Epifania Domnului-manifestarea lui Dumnezeu pe pământ

Grecii din antichitate aveau un verb, επιφαινω (epifaino), al cărui înțeles era: a arăta, a face evident, a manifesta, a apărea la suprafață. Așa cum rezultă foarte clar din aceste înțelesuri, ideea ce vrea să se transmită cu acest verb este a ceva ce din ocult sau ascuns acum vine la lumină și, deci, devine cunoscută de toți sau cel puțin de o parte. Între greci acest verb avea o dublă aplicare specială: era folosit în sfera medicală, aplicat mai ales bolilor ale căror simptome manifestau oculte dureri care loveau persoana (cf. Herodot 2, 152, 3; Tucidid 8, 42, 3; etc.); verbul era folosit și în cadru religios, aplicându-l diferitelor semne de care se foloseau zeii pentru a se face (re)cunoscuți, sau pentru a face cunoscută voința lor, adică revelațiile și visele, etc. (cf. Herodot 2, 91, 5).

Evreii, asumând limba grecească, au împrumutat și acest verb și l-au aplicat nu atât chestiunilor medicale cât mai ales celor religioase: într-adevăr, επιφαινω este rezervat lui Dumnezeu, unicul adevărat și sfânt, care a voit să se reveleze poporului său și care i-a dat legea sa ca semn al sfintei sale voințe (cf. Deut 1, 6; 10, 12 ss; Ps 118). Aceste și alte epifanii divine (cf. Gen 19, 1ss; Ex 3, 1ss; 1 Re 19, 1ss; Is 6, 1ss.) vor fi numite teofanii (θεοφανια), ce vrea să însemne manifestări sau apariții divine.

Creștinii au continuat pe această linie,dar au semnalat că aceste teofanii sau epifanii din VT erau ale Cuvântului lui Dumnezeu, ale Fiului lui Dumnezeu, pentru că Lui îi aparține revelarea, și să reveleze adevărul întreg (cfr. In 8, 31ss; I Tim 2, 4; II In 1, 1-4); într-adevăr, în Isus Cristos, Cuvântul întrupat (In 1, 14), a venit pentru ca noi să-l putem cunoaște în plinătate pe Dumnezeu, și să putem știi că este Tată, Fiu și Duh Sfânt. Spune Sf. Paul: Dumnezeu care vorbise deja în vechime de multe ori și în diferite feluri părinților prin profeți, în ultimele timpuri, în aceste zile, ne-a vorbit și nouă prin Fiul, pe care l-a stabilit moștenitor al tuturor lucrurilor și prin care a făcut și lumea (Evr 1, 1-2).

Ioan Botezătorul mărturisește: Cel care vine de Sus este deasupra tuturor; dar cel care vine de jos, aparține pământului și vorbește despre pământ. Cel care vine din cer se află deasupra tuturor. El dă mărturie despre ceea ce a văzut și auzit... Într-adevăr, Cel pe care Dumnezeu l-a trimis, rostește cuvintele lui Dumnezeu și dăruiește Duhul fără măsură (In 3, 31-32a.34). În sfârșit, Cristos face cunoscut acest lucru în mod clar: Te binecuvântez, o Părinte, Domnul cerului și al pământului, pentru că ai ținut ascunse acestea celor mici și pricepuți și le-ai făcut cunoscute celor mici. Da, Părinte, pentru că așa ți-a plăcut Ție. Toate mi-au fost date de către Părintele meu; nimeni nu-l cunoaște pe Fiul decât numai Tatăl, și nimeni nu-l cunoaște pe Tatăl decât numai Fiul și cel căruia Fiul vrea să i-l facă cunoscut (Mt 11, 25-27).

Ei bine, pe linia Apostolului care dorește ca discipolii Domnului să obțină în toată bogăția deplina cunoaștere și să ajungă să pătrundă în perfectă cunoaștere misterul lui Dumnezeu, adică pe Cristos, în care sunt ascunse toate comorile înțelepciunii și ale științei (Col 2, 2-3), primii creștini au căutat să vadă, să aprofundeze și să înțeleagă toate aceste teofanii veterotestamentare și, mai ales, pe cele neotestamentare. Și au semnalat că prima și cea mai mare teofanie a Noului Testament era tocmai întruparea Cuvântului-Cristos. El este cea mai adevărată și mare epifanie sau teofanie, sau cristofanie divină.

Au mai observat că, în evanghelii, de cel puțin trei ori se vorbea explicit de epifanie sau teofania Cuvântului întrupat: prima oară la nașterea Lui, atunci când s-a manifestat păstorilor care se găseau în apropiere și magilor veniți din Orientul îndepărtat (Lc 2, 8-20; Mt 2, 1-12); a doua oară, atunci când s-a manifestat întregului popor în timpul botezului său în râul Iordanului (Mt 3, 13-17; Mc 1, 9-11; Lc 3, 21-22); iar a treia oară, discipolilor în timpul nunții din Cana (In 2, 1-11). Au existat și alte teofanii ale Cuvântului întrupat – ca schimbarea la față, de exemplu (cf. Mt 17, 1ss) – dar acestea trei sunt primele, și de aceea au primit de la Biserică numele de Epifanie, pentru că, tocmai primele sunt și cele ce dau început operei revelatoare și răscumpărătoare a Mântuitorului.

Dacă suntem atenți, la antifonul de la Vesperele din ziua Epifaniei, sunt amintite toate trei, iar tradiția liturgică bizantină le celebrează încă și astăzi împreună înaceastă zi sfântă. Mai mult încă, în primele veacuri, exista o singură sărbătoare liturgică care le aduna și le celebra împreună: nașterea, revelarea făcută magilor și botezul, iar cele trei evenimente erau numite Sărbătoarea Epifaniei, și numai mai târziu – spre sfârșitul secolului al IV-lea – au început să fie celebrate separat, mai întâi în Occident iar mai târziu și în Orient.

Astfel mărturisește Sf. Grigore din Nazianz, episcop de Constantinopol, într-o predică din ziua de Crăciun a anului 380:

Cea de acum este sărbătoarea Teofaniei, sau a Nașterii: într-adevăr, se spune într-un fel sau altul, pentru că două nume fac referință la un singur eveniment. Într-adevăr, Dumnezeu s-a arătat oamenilor prin nașterea Lui: pe de o parte este și este totdeauna și provine din Cel care este totdeauna, deasupra tuturor cauzelor și al inteligențelor (nu exista, într-adevăr, intelingență superioară Logosului); pe de altă parte, El s-a născut pentru cauza noastră, pentru ca Cel care ne-a dat existență să ne dăruiască și să existăm virtuos, sau mai degrabă, pentru a ne conduce din nou la sine prin întrupare, din moment ce din cauza răului căzusem din starea de bunătate. Deci, se folosește numele de Teofanie pentru că El s-a arătat, cel de Naștere pentru că El s-a născut (Discursuri XXXVIII, 3).