu conformitatea cu viaţa Sa consacrată în întregime pentru binele şi pentru mântuirea neamului omenesc. Dacă preoţii (...) respectă castitatea perfectă, acest lucru, în definitiv, este pentru că Învăţătorul lor divin a rămas el însuşi feciorelnic până la moarte".
În realitate, şi desigur nu întâmplător, pontiful aseamănă condiţia feciorelnică sacerdotală cu aceea a călugărilor şi călugăriţelor, arătând, în felul acesta, că celibatul, care diferă din punct de vedere normativ, are în realitate acelaşi fundament teologic şi spiritual.
Un alt motiv al celibatului este găsit de către pontif în exigenţa, legată de mister, a unei libertăţi spirituale profunde. Afirmă enciclica: "Tocmai pentru că slujitorii sacri să se poată bucura de această libertate spirituală a trupului şi a sufletului, şi pentru a evita ca să se amestece în afaceri pământeşti, Biserica latină cere de la ei ca să asume în mod voluntar obligaţia castităţii perfecte", şi adaugă: "Însă slujitorii sacri nu renunţă la căsătorie numai pentru că se dedică apostolatului, ci pentru că slujesc la altar".
În felul acesta, rezultă că se uneşte cu motivaţia apostolică şi misionară, în magisteriul lui Pius al XII-lea, tocmai cea cultuală, într-o sinteză care, dincolo de orice polarizare, reprezintă unitatea reală şi completă de motivaţii în favoarea celibatului sacerdotal.
De altfel, deja în exortaţia apostolică Menti nostrae, acelaşi Pius al XII-lea afirma: "Prin legea celibatului, Preotul, departe de a-şi pierde paternitatea, o măreşte la infinit, pentru că el dă naştere la copilaşi, nu pentru această viaţă pământească şi trecătoare, ci pentru viaţa cerească şi veşnică".
Misionaritatea, sacralitatea slujirii, imitare realistă a lui Cristos, rodnice şi paternitate spirituală constituie, aşadar, orizontul de referinţă al celibatului sacerdotal de care nu se poate face abstracţie, nu independent de corectarea unor erori mereu latente, cum ar fi necunoaşterea excelenţei obiective, şi desigur nu prin sfinţenie subiectivă, a stării feciorelnice faţă de cea matrimonială, afirmarea imposibilităţii umane de a trăi condiţia feciorelnică sau înstrăinarea celor consacraţi faţă de viaţa lumii şi a societăţii. În această privinţă pontiful afirmă: "Sufletele consacrate la castitatea perfectă nu sărăcesc pentru aceasta propria personalitate umană, deoarece primesc de la Dumnezeu însuşi un ajutor spiritual imens mai eficace decât "ajutorul reciproc" al soţilor. Consacrându-se direct celui care este principiul lor şi comunică viaţa lui divină, nu se sărăcesc ci se îmbogăţesc".
Aceste afirmaţii ar putea să fie suficiente pentru a răspunde, cu claritatea necesară, la atâtea obiecţii cu caracter psihico-antropologic, care sunt aduse şi astăzi celibatului sacerdotal.
Ultima şi fundamentala temă tratată de enciclica Sacra virginitas este aceea, mai propriu-zis sacerdotală, a raportului dintre feciorie şi sacrificiu. Afirmă pontiful, citându-l pe sfântul Ambrozie: "Castitatea perfectă nu este decât un sfat, un mijloc capabil de a conduce mai sigur şi mai uşor la perfecţiunea evanghelică (...) acele suflete «cărora le-a fost dat» (Mt 19,11). Ea nu este impusă, ci propusă". În acest sens, este dublă invitaţia lui Pius al XII-lea pe urma marilor părinţi: pe de o parte, el afirmă obligaţia de "a măsura bine forţele" pentru a înţelege dacă suntem în măsură să primim darul de har al celibatului, încredinţând întregii Biserici, în acest sens, în special zilelor noastre, un criteriu sigur de discernământ onest; pe de altă parte, scoate în evidenţă legătura intrinsecă dintre castitate şi martiriu, învăţând, cu sfântul Grigore cel Mare, că virtutea castităţii şi martiriul reprezintă, în orice timp, cea mai înaltă şi eficace formă de mărturie.
