ROLUL PATROLOGIEI ÎN CADRUL ECUMENISMULUI

Patristica trimite, deci, la depozitul credinței creștine, apărată/păzită și transmisă în mod fidel de Părinții Bisericii. Fidelitate nu înseamnă însă monotonie, sau, mai rău încă, monomanie. Patristica nu este un monolog a mai multor voci, ci - pentru a folosi un titlu de-a lui Unamuno - un monodialog, în sensul că Părinții transmit cu toții aceeași credință, dar în feluri diferite și în contexte diferite. Pe de altă parte, ecumenismul nu este un -ism printre altele, ci trimite, așa cum am spus în deschidere, la unitatea esențială a Bisericii în Duhul Sfânt. Fără unitate, nu există Biserică, pentru că Isus Cristos nu este nici EXCLUSIV ortodox, nici EXCLUSIV catolic sau protestant, ci numai INCLUSIV ortodox, catolic, protestant. Cele trei dimensiuni asumate de fiecare din tradițiile creștine pe care le-am amintit – cunoașterea, în ortho-doxie, universalitatea (în catolicism), capacitatea profetică (în Reformă) – se regăsesc în aceeași tradiție care coboară până la Părinții Bisericii. Aceeași Părinți pentru toți! Impozanta operă ce se derulează în fața ochilor noștri, de mai bine de un deceniu, Ancient Christian Commentaries on Scripture, sub conducerea lui Thomas C. Oden, dovedește într-un mod foarte concret până la ce punct patristica a devenit un capitol esențial pentru anumite comunități protestante. (…). Laicii (credincioși sau nu), formează de acum principalul rezervor de cercetători și de istorici unde abordarea se situează la jumătatea drumului dintre apologetica autoritară a unui trecut îndepărtat și relativismul ideologic al trecutului recent.


În Occidentul celui de-al doilea mileniu – scrie André de Halleux în cartea lui profetică Patrologie et oecuménismo, recurgerea la Sfinții Părinți nu a folosit deseori decât polemicilor și apologeticii, vizavi de abordarea Orientului între catolici și protestanți deopotrivă. (…). Dar ecumenicitatea patrologiei necesită mai ales luarea în considerație a locului său teologic propriu, care a instituit-o martor privilegiat al Tradiției Bisericii încă nedespărțite. Totuși, el ține să precizeze: Reîntoarcerea la primul mileniu nu înseamnă în nici un caz o reîntoarcere în timp, pentru că aceasta ar implica o teologie a repetiției. Aceasta constă mai degrabă în căutarea unei reconcilieri a divergențelor considerate astăzi ca divizive, care ar duce la restaurarea , fără compromisuri, nici ambiguități, a adevărului în dragoste, unde se mărturisește încă în mod unanim comunitatea conciliară a epocii patristice.

Cristian Badilită, Introduction, în Patristique et Oecumenisme, Beauchesne-Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2010, pp. IX-X.