"Ereziile" catolice revizitate de un istoric crestin ortodox (4): Purgatoriul

... asa cum excelent arata Jacques Le Goff, in celebra sa lucrare, La naissance du purgatoire (1981), este o inventie a Sorbonei si a ordinului cistercienilor de la sfarsitul secolului al XII-lea. Medievistul francez propune deceniul 1170-1180. Ce „inventeaza” Evul Mediu? Doua lucruri: un cuvant special, „purgatoriul”; si un „loc” anume, care completeaza „geografia” post-mortem a sufletelor. Aceste precizari sunt importante, dat fiind ca „purgatoriul” ca stare de suferinta si de pocainta si ca practica universala, exista din zorii crestinismului: ajunge sa ne amintim de mesajul lui Ioan Botezatorul: „Convertiti-va, caci [este] aproape Imparatia cerurilor!” (Matei, 3). Nici „inventia” medievala n-a fost lipsita de opozanti si de episoade dramatice. Desi teologi recunoscuti, precum Bernard de Clairvaux sau Toma din Aquino, recunosc validitatea notiunii de „purgatoriu”, magisteriul Bisericii catolice va avea rezerve. La Conciliul de impacare de la Ferrara-Florenta (sesiunea a sasea), cardinalul Cesarini le spune fratilor ortodocsi: „Biserica Catolica invata ca sufletele plecate din lumea aceasta, curate si eliberate de orice pacat - adica sufletele sfintilor - intra imediat in [starea] de fericire/beatitudine. Sufletele celor care, dupa botez, au pacatuit, dar care apoi s-au pocait sincer marturisindu-si pacatele, desi incapabile sa execute epitimia prescrisa de duhovnic ori sa aduca roade suficiente de pocainta pentru expierea pacatelor lor, aceste suflete sunt curatite de focul purgatoriului, mai repede sau mai incet, dupa felul pacatelor. Apoi, dupa curatire, ele pleaca spre salasurile fericirii eterne. Rugaciunile preotilor, slujbele liturgice si faptele de iubire (actele de caritate) participa, intr-o foarte mare masura, la curatirea lor. Sufletele celor care au murit intr-un pacat de moarte sau in pacatul originar (adica al nebotezatilor, nota mea CB) merg direct la osanda”.
Credinta incercarii tuturor sufletelor prin foc („proba focului”) apare deja in literatura intertestamentara (apocalipsele cu caracter eshatologic); crestinismul timpuriu o preia conferindu-i un loc aparte. Pavel le scrie corintenilor: „Iar daca cineva zideste pe temelie aur, argint, pietre pretioase, lemne, fan, trestie, lucrarea fiecaruia se va vedea; caci ziua [Domnului] va arata limpede; prin foc se va descoperi. Si focul insusi va incerca/verifica in ce fel este lucrarea fiecaruia. Daca lucrarea pe care cineva a zidit-o va ramane (exact: daca lucrul cuiva, pe care l-a zidit), va lua rasplata; daca lucrarea cuiva va arde, va ramane in paguba; el insusi se va mantui, dar ca prin foc.” (1Cor 3,12-15, traducerea mea). Nimeni nu scapa de proba focului inainte de Judecata de Apoi. Nici sfintii. Ei asteapta in sanul lui Avraam a doua Venire, dar si ei vor fi obligati sa treaca prin foc inainte de instaurarea Impartiei universale a lui Isus Cristos.

