SEMNELE EXTERIOARE DE DEVOȚIUNE ALE CELEBRANTULUI

Credința în prezența Domnului în Biserică, în special în cea euharistică, preotul o exprimă în mod exemplar prin adorația, care se traduce prin reverența profundă a îngenuncherilor în timpul Sf. Liturghii și în afara ei. În liturgia postconciliară acestea sunt reduse la minim: motivul adus este cel al sobrietății; rezultatul obținut se traduce prin rărirea acestora, sau de-abia exprimate. Am devenit avari de gesturi față de Domnul; îi lăudăm însă pe evrei și musulmani pentru fervoarea lor în felul de a se ruga.

Genuflexiunea, mai mult decât cuvintele arată umilința preotului, care știe că este numai un ministru, și demnitatea lui pentru puterea de a-l face prezent pe Domnul în sacrament. Dar există și alte semne de devoțiune. Mâinile ridicate de către preot vor să indice implorarea săracului și al celui umil: Te rugăm cu umilință, se subliniază în rugăciunile euharistice II și III din Liturghierului Papei Paul al VI-lea. Regulile Generale din Liturghierul Roman stabilesc ca preotul, atunci când celebrează Euharistia, trebuie să-l slujească pe Dumnezeu și poporul cu demnitate și umilință și, în felul de a se comporta și de a pronunța cuvintele divine, trebuie să facă ca credincioșii să perceapă prezența vie a lui Cristos (nr. 93). Umilința comportamentului și a cuvântului este consonă lui Cristos însușii, blând și umil cu inima. El trebuie să crească iar eu să mă micșorez.

Atunci când se îndreaptă spre altar, preotul trebuie să fie umil, fără ostentație, fără a privi la stânga și la dreapta, aproape căutând să fie aplaudat. În schimb, trebuie să privească la Isus Cristos cel răstignit și prezent în tabernacol: Lui i se face închinarea și îngenuncherea; apoi imaginillor sacre expuse în absidă sau pe laterale, Sf. Fecioare, sfântului patron și altor sfinți. sunt acolo pentru a fi contemplate sau numai pentru decor? În sinteză, acestea reprezintă prezența divină. Urmează sărutul cu reverență al altarului și, eventual, tămâierea; al doilea act este semnul crucii și salutul sobru al credincioșilor; al treilea este actul penitențial, de făcut cu seriozitate și cu ochii aplecați, în timp ce credincioșii ar putea să se îngenuncheze – de ce nu? – ca în forma extraordinară, imitându-l pe publicanul bine primit de către Domnul. Preotul celebrant nu va ridica vocea și va menține un ton clar pentru predică, dar scăzut pentru implorări și rugăciuni, solemn dacă se fac cântate. Se lui va pregăti închinat în spirit de umilință și cu duhul căit la rugăciunea euharistică sau anaforă: este implorarea prin definiție și trebuie recitat astfel ca vocea să corespundă genului literar al textului (nr. 38); celebrantul ar putea să pronunțe cu ton mai înalt cuvintele inițiale ale fiecărui paragraf în parte, și să recite restul cu ton mai scăzut pentru a le permite credincioșilor să-l asculte și să se reculeagă în intimitatea inimii. Va atinge darurile sfinte cu stupoare, și va purifica vasele sacre cu calm și atenție, după cum spun atâți Sfinți Părinți. Se va închina asupra pâinii și potirului pronunțând cuvintele de consacrare ale lui Cristos și în invocarea Duhului Sfânt (epicleza). Le va ridica separat fixând asupra lor privirea în adorație și apoi lăsând-o în jos în duh de meditație. Se va îngenunchea de două ori în adorație solemnă. Va continua recules și cu un ton rugător anafora până la doxologie, ridicând sfintele daruri ca ofertă către Tatăl. Rugăciunea Tatăl nostru o va recita cu mâinile ridicate și nu ținând mâinile altora, pentru că acesta este ritul propriu păcii; preotul nu va lăsa Sf. Taină pe altar pentru a da pacea în afara prezbiteriului; în schimb, va frânge Ostia în mod solemn și vizibil, deci va îngenunchea în fața Euharistiei și se va ruga în tăcere cerând din nou să fie eliberat de orice nedemnitate pentru a nu consuma și bea propria-i condamnare și pentru a fi păstrat pentru viața veșnică de Sf. Trup și prețiosul Sânge al lui Cristos; apoi va prezenta credincioșilor Ostia pentur împărtășanie, implorând Domine non sum dignus, și închinat se va împărtăși primul. Astfel va fi de exemplu credincioșilor.

După împărtășanie, tăcerea pentru mulțumire se poate face în picioare, în semn de respect, sau îngenuncheați, dacă este posibil, așa cum făcea Papa Ioan Paul al II-lea, atunci când celebra în capela lui privată, cu capul înclinat și mâinile împreunate, cu scopul de a cere ca darul primit să ne fie medicament pentru viața veșnică, așa cum este se afirmă în formula care însoțește purificarea vaselor sacre; mulți credincioși fac așa și ne sunt de exemplu. Patena și potirul (vase care sunt sacre pentru ceea ce conțin) de ce nu ar putea fi în mod lăudabil acoperite de un văl (nr. 118 și 183) în semn de respect - și din motive igienice – așa cum fac orientalii? Preotul, după salutul și binecuvântarea finală, mergând la altar, își va ridica din nou ochii spre Răstignit, va închina, și se va îngenunchea în fața tabernacolului. Deci, se va reîntoarce în sacristie, recules, fără să se distragă cu privirea și cuvintele de la misterul celebrat.

Astfel credincioșii vor fi ajutați să înțeleagă sfintele semne ale liturgiei, care este un lucru serios, în care totul are sens în vederea întâlnirii cu misterul prezent al lui Dumnezeu.

Autor: Pr. Nicola Bux