CE FEL DE SPIRITUALITATE PENTRU OMUL CONTEMPORAN?

1. Viața interioară și experiența umană
„Viața interioară este o experiență care aparține fiecărui om”. Nu este monopolul creștinilor sau al celor necredincioși: orice om trăiește o dimensiune interioară, trăiește – putem spune – spiritual, adică trăiește cu o conștiință, o cunoștință, o gândire, o căutare care este proprie ființei umane și care transcende natura animală. Viața interioară sau spirituală este o dimensiune a experienței umane ca atare, în interiorul căreia se decide și se caută sensul vieții.

Fiecare dintre noi știe că a venit în lume, a crescut, s-a umanizat, interogând, punând celor care se aflau deja în lume, întrebări, „de ce?”, și apoi punându-și aceleași întrebări sieși, în decursul propriei maturizări. Fiecare dintre noi, ca și cum ar poseda o încredere originară în viață, a crescut căutând, s-a constituit punând întrebări. Tocmai punându-și tot mereu întrebări, încă din copilărie, o ființă umană vine în lume, se așază în lume, și găsește referințe pentru a știi ceea ce este el și ceea ce vrea să fie. Iată, astfel s-a născut în fiecare dintre noi viața interioară, pe care am avut posibilitatea să o dezvoltăm conștient sau să o lăsăm într-o dimensiune minimă, fără paznic, strivită de acea „omologare a intimului spre care tind societățile conformiste” (Umberto Galimberti), fenomen social care înmoaie atmosfera în care trăim.

Viață interioară există atunci când nu trăim „alla giornata”, atunci când nu le permitem altora să decidă și să gândească în locul nostru, atunci când nu ne mulțumim cu certitudini deja preconfecționate, atunci când suntem capabili să ne deschidem întrebărilor puse de viață, întrebării sensului și atunci când suntem dispuși, chiar și cu efort mare, să încercăm să dăm răspunsuri personale. O adevărată viață umană trebuie, da, să aibă loc în comunicarea cu ceilalți, dar nu trebuie să fie debitoare soluțiilor pe care alții le găsesc pentru noi: nu, fiecare este chemat să găsească în sine, într-un drum de viață interioară, izvorul sensului.

În sfârșit, trebuie să spunem clar că „viața interioară nu este o viață contrapusă vieții noastre materiale, existenței noastre cotidiene”; mai mult încă, este o viață trăită în trup, în istorie, în umanitatea fără evadări posibile sau scutiri: este un mod de a gândi, de a simți și de a acționa în concret, cu ceilalți și între ei. În fond, fără viață interioară, nu există nici un drum de umanizare: numai proporțional dezvoltării vieții interioare există posibilitatea de a construi propria personalitate, de a găsi sensul și semnificația vieții, de a ajunge la o subiectivitate responsabilă și autonomă.

2. O călătorie, un drum

Toți cei care au trăit o experiență spirituală serioasă, profundă și durabilă, deci toți maeștrii de spiritualitate, descriu viața interioară ca pe un „itinerar, o călătorie, un drum, un pelerinaj”. Această simbolistică se potrivește foarte bine vieții interioare și spirituale, pentru că în ea avem începuturi, exoduri, există o abandonare a anumitor situații trăite și cunoscute pentru a merge spre noi ținte, spre trăiri noi. S-a vorbit uneori de a tinde spre înălțimi, de o scară de urcat; alteori, mai rar, de coborâre sau de traversarea de deșerturi unde se întâlnesc diferite dificultăți, care descurajează sau invită ca persoana să se reîntoarcă pe pașii lui. Spunea Heraclit, cu o lapidară inteligență: „Scara care se urcă sau care se coboară este totdeauna aceeași” (fragment 60 [DK]). Omul simte în sine, în propria inimă o invitație, o voce ascunsă care îl cheamă să lase, să abandoneze ceea ce trăiește, pentru a întreprinde un drum: există un nou drum de parcurs! „Lekh lekha! Mergi spre tine însuți!” (Gen 12, 1), este vocea auzită de Abraham atunci când a întreprins călătoria lui de credincios: călătoria geografică care îl va conduce de la Ur-ul Caldeii până la pământul făgăduit s-a împlinit înainte de toate în viața lui interioară, printr-o coborâre profundă în inima lui. În acest sens este semnificativ că Părinții orientali, în special Grigore de Nyssa, interpretează drumul vieții interioare, simbolizat în trăirea lui Abraham, ca un „éxtasis”, ca o ieșire din sine.