Dar ideea purgatoriului descinde, ca reactie directa, din ideea de pacat si ispasire. Le Goff ofera si o explicatie contextuala. Secolul al XII-lea reprezinta un secol de reafirmare a prestigiului fiintei umane. Viata terestra incepe, si ea, sa fie reconsiderata in raport cu viata cereasca. Omul si viata de aici, de pe pamant, capata valoare: avem de-a face cu un elan milenarist care sta, practic, la originea Renasterii europene, doua, trei secole mai tarziu. In acest context social si ideologic isi face aparitia ideea posibilitatii rascumpararii pacatelor omenesti intr-un spatiu intermediar, concret, aflat intre lumea pamanteasca si lumea cereasca. Credinta in acest loc purificator intermediar este acceptata oficial abia la Conciliul de la Trento (1547): pacatul atrage dupa sine o suferinta (a nu se confunda cu pedeapsa!!!) „de indurat fie in aceasta lume, fie in cealalta lume, in purgatoriu”. Mai departe, decretul subliniaza rolul, de intercesori, al credinciosilor si al preotilor care, prin liturghii si rugaciuni speciale, ajuta la purificarea sufletelor. Astfel ajungem la adevarata semnificatie a purgatoriului, anume, de stare penitentiala si purificatoare a sufletelor. Vatican II nu pomeneste cuvantul „purgatoriu”, iar in ultimul Catehism al bisericii catolice (aprobat de Vatican in 1991), lucrurile sunt spuse raspicat: „Pentru a ajunge la contemplarea lui Dumnezeu o etapa de purificare, numita purgatoriu, poate fi necesara. Nu este vorba nici de un loc, nici de un timp; se poate vorbi mai degraba de o stare (subl. mea C.B.). In orice caz, purgatoriul, care este o suferinta, nu trebuie conceput ca o pedeapsa prin care Dumnezeu s-ar razbuna in vreun fel de necredinta noastra. Comuniunea cu Dumnezeu, in care ne introduce moartea, ne face sa devenim constienti, in mod dureros, de imperfectiunile noastre, de tagaduirile noastre in a iubi si de nevoia de a ne lasa curatiti/purificati de puterea mantuitoare a lui Cristos. Caci Dumnezeu Insusi este cel care curata si transforma. Dar Traditia Bisericii catolice afirma ca cei care sunt in purgatoriu beneficiaza de rugaciunile si suplicatiile adresate in favoarea lor de catre fratii lor [de credinta] si, de asemenea, de mijlocirea sfintilor deja primiti in beatitudinea vederii lui Dumnezeu”.

Aceasta reformulare a credintei in purgatoriu, oficializata de noul Catehism, se datoreaza si reflectiilor unor teologi de anvergura, precum Yves Congar, Joseph Ratzinger (actualul Papa Benedict al XVI-lea), Urs von Balthasar, care au consacrat subiectului o serie de lucrari, plecand atat de la traditia patristica a Bisericii comune, cat si de la interogatiile omului contemporan. Prin rugaciunile pentru morti, prin traditia parastaselor si a liturghiilor destinate odihnei (eshatologice) a sufletelor „celor plecati dintre vii”, ortodoxia comunica perfect cu noua pozitie a catolicismului fata de „purgatoriu”. Amintesc, pentru bibliografia principala, un text din secolul al II-lea, Patimirile Perpetuei si ale lui Felicitas si exatrordinara Apocalipsa a lui Pavel, apocrifa din secolul al III-lea, care sta, intr-un fel, la originea capodoperei lui Dante.

In loc de concluzie

Un fragment coplesitor din Scrisoarea enciclica a Papei Ioan Paul al II-lea, Ut unum sint, „despre angajamentul ecumenic”, din mai 1995: „Dincolo de divergentele doctrinare ce se cer depasite, crestinii nu trebuie sa subestimeze greutatea atavismelor si a neintelegerii, pe care le-au mostenit din trecut, a intelegerilor gresite si a prejudecatilor unora fata de altii. Foarte adesea inertia, indiferenta si insuficienta cunoasterii reciproce inrautatesc aceasta situatie. Iata de ce angajamentul ecumenic trebuie sa se se intemeieze pe convertirea inimilor si pe rugaciune, care vor conduce la o necesara purificare a memoriei istorice. Cu harul Duhului Sfant, ucenicii Domnului, insufletiti de iubire, de curajul adevarului, precum si de vointa sincera de a se ierta reciproc si de a se impaca, sunt chemati sa reconsidere impreuna trecutul lor dureros si ranile pe care acesta continua, din pacate, sa le provoace chiar si in zilele noastre. Vigoarea mereu proaspata a Evangheliei ii invita sa recunoasca impreuna, cu obiectivitate sincera si totala, greselile savarsite si factorii contingenti care s-au aflat la originea separarilor lor dureroase. Trebuie sa avem o privire limpede si linistita intru adevar, o privire scaldata de mila dumnezeiasca, in stare elibereze mintile si sa reinnoiasca in fiecare disponibilitatea pentru vestirea Evangheliei.”

Cuvintele noastre sunt, mai departe, de prisos.

(sfarsit)
Cristian Badilita
http://www.cristianbadilita.ro/