MÂNTUIREA ÎNLĂUNTRUL ȘI ÎN AFARA BISERICII

Cine aparține Bisericii? Pentru a răspunde la întrebare, constituția dogmatică Lumen Gentium (Lumina popoarelor) a Conciliului al II-lea din Vatican distinge trei modalități: cea a catolicilor deplin integrați în Biserică; cea a creștinilor ne-catolici, cu care Biserica este conștientă din mai multe motive că este legată; cea a ne-creștinilor, care aparțin în diferite feluri poporului lui Dumnezeu. Limbajul arată efortul de a depăși termenii teologiei pre-conciliare, care imposta această chestiune numai pe versantul apartenenței pline și formale la Biserică, conchizând că nu putea să se mântuiască cel care se afla în afara Bisericii: extra Ecclesiam nulla salus.

Pe de altă parte, surprinde să constatăm că paragraful în chestiune nu a cunoscut corecturi importante față de prima schemă, aceasta demonstrând o voință de deschidere în câmp ecumenic care se maturiza lent în Biserică. Cu toți cei care nu păstrează adevărata credință sau unitatea comuniunii cu Romanul Pontif, și totuși o doresc, cel puțin inconștient, Mama Biserică știe că este din mai multe motive legată, exorta schema, reluând o expresie a papei Leon al XIII-lea. Textul final nuanțează ulterior unii termeni, menținându-le însă substanța: Cu cei care, botezați fiind, sunt, da, însemnați cu numele de creștini, dar nu profesează integră credința sau nu păstrează unitatea comuniunii sub succesorul lui Petru, Biserica știe că este din mai multe motive legată (LG 15).

Această uniune a Bisericii cu ceilalți creștini este afirmată subliniind ceea ce mai mult unește, decât ceea ce divide. Pentru a ajunge la acest rezultat, paragraful de fapt răstoarnă impostarea tradițională a argumentării: mai degrabă decât să afirme motivele pentru care ne-catolicii nu aparțin deplin Bisericii, preferă să evidențieze elementele ce sunt proprii Bisericii și care caracterizează identitatea și viața acestor Biserici particulare sau al acestor comunități ecleziale. Textul se leagă de LG 8, unde se vorbea de prezența în afara Bisericii catolice a multiple elemente de sfințire și de adevăr care, ca daruri proprii ale Bisericii, împing spre unitatea catolică.

Pentru a măsura distanța, nu atât în privința conținutului, cât în dispoziție – decisivă pentru un adevărat dialog ecumenic – este de ajuns să reluăm un faimos text al Cardinalului Bellarmin din Controversele (1587) sale: Biserica constă într-o mulțime de oameni legați împreună de profesarea aceleiași credințe creștine, de comuniunea acelorași sacramente, sub conducerea păstorilor legitimi, și în mod particular al Romanului Pontif, vicarul lui Cristos. Cele trei criterii de apartenență deveneau și elementele de discriminare pentru a califica gradul de separare și de distanță față de Biserică. În rațiunea primei părți se exclud toți cei necredincioși, atât cei care nu au făcut parte niciodată din Biserică, ca evreii, turcii, păgânii, cât și cei care au făcut parte odată, dar apoi s-au îndepărtat, ca de exemplu ereticii și apostații. În rațiunea celei de-a doua părți, sunt excluși catecumenii și cei excomunicați, pentru că aceștia nu au fost încă admiși la comuniunea sacramentelor, iar cei din urmă au fost admiți dar apoi au fost excluși. În rațiunea celei de-a treia părți, sunt excluși schismaticii care au credința și sacramentele, dar nu sunt supuși păstorului legitim, și de aceea profesează credința și primesc sacramentele în afara (Bisericii).

Dacă poziția controversisticii catolice după Conciliul Tridentin făcea mai rigidă condițiile de apartenență, fixând în mod peremptoriu termenii de excludere din Biserică, textul conciliar încearcă să reparcurgă o stradă complementară, indicând ținta posibilă a unității, care nu trece prin excomunicări, ci prin angajarea de fapt a tuturor fiilor lui Dumnezeu: Astfel Duhul Sfânt suscită în toți discipolii lui Cristos dorința și acțiunea, pentru ca toți, în felul stabilit de Cristos, în mod pacific să se unească într-o singură turmă sub un singur păstor. Și pentru a obține acest lucru, Biserica Mamă nu încetează să spere, să se roage și să acționeze, și îi sfătuiește pe fii să se purifice și să se reînnoiască, pentru ca semnul lui Cristos să strălucească tot mai clar pe chipul Bisericii.

Dacă privim mai bine, paragraful citat ne oferă o învățătură de mare valoare: fără a goli de semnificație evenimentele care au condus la o separare scandaloasă, insistă pe atitudinea care trebuie ținută față de Biserici și comunități ecleziale care sunt parte din acea catolică unitate a poporului lui Dumnezeu, ce prefigurează și promovează pacea universală, la care în diferite feluri aparțin sau sunt ordonați atât credincioșii catolici, cât și alți credincioși în Cristos, cât și, în sfârșit, toți ceilalți oameni care din harul lui Dumnezeu sunt chemați la mântuire (LG 13).