„A devenit” Isus Dumnezeu prin decret politic? O aprigă dispută în teologia franceză

În istoria teologiei creştine, încă din perioada apostolică, au existat numeroase discuţii partizane în jurul anumitor interpretări sau, mai bine spus, nuanţe interpretative susţinute de o anumită şcoală teologică sau de un grup disident de teologi. În primul Mileniu creştin, în contextul unei Biserici autoritare în societate, şi încă în unitate, Conciliile ecumenice au trasat normele care stabilesc limitele între care discursul rămâne ancorat în orthodoxia doctrinară. În Apus, în ambientul universitar medieval, celebrele Disputationes animau discuţiile dintre diferitele curente filozofico-religioase, opinii care au contribuit la definirea unor concepţii clare, mai ales în perioada redescoperirii limbajului aristotelic. În Epoca Modernă, Biserica s-a aşezat pe poziţii defensive, apărându-şi Adevărul prin formulări magisteriale, însă într-un context cultural nefavorabil: relativizarea cunoaşterii, dezintegrarea unităţii Bisericii, scăderea autorităţii până la contestare, secularizarea şi anticlericalismul…


La jumătatea secolului XX, teologia apuseană, şi nu numai, a cunoscut efervescenţa unor „noi teologii”, de la redescoperirea izvoarelor patristice, la teologia transcendentală a lui Karl Rahner, intrând în dialog cu teologii răsăriteni sau protestanţi, implicându-se în ample discuţii metodologice şi de principiu cu ştiinţele pozitive, apărând valoarea sacră a vieţii în bioetică şi chiar a intrat în polemică cu curentele contestatare. În acelaşi timp, din ce în ce mai zgomotos şi vulgar, o serie de idei anticreştine sau poziţii eretice au ieşit la lumină prin publicaţii sau ecranizări gustate de publicul larg, doritor de senzaţie şi atent mai degrabă la presa de scandal decât la afirmaţiile ştiinţelor pozitive, filozofice sau teologice. Inutil să ne amintim că unele dintre aceste afirmaţii eronate au fost combătute încă din perioada patristică, lămurite de operele Părinţilor Bisericii şi proclamate de către Conciliile Ecumenice.

În acest context „al noilor erezii” se situează şi lucrarea lui Frédéric Lenoir, intitulată Comment Jésus est devenu Dieu – „Cum Isus a devenit Dumnezeu”, editată la Fayard (aprilie, 2010). Frédéric Lenoir este filozof, sociolog şi istoric al religiilor, redactorul revistei Le Monde des religions, autor al mai multor cărţi (printre care Le Christ philosophe dar şi o anchetă dedicată lucrării Codul lui Da Vinci), fiind şi un prolific şi omniprezent publicist. În virtutea formaţiei sale, s-a remarcat printr-o abordare a creştinismului din perspectiva „religiologiei” – Religionswiessenschaft, o perspectivă „ne-teologică”, adecvată mai degrabă dialogului cu teologia fundamentală decât cu celelalte domenii ale teologiei. Lenoir procedează la fel şi în cazul ultimei sale cărţi, Cum Isus a devenit Dumnezeu, venind cu multe „păreri” personale, interpretări unilaterale, căzând în extrema adopţionismului (negarea divinităţii lui Isus). După Lenoir, Isus este