Dar să nu ne facem iluzii: călătoria, drumul nu este asigurat niciodată, nici nu se prezintă ca o avansare directă spre țintă, nu este o „coborâre imposibil de oprit” (Ps 49, 19); mai mult încă, este un drum în care se trăiesc multe contradicții, în care sunt posibile avansări nesperate dar și regresări de negândit, așa cum apare și în trăirea vieții psihologice și afective… Este un drum uman, semnat de puncte de forță și de slăbiciuni care caracterizează orice om, chemat la libertate, dar ispitit să rămână sclav al idolilor falși care la rădăcină sunt totdeauna – să nu uităm acest lucru - „o eroare antropologică” (Adolphe Gesché), o contradicție în fața drumului de umanizare care este sarcina fiecăruia dintre noi. „Călătorie”, deci, „pentru a reintra în noi înșine”, pentru a merge la inima lucrurilor și a le înțelege dinăuntru.

3. Se naște odată cu întrebarea

Există ceva care este esențial pentru o viață interioară autentică, pentru un itinerar spiritual care să fie cu adevărat capabil de umanizare și să fie posibil pentru orice om, religios sau nu, creștin sau necreștin, ateu sau agnostic? Da, răspundem noi: este înainte de toate necesar – așa cum am amintit deja - „să se pună întrebări, să știm să ne punem întrebări”. Cu toții avem întrebări care sălășluiesc în noi, voci care încolțesc și apar în profunzimea noastră, dar este necesar să le ascultăm, să le lăsăm să iasă la suprafață și, deci, să le examinăm și să le asumăm. Cum să nu amintim cuvintele cu care Rainer Maria Rilke invita un tânăr poet să „aibă dragi întrebările ca atare”?

Există întrebări fără un răspuns ușor, există întrebări care rămân astfel și trebuie să accepte enigma, dar este necesar totuși să fie puse și ascultate; uneori, într-adevăr, acestea sunt pentru noi mai decisive decât eventualele răspunsuri, care uneori nu sunt posibile. În această privință să ne gândim numai la întrebarea: „De ce răul, suferința, moartea?”. Cel care nu-și pune întrebări trăiește constant la suprafața persoanei proprii: eforturi, emoții, reacții, bucurii și suferințe, toate se întâmplă, dar toate îneacă eul profund, totul apare cu puțin sens… Întrebările esențiale ale vieții sunt foarte bine sintetizate de către Teodot (jumătatea secolulului al II-lea d.Cr). este vorba de întrebări din păcate insuficient transmise și reamintite, probabil pentru că provin din lumea gnostică: „Cine sunt eu? De unde vin? Unde merg? Cui aparțin? De ce anume pot fi mântuit?”. Atitudinea interogativă spune că sensul nu este presupus, nici repede sau imediat disponibil: iată de ce întrebarea este terenul vieții spirituale, deschide spre căutare, are nevoie de libertate.

4. Cunoaște-te pe tine însuți

În secolul al V-lea î.Cr, Socrate îi întreba pe discipolii lui ceea ce era sculptat pe fațada templului lui Apolo din Delphi: „Omule, cunoaște-te pe tine însuți” (gnôthi sautón). Cunoașterea de sine este indispensabilă pentru a parcurge itinerarul vieții interioare. Este adevărat, această cunoaștere nu este niciodată deplină: fiecare rămâne un mister și sieși și uneori poate apărea chiar o enigmă cu umbre și laturi întunecate pe care nu ar dori să le vadă, și pe care, poate, le stigmatizează în alții… Și totuși, este absolut necesar să ne cunoaștem pe noi înșine, pentru a știi de ce suntem capabili, care sunt propriile noastre limite și propriile forțe, pentru a fi responsabili. A ne cunoaște pe noi înșine ca proces de lectură psihologică de sine; a ne cunoaște pe noi înșine în apartenența la o precisă porțiune de umanitate; a ne cunoaște pe noi înșine pentru a avea de noi înșine o judecată dreaptă și corectă.

În acest proces al cunoașterii de sine, nu totdeauna este posibil să distingem între spiritual și psihologic. Unii au tendința să confunde aceste două dimensiuni, reducând una la cealaltă; dar, într-adevăr, viața spirituală și viața psihologică se intersectează până la punctul în care, în manifestările externe ale primei rămâne imposibil să se opereze o astfel de distincție. Știm din experiență că erori de spiritualitate pot deveni patologii psihice (uneori și cu simptome somatice) și că, viceversa, patologii psihice pot influența spiritualitatea. Ființa umană este mult mai unită decât am putea crede noi: trupul, psihicul și sufletul au o profundă relație reciprocă, iar granițele dintre ele sunt foarte fluide. Și totuși nu trebuie să uităm că psihologia lucrează în registrul analizei și al interpretării fenomenelor psihologice care se află în spațiul științelor umane, în vreme ce spiritualitatea trăiește într-un alt nivel de sens: orientarea ultimă a vieții umane și semnificația ei.

Fiecare dintre noi există pentru că a fost zămislit, deci există părinți care îl preced; fiecare dintre noi există într-un timp și într-un loc particulare, deci a venit și vine în fiecare zi în lume, acum și aici; fiecare dintre noi stă în mijlocul altora, deci este în relație cu alții. A ne cunoaște pe noi înșine înseamnă, deci, înainte de toate „a adera la realitate”, a cunoaște propria relație cu istoria, cu alții, cu lumea, pentru că numai așa fiecare dintre noi există și este implicat. Multe drumuri spirituale apar uneori sterile, ba uneori chiar negative și dezumanizante, pentru că lipsește adeziunea la realitate. Este extrem de periculos să se înceapă un drum interior și spiritual fără a ne simți ca și alții, în mijlocul altora, având nevoie de alții și niciodată fără alții! Câte derapaje în viața interioară și spirituală din partea persoanelor care se izolează, care nu mai ascultă, care trăiesc numai din propriile certitudini și din propriile descoperiri…

A ne cunoaște pe noi înșine este, deci, o obligație, un efort, un exercițiu zilnic și cere să ne privim, să ne scrutăm, să examinăm propria simțire, vorbire și acțiune. Astăzi noi avem grația științelor umane care oferă experienței spirituale un mare ajutor și un mare serviciu: pot într-adevăr să ghideze persoana către o dreaptă cunoaștere de sine și pot fi vehicole de înțelepciune și instrumente de eliberare. Fără o anumită cunoaștere de sine este aproape imposibilă dezvoltarea/maturizarea vieții interioare, pentru că eu sunt ceea ce sunt, adică tot ceea ce m-a făcut, ce a contribuit la formarea eului meu. Da, exercitându-mă să mă cunosc pe mine însumi, deja parcurg călătoria vieții interioare!

5. O căutare a sensului… niciodată fără alții

În viața spirituală – așa cum s-a spus – există o „căutare a sensului” și acest dat rămâne inegabil, chiar dacă astăzi există din aceia care afirmă că în societatea tehnicii se poate face abstracție de o astfel de căutare. Cu siguranță, căutarea sensului este amenințată de o societate semnată de un comportament și de o cultură individualistă, pentru că sensul nu este un dat în sine ci un dat în intersectarea relațiilor dintre subiect și alții, între subiect și scopul întrezărit. Pentru ca sensul să fie clar este necesar să existe legături, relații, afecțiuni, scopuri și finalități, pentru că numai astfel pot exista orientări, numai astfel omul se poate situa. Sensul se naște din relații, se naște – aș îndrăzni să spun – din comuniune, din comunicare, în vreme ce individualismul înseamnă lipsa legăturilor, lipsa locurilor, dezorientare, aureferențialitate: individualismul compromite căutarea sensului.

Din acest motiv, viața spirituală este în slujba persoanei, nu al unui individualism centrat pe sine. Fiecare bărbat, fiecare femeie, este un subiect unic, singular, dar totdeauna un subiect de relație în mijlocul altora și cu alții. Fiecare dintre noi este „persoană”, adică un subiect care răsună – după sugestiva etimologie care face să derive acest termen din verbul „per-sonare” – pentru altul, și fiecare din noi poate să ajungă la propria maturitate și poate să-și realizeze propria creștere în relație cu alții: părinți, frați și surori, prieteni, educatori, tovarăși, copiii… Nu există, deci, spiritualitate autentică fondată numai pe preocuparea de sine, pe grija de sine, pentru că celălalt, ceilalți, trebuie să găsească spațiu, loc și relație în viața mea. Fiecare are nevoie de celălalt, iar celălalt este totdeauna ceea ce îmi lipsește: „niciodată fără celălalt”, pentru că de celălalt am nevoie pentru a fi eu însumi. „Este reciprocitatea instaurată”, spune Paul Ricoeur, „care îl instituie pe celălalt ca asemănătorul meu și mă instituie pe mine ca asemănătorul celuilalt”.

Deci căutarea sensului, căutarea binelui, căutarea fericirii totdeauna prezentă în orice itinerar spiritual nu pot consta numai în grija și în realizarea de sine: o viață spirituală trăită individual, în mod intimist nu poate să ajute umanizarea! Numai cel care simte relația cu alții, cel care caută comuniunea cu alții, cel care nu se rușinează să-i numească frați pe toți oamenii este capabil să parcurgă cu fecunditate drumul spiritual, care este totdeauna un drum uman, adică al unui om aparținând umanității, al unui om care totdeauna este fratele altui om. Dacă unul ar vrea să facă un drum spiritual fugind de alții, sau chiar disprețuindu-i pe alții, ar fi condamnat la un autism psihologic unde nu există spațiu nici pentru creativitate, nici pentru o adevărată maturizare umană…

„Nici un om nu este o insulă”. Această afirmație lapidară a lui John Donne a putut să fie semnificativ folosit de un călugăr solitar ca Thomas Merton ca titlu pentru reflecțiile lui autobiografice.

6. Un itinerar care necesită solitudine, tăcere, libertate

Pentru a ne cunoaște pe noi înșine, pentru a ne înțelege și a ne interpreta, sunt necesare unele condiții care să favorizeze această muncă interioară, care să ne permită concentrarea privirilor și să rezistăm împrăștierii: este necesar să ne adunăm puterile pentru a merge în profunzime, pentru a coborî în propriile profunzimi și să experimentăm viața spirituală ca proces de „gravidanță”, în care luăm formă, suntem zămisliți, renaștem – Isus vorbește în această privință de „renaștere de sus”, grație Duhului Sfânt (cf. In 3, 3-8) - și face să iasă ceea ce este în noi și ceea ce noi nu suntem încă.

„Solitudinea” apare în acest sens ca o primă necesitate. Dar trebuie să fim atenți: nu este vorba de o solitudine-izolare care este negativă pentru toți oamenii, ci de o solitudine ca dimensiune în care a fi numai cu sine și a lua distanțele de tot ceea ce în cotidian este o prezență deranjantă. Știm bine cât efort comportă a introduce în viața noastră spații și momente de solutudine: aprehensiune/teamă, anxietate/neliniște, și desgust, ne pot invada atunci când începem să stăm în solitudine, în disparte; a trece de la agitația preocupărilor zilnice la solitudine nu este spontan dar cere o decizie, un efort de voință. Într-adevăr, distracțiile ne plac, gălăgia interioară ne ține companie, prezența altor voci și a diferitor imagini ne învăluie și ne protejează de noi înșine, de ceea ce suntem cu adevărat. „Devino ceea ce ești!” îndemna Pindaro, dar noi rezistăm acestei chemări profunde care sălășluiește în noi.

Dacă există solitudine adevărată, există și tăcere, de înțeles nu ca mutism, ci ca distanțare de voci, ca posibilitate de o ascultare a „altceva”, ascultare a ceea ce nu este gălăgie, zgomot, ton ridicat de voce, ascultare a ceea ce nu se impune și totuși vorbește: da, pentru că și tăcerea este elocventă, vorbește și poate fi ascultată (cf. 1 Re 19, 12). Viața interioară are nevoie de un timp de tăcere, care să permită simțurilor noastre să funcționeze în mod simplu și natural, fără a fi solicitați artificial, are nevoie de un spațiu „în disparte”, de o voință, nu de fugă, ci mai degrabă de reculegere: în limbajul curent se spune că este nevoie să ne regăsim pe noi înșine – expresie ciudată! – care stă să indice că putem fi pierduți, rătăciți…

Tăcerea și solitudinea permit să înflorească libertatea personală, printr-un efort de umanizare progresivă, de creștere a capacității critice, capabilă să judece și să discearnă toate ofertele, de asumare a subiectivității. Este necesar să știm să spunem „eu” în viața interioară, ba chiar să învățăm a-l rosti pentru a putea spune „noi” în mod autentic. Trebuie spus răspicat: pentru a putea trăi un drum spiritual este în mod absolut necesară libertatea, o libertate supusă încercării, dar totdeauna de cuprins și de confirmat pentru a putea avansa. A fi liberi trezește frică, mai ales în spațiul interior, acolo unde forța inerției, tentația bunăstării, somnolențele, sunt totdeauna eficace și active. Fiecare om este chemat să-și scrie el însuși propria istorie; nu există nici destin, nici necesitate și nimic nu este predeterminat. Creația, a face din propria viață o operă de artă au absolut nevoie de libertate: „și nu există libertate, nici eliberare posibilă fără libertate interioară”.

7. Un itinerar pentru toți

Până aici am vrut să trasez viața interioară și spirituală ca experiență și itinerar posibil fiecărui om: sunt într-adevăr convins că „viața interioară este o modalitate de a fi oameni”, nu este monopolul credincioșilor, al oamenilor religioși! Din acest motiv am evitat orice referință la Dumnezeu și la credința creștină care sălășluiește în mine, mă mișcă, mă face să trăiesc. Referința la spirit nu trebuie, deci, înțeles ca invocație a Duhului divin sau al Duhului Sfânt, ci numai ca o componentă a omului: spirit cu „s” minuscul, care se află în orice ființă umană și care, împreună cu trupul, îl definește; unii ar putea vorbi de suflet uman…

Recapitulând, putem spune că a întreprinde călătoria propriei vieți interioare înseamnă a căuta să răspundem întrebărilor privitoare la sensul vieții. Da, pentru că în orice viață există un început și un sfârșit, moartea, iar orizontul morții trebuie ținut în față pentru a nu trăi din iluzii, din irealități sau din eternități; mai mult încă, orizontul morții ne conduce spre o interpretare care poate să nu distrugă încrederea în viață, iubirea care sălășluiește în fiecare om. Și totuși, noi astăzi eliminăm moartea, suntem incapabili să reflectăm asupra morții: în cel mai bun caz ne gândim la moarte numai ca la ceva ce îi privește pe alții…

Nu numai moartea, dar și aproapele, ceilalți, sunt o prezență care pentru noi este limită dar și posibilitate, dar/cadou, dar și responsabilitate. Alteritatea se află în fața noastră, ne scapă, frustrează dorința noastră, și totuși se impune iar noi nu o putem ignora. Iată de ce este important în viața spirituală să fim onești cu realitatea, să o citim bine și să nu o eliminăm, să fim fideli realității, mai ales acestui pământ, acestei lumi în care am venit, în care trăim și din care vom pleca, să înțelegem tot mai mult realitatea. „Viața spirituală este un drum de umanizare pentru a trăi în această lume, într-o comunitate tot mai umanizată!”.

Este, deci, necesar să aderăm la realitate, fugind imaginația care este „humusul” idolatriei, substituirea imaginii realității; este necesar să ne acceptăm pe noi înșine cu obscuritățile precise, limitele particulare, deficiențele specifice care locuiesc în noi; este necesară o puternică voință de a grăbi totul pentru ca să fie posibilă interiorizarea care se opune vieții exterioare, împrăștiate, superficiale, dezordonate și confuze până la non-sens. Fiecare va găsi obstacole în acest drum, astăzi ca și ieri, și nici o epocă nu este mai potrivită alteia în privința vieții spirituale, pentru că eliminarea interiorității este totdeauna posibilă pentru credincioși și necredincioși. „Narcisismul” ca expresie paroxistă a eului, efervescență a emoționalului care tinde să nu țină cont de raționalitate; „individualismul” ca și comportament social ce nu permite căutarea sensului și întunecă evidența legăturilor, a relațiilor: acestea și alte riscuri sunt totdeauna în acțiune în societate și în viața fiecărei ființe umane.

8. Viața spirituală creștină

O formă a vieții interioare umane este viața spirituală creștină, adică „viața interioară trăită în calitate de creștini în comuniune cu Isus Cristos”, cel care este mărturisit Învățător, Profet, Domn și Revelator al lui Dumnezeu oamenilor. Creștinii cred că viața lor spirituală este originală, are o specificitate, dar cu aceasta nu vor să afirme că viața lor interioară umană este exclusă din trăirea credinței: numai o persoană capabilă de viață interioară umană este capabilă și de a primi viața spirituală creștină, dar nu și viceversa. Scria în această privință Sf. Augustin: „Nu oricine gândește crede… dar oricine care crede gândește: gândește cu credința și crede cu gândirea” (Predestinarea sfinților, 2, 5).

Fiecare ființă umană este însuflețită de o dimensiune care transcende trupul și psihicul, de acel suflet sau spirit care îi permit să se trancende. Această deschidere este dorință, căutare, elan care se manifestă în toate spiritualitățile, religioase sau umaniste, ca tensiune spre frumusețe, bine, fericire, adevăr. În creștinism această deschidere este spațiu pentru a predispune totul spre primirea Duhului Sfânt, al vieții lui Dumnezeu: deschidere, dezvoltare și maturizare a persoanei devin o consimțire la Dumnezeu, o recunoaștere a iubirii lui Dumnezeu totdeauna prevenientă. Iată viața spirituală creștină care transcende viața interioară umană, pentru că în ea se altoiește puterea Duhului Sfânt.

Viața spirituală creștină implică o muncă de discernământ care se configurează ca atenție, vigilență, ascultare a fiecărei prezențe și manifestare a Duhului, a Cuvântului lui Dumnezeu, a vieții în multiforma sa manifestare. Este o muncă de acceptare a Duhului din partea spiritului nostru, o muncă în care sunt asociate memoria, inteligența și voința. Noi suntem într-adevăr locuiți de memorie, dar aceasta trebuie trezită, înviată ca memorie vie prin exercitarea inteligenței: numai astfel devenim capabili să citim în profunzime trecutul nostru și să iluminăm prezentul nostru. Și astfel, asupra zilei de astăzi putem exercita capacitățile noastre de a mobiliza energii și forțe pentru simțire și acțiune: aceasta este munca inteligenței, a spiritului iluminat de Duhul Sfânt.

Și viața spirituală creștină este o călătorie, dar ca răspuns la o invitație, la o chemare a lui Dumnezeu, este un itinerar în urmarea unuia care deschide drumul și ne precedă, este un a umbla lăsându-ne ghidați de Duhul. Da, viața spirituală creștină este „a respira Duhul Sfânt” – expresie comună în patristica orientală și folosită în Occident de către Guglielmo di Saint Thierry – este a trăi viața lui Isus Cristos, este răspuns adorator față de Cuvântul lui Dumnezeu, care spune fiecăruia dintre noi ceea ce i-a spus lui Isus la începutul drumului său: „Tu ești fiul meu, fiul meu preaiubit” (cf. Mc 1, 11 ss.).

9. Un drum de convertire

Se spune deseori că la începutul vieții spirituale creștine se află un eveniment, o experiență fondatoare, dar în realitate acest lucru nu este totdeauna adevărat. Multe femei și mulți bărbați care au crescut ca și creștini sincronic creșterii lor umane nu cunosc de fapt această schimbare interioară brusc, ci mai degrabă un proces de transformare. În orice caz, trebuie să existe conștiința unei decentrări din sine și o deschidere spre un alt orizont, spre altcineva… Deci, nu pentru toți creștinii există un înainte și un după față de convertire: totdeauna însă instanța convertirii trebuie nu numai să fie prezentă, dar și simțită foarte puternic. Iar ceea ce este cu adevărat decisiv în acest proces este conștiința că „la originea vieții spirituale se află prezența Duhului Sfânt”, condiție necesară pentru toate convertirile și pentru toate itinerariile spirituale.

Căderea, păcatul, ridicarea sunt coexistente în viața creștină și nimic nu este obținut în mod definitiv, odată pentru totdeauna: Isus spune că cel credincios are totdeauna nevoie de convertire (cf. Lc 15, 7), poate totdeauna să asculte vocea lui Dumnezeu care îl cheamă din nou și totdeauna poate să se încreadă într-un Părinte milostiv care este gata să-l îmbrățișeze pe cel care se reîntoarce la El (cf. Lc 15, 20). Viața de convertire înseamnă, deci, a alege „singurul lucru necesar”, fără a ne preocupa de multe lucruri (cf. Lc 10, 42); a căuta înainte de toate ca asupra noastră să domnească Dumnezeu și nimeni altul (cf. Mt 6, 33); a renunța la rău și a alege binele (cf. Ps 37, 27). Viața de convertire înseamnă a repudia idolii alienanți și a accepta libertatea oferită de un Dumnezeu care se arată eliberator; înseamnă conștiința unei asemănări cu imaginea lui Dumnezeu depusă în fiecare om, conștiință a posibilității de a fi desfigurat această imagine și dorință de a o restabili, pentru că ea este în noi o imagine vie: tocmai pentru că fiecare ființă umană este creată după imaginea și asemănarea lui Dumnezeu (cf. Gen 1, 26-27), atunci el este capabil să recunoască binele și răul și poate să se confrunte cu Isus Cristos „imaginea Dumnezeului invizibil” (Col 1, 15).

Viața de convertire este viața creștinului de la început la sfârșit, este îndemnul lui Isus: „Convertiți-vă și credeți în Evanghelie” (Mc 1, 15). Acesta este un cuvânt pe care trebuie să-l auzim în fiecare zi adresat nouă. Convertirea noastră ia formă încet încet în sânul unei comunități de credincioși, Biserica, prin ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu care răsună cu eficacitate, în celebrarea sfintelor semne ale misterului pascal al lui Isus Cristos. A ne converti, a ne reînnoi convertirea în fiecare zi este condiția fără de care nu există viață spirituală, viață sub călăuzirea Duhului lui Dumnezeu.

10. Un drum de urmare

Mai mult decât o etapă „urmarea este o angajare ce trebuie reînnoită zilnic”. Un creștin lucid știe că viața lui spirituală este cea a celui care începe să fie discipol și la sfârșitul vieții sale, și în fața dăruirii supreme a vieții pentru Cristos prin martiriu, așa cum bine se exprima Sf. Ignațiu de Antiohia: „Acum încep să fiu discipol” (Scrisoarea către Romani, V, 3).

Astăzi suntem foarte sensibili la tema urmării, cuvânt care, până acum câțiva ani în urmă, era absent din vocabularul nostru: se vorbea de imitarea lui Isus Cristos, de conformare la El, sau de asceză ca disciplină necesară pentru a deveni asemenea lui Cristos. A-l urma pe Cristos este un limbaj simbolic pentru a spune că se vrea a se fi totdeauna discipolii lui, că se vrea a se adera la El și să se meargă cu El oriunde El ar merge (cf. Ap 14, 4), că se urmează pașii lui (cf. Pt 2, 21), că se aleargă pentru a-l avea pe Cristos, fiind de el cuprinși (cf. Fil 3, 12). Este un drum complex care apare simplu, chiar dacă obositor, atunci când se ține privirea fixată spre Isus (cf. Ev 12, 2) și cu atenție și vigilență este urmat, deplin implicați în viața Lui. Mai este un drum care cere să avem credință în realitățile invizibile, cele care sunt veșnice și care nu trec, fără a ne mulțumi de cele vizibile (cf. 2 Cor 4, 18): creștinul, ca și Moise, reușește să stea ferm dacă discerne realitățile invizibile care îi stau în față ca o promisiune (cf. Ev 11, 27).

Dar, în această schițare a vieții sprituale mi se pare bine cel puțin să înșir patru concretizări ale urmării lui Isus, sau mai bine spus „patru atitudini ale lui Isus Cristos care trebuie să fie absolut trăite de către creștin în propria viață”:

- Isus trăia din credință, în ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu;
- Isus a trăit angajându-se în lupta împotriva ispitelor, deci împotriva Satanei;
- Isus a trecut printre noi „făcând binele” (Fap 10, 38), ca slujitor al Domnului și rob al fraților lui;
- Isus a intrat în patimă și moarte datorită iubirii lui față de Dumnezeu și față de oameni.

Concluzie: viața spirituală, arta de a trăi, arta de a iubi

În concluzia la această invitație la viața spirituală ne rămâne întrebarea: este un drum de înălțare sau de coborâre? Înălțare spre ceruri sau coborâre în profunzimile omului? Eu cred că este împreună o înălțare și o coborâre: a ne înălța spre ceea ce se află dincolo de noi înșine, a ne apropia tot mai mult de Dumnezeul care este total Altul, Sfântul care se află „în ceruri”, ba chiar „în înălțimea cerurilor”; a coborî treptele tot mai profunde, care se cufundă în profunzimile noastre umane. Nu întâmplător, atunci când Sf. Benedict, în Regula lui propune diferite „trepte” ale vieții spirituale, pune pe ultimul loc, ca fiind ultima etapă, identificarea cu „publicanus ille – acel păcătos” din evanghelie, care în spatele templului spune: „O, Dumnezeule, ai milă de mine” (Lc 18, 3; cf. RB VII, 62-66).

În orice caz, „acest drum este autentic și, deci, fecund, dacă face să crească în inimă iubirea”: numai dacă ordonează, crește, purifică iubirea, este un drum de viață interioară și spirituală. Pentru că iubirea se află în inima fiecărui om ca o putere care trebuie eliberată: ființa umană este creată după imaginea lui Dumnezeu și a restabili imaginea lui în noi înseamnă a practica arta iubirii. Iubirea este de ajuns iubirii, iubirea care este télos-ul/ținta oricărui gând și acțiuni umane, iubirea care nu se termină niciodată pentru că, din natura ei ea tinde spre veșnicie, spre „pentru totdeauna”… Eu rămân convins și vorbesc din trăirea mea personală că orice om, credincios sau nu, creștin sau nu, dacă răspunde dorinței profunde care sălășluiește în el, simte că trebuie să practice arta iubirii: apoi poate nu reușește, găsește contradicții în sine însuși, în alții și în evenimentele vieții, dar știe că fericirea, victoria, „a salva viața” depinde de iubirea oferită și primită.

Pentru toți este obositoare a trăi arta iubirii: creștinul, care cunoaște că „Dumnezeu este iubire” (1 In 4. 8.16), după definiția ultimă și de neîntrecut al Noului Testament, știe că această căutare a lui Dumnezeu și că o căutare a iubirii totdeauna prevenientă îl caută și-l definește „iubit”, da, iubit, totdeauna iubit, chiar încă și mai înainte să vină în lume. Iar atunci când unul, în credință realizează această trăire de iubire asupra sieși, atunci când se simte iubit de Dumnezeu - și poate nu a fost iubit bine de proprii părinți –, atunci se simte abilitat să devină o persoană care iubește și, deci, îl iubește pe celălalt. Cine iubește a cunoscut iubirea lui Dumnezeu în persoana proprie, a cunoscut că Dumnezeu este iubire și, deci, după cuvintele apostolului Ioan, „crede în iubire” (1 In 4, 16). A cultiva viața interioară înseamnă a ne înrădăcina tot mai mult în iubire, a învăța să iubim, a cunoaște iubirea.

Credincioșii apoi îl cunosc pe Dumnezeu ca un Dumnezeu „milostiv și plin de îndurare” (Ex 34, 6), un Dumnezeu care are com-pasiune, care con-suferă cu oamenii, care în marea lui îndurare iartă. Există oameni care au parcurs drumul vieții spirituale până la a putea spune că și în iad ar fi cântat milostivirea Domnului: „Misericordias Domini in aeternum cantabo” (Ps 88 [89], 2), „etiam in inferis”… Iubirea, respirație a lui Dumnezeu, suflul lui Dumnezeu și, deci, respirație și suflu al omului…

Tuturor trebuie să li se reamintească declarația lui Ioan: „Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată” (In 1, 18; cf. 1 In 4, 12): pentru creștini, există Isus, Fiul, care a narat acest lucru (exeghésato: In 1, 18); pentru necreștini, dacă se iubesc reciproc, dacă trăiesc iubirea autentică, atunci Dumnezeu locuiește în ei iar iubirea lui Dumnezeu se împlinește și în ființa lor (cf. 1 In 4, 12).

ENZO BIANCHI
călugăr, prior al comunității din Bose

Traducere: Pr. Damian Pătrașcu