Apare evident pentru toţi că, mai ales în societatea noastră secularizată, continenţa perfectă pentru Împărăţia cerurilor reprezintă una din mărturiile cele mai eficiente şi cele mai capabile să "provoace" în mod salutar inteligenţa şi inima contemporanilor noştri. Într-un climat tot mai mult, şi aproape violent, eroticizată, castitatea, mai ales a celor care în Biserică sunt împodobiţi cu preoţia ministerială, reprezintă o provocare, şi mai elocventă, făcută culturii dominante şi, în definitiv, întrebării însăşi despre existenţa lui Dumnezeu şi despre posibilitatea de a-l cunoaşte şi de a intra în raport cu el.
Mi se pare necesar acum să scot în evidenţă o ultimă reflecţie despre enciclica lui Pius al XII-lea, deoarece ea, mai mult decât celelalte, apare în mod clar împotriva curentului faţă de multe din obiceiurile răspândite astăzi printre destul de mulţi membri ai clerului şi în diferite locuri de "formare". Citându-l pe sfântul Ieronim, pontiful scoate în evidenţă că "pentru păzirea castităţii foloseşte mai mult fuga decât lupta deschisă (...) şi această fugă constă nu numai în a îndepărta cu grijă ocaziile de păcat, ci mai ales în a înălţa mintea, în timpul acestor lupte, către Cel căruia i-am consacrat fecioria noastră. «Priviţi din nou frumuseţea Celui care vă iubeşte», recomandă sfântul Augustin".
Astăzi ar apărea aproape imposibil pentru educator să transmită valoarea celibatului şi a curăţiei pentru tinerii seminarişti, într-un context în care, de fapt este imposibil să se supravegheze vizionările, lecturile, folosirea internetului şi cunoştinţele. Dacă este tot mai evidentă şi necesară implicarea matură a libertăţii candidaţilor într-o colaborare voluntară şi conştientă la opera de formare, nu mai puţin enciclica evaluează ca o eroare, şi suntem pe deplin de acord, a permite celui care se pregăteşte la preoţie orice experienţă, fără discernământul necesar şi cuvenita dezlipire de lume. A permite asta echivalează cu a nu înţelege nimic despre om, despre psihologia lui, despre societatea şi despre cultura care ne înconjoară. Înseamnă a fi închişi într-un fel de ideologie preconcepută care merge împotriva realităţii. E suficient să privim în jurul nostru. Cât realism este în versetele psalmului: "Au ochi şi nu văd"! Trebuie să destăinui, la sfârşitul acestui scurt excursus despre enciclica lui Pius al XII-lea - dar acelaşi lucru l-aş putea spune pentru Ad catholici sacerdotii a lui Pius al XI-lea - că rămân întotdeauna surprins de modernitatea şi actualitatea sa. Deşi rămâne focalizarea proeminentă asupra aspectului sacral al celibatului şi asupra legăturii dintre exercitarea cultului şi a fecioriei pentru împărăţia cerurilor, magisteriul acestor doi pontifi prezintă celibatul întemeiat în mod cristologic, fie în direcţiunea configuraţiei ontologice cu Cristos preot-feciorelnic, fie în cea a lui imitatio Christi.
Dacă în pare apare justificată lectura care vede în magisteriul papal despre celibat, anterior Conciliului Ecumenic al II-lea din Vatican, o insistenţă asupra argumentărilor sacrale-rituale, şi, în cel de după Conciliu, o deschidere spre motivaţii mai cristologico-pastorale, totuşi trebuie recunoscut - şi acest lucru este fundamental pentru corecta hermeneutică a continuităţii, adică pentru hermeneutica "catolică" - că fie Pius al XI-lea, fie Pius al XII-lea subliniază pe larg motivaţiile cu caracter teologic. Celibatul rezultă, din pronunţările menţionate, nu numai deosebit de oportun şi potrivit pentru condiţia sacerdotală, ci intim legat cu însăşi esenţa preoţiei, inclusiv ca participare la viaţa lui Cristos, la identitatea lui şi, de aceea, la misiunea lui. Desigur nu este o întâmplare că acele Biserici de rit oriental care hirotonesc şi viri probati, nu admit deloc la hirotonirea episcopală preoţi uxorati!
(După L'Osservatore romano, 30 ianuarie - 1 februarie 2011)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Exceptional articol...
RăspundețiȘtergere