FERICIRILE LUI ISUS PENTRU OMUL DE ASTĂZI

“Văzând mulţimile, [Isus] s-a urcat pe munte şi, după ce s-a aşezat, s-au apropiat de el discipolii săi. Şi, deschizându-şi gura, îi
învăţa zicând: „Fericiţi cei săraci în duh,
pentru că a lor este împărăţia cerurilor.
Fericiţi cei care plâng,
pentru că ei vor fi consolaţi.
Fericiţi cei blânzi,
pentru că ei vor moşteni pământul.
Fericiţi cei cărora le este foame şi sete de dreptate
pentru că ei vor fi săturaţi.
Fericiţi cei milostivi,
pentru că ei vor afla milostivire.
Fericiţi cei cu inima curată,
pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu.
Fericiţi făcătorii de pace,
pentru că ei vor fi numiţi fii ai lui Dumnezeu.
Fericiţi cei persecutaţi pentru dreptate,
pentru că a lor este împărăţia cerurilor.
Fericiţi sunteţi când vă vor insulta, vă vor persecuta şi, minţind,
vor spune împotriva voastră tot răul din cauza mea. Bucuraţi-vă
şi tresăltaţi de veselie, căci răsplata voastră mare este în ceruri; căci
tot aşa i-au persecutat pe profeţii dinaintea voastră” (Mt 5, 1-12a).

“Cu ajutorul fericilor Matei anunță existența viitoare,..”: încerc un anumit disconfort citind aceste cuvinte într-un comentariu teologic la Fericiri, pentru că simt că în raportul meu cu Dumnezeu nu pot și nu trebuie să mă mulțumesc cu acel concept teologic numit «deja și nu încă». Este adevărat că Isus folosește aici verbele la viitor: “vor fi... vor moșteni...vor afla... vor vedea”, dar prima și ultima fericire, așezate într-o incluziune comprehensivă a celorlalte, privesc prezentul: “pentru că a lor este împărăția cerului” (Mt 5,3.10).

Deci, acel “deja” cuprinde acel “nu încă”, îl realizează în ciuda suferințelor prezente, al acelui prezent care este viața mea de astăzi.

Aceasta vrea să spună că profeția încercărilor care îl așteaptă pe credincios: “vă vor insulta, vă vor persecuta și mințind vor spune tot răul împotriva voastră...” (să ne gândim la dramaticele persecuții împotriva creștinilor din zilele noastre), se referă și la acele încercări, amărăciuni și eforturi care constituie pâinea zilnică, tare pentru mulți, acea pâine pe care nimeni nu și-o dorește să o mănânce niciodată.

Dar Isus alungă această teamă naturală din perspectiva dureroasă, spre care, mai mult încă, poruncește să se privească cu o bucurie anticipată, arvuna unei exultanțe paradoxale care va fi experimentată cu o singură condiție: ca suferințele să fie suportate “pentru cauza mea” (Mt 5,11).

Cum putem înțelege această precizare: “pentru cauza mea”?

Prima semnificație este “pentru numele lui Isus”. Isus este “cauza” pentru că ura față de creștini este motivul datorită căreia aceștia își riscă viața sau sunt martirizați.

Încă, prin “cauză” se poate înțelege și scopul pentru care se suferă, dând valoare subiectivă atribuită suferinței. Este intenția pe care inima o atribuie proprii dureri, primită în duh de credință, sau sacrificiului voluntar oferit pentru a obține un har sau în vederea roadelor sperate. În acest sens, suferința, mai ales cea inocentă, devine o prețioasă resursă pentru Răscumpărare. Se află aici semnificația profundă a cuvintelor pe care Domnul Isus le adresează discipolilor puțin înainte să moară: “Voi sunteți cei care ați perseverat cu mine în încercările mele” (Lc 22,28).

Într-adevăr, în Isus Cristos răstignit, Capul Trupului mistic al Bisericii, orice suferință al unui mădular unit cu El este pusă în slujba Răscumpărării lumii întregi. Este aceasta legea foarte înțeleaptă a Crucii: “Fiul omului s-a făcut om, a pătimit, a murit și a înviat pentru că înțelepciunea divină a poruncit astfel, iar divina voință a voit ca relele neamului omenesc să fie șterse, nu printr-un act de putere, dar după acea dreaptă și misterioasă lege a crucii, grație căreia relele înseși sunt transformate într-un bine nemărginit” (B. Lonergan, De Verbo Incarnato, 552; în Civiltà Cattolica n. 3852, Il mistero della Redenzione).

Să ne întoarcem la Fericiri. Afirmația că “săracii..cei care plâng..cei blânzi..cei care sunt înfometați și însetați de dreptate..cei persecutați..” pot experimenta bucuria de a trăi, este absolut adevărată, altfel Isus nu ar fi spus acest lucru. Este adevărat din acest motiv: “pentru că a lor este împărăția cerurilor”.

Cu alte cuvinte, aceștia îl au deja în inimă pe Dumnezeu, iar Dumnezeu este fericire infinită, izvor de Viață, fericire maximă, bucurie și suavitate fără sfârșit. De aceea, chiar dacă sensibilitatea naturală trebuie să guste oțetul amar al durerii, sufletul unit cu Dumnezeu poate să guste savoarea divină, nouă, dulce, stabilă și veșnică ca lumina soarelui, savoarea inimii lui Cristos.

Atunci când femeia samariteancă (imaginea oricărui suflet dezolat și singur), însetată de iubire adevărată l-a întâlnit pe Isus la fântâna unde mersese să ia apă, a auzit promițându-i-se: “Oricine bea din această apă va înseta din nou, dar cine va bea din apa pe care i-o voi da eu, nu va înseta în veci. Ba mai mult încă, apa pe care i-o voi da eu va deveni în el un izvor de apă care țâșnește pentru (a da) viața veșnică” (In 4,13-14).

Prezența înseși a lui Isus în sufletul prieten este această apă vie, care țâșnește, adică “îmbogățită” cu bucurie, așa cum un copil tresaltă fericit la sosirea mamei.

Această prezență, deja dăruită la Botez și reînnoită în Sf. Euharistie, trebuie totuși exercitată, trăită, iar acest exercițiu constă în rugăciunea solitară, îndelungată, reculeasă, însetată de chipul lui Cristos, ancorată în credință, credincioasă în iubire, ferventă în dorință, perseverentă cu orice preț, total cufundată în voința lui Dumnezeu.

Atunci, așa cum este adevărat că copilul în sân transformă în plinătate, frumusețe și bucurie persoana mamei, așa este, și încă și mai mult, Viața lui Isus, bucuroasă ca fântâna din care țâșnește apă, operă a acțiunii divine care dăruiește lumină minții pentru discernământul adevărului, dăruiește putere voinței pentru a asculta de conștiință, abolește tentația simțurilor, alimentează caritatea, multiplică energia trupului, învinge turbarea emotivă, pacifică sentimentele, transformă molozul nefericirii în edificiu de bucurie… Într-un cuvânt, face viața fericită…: “pentru că Tu ești cu mine” (Ps 23/22,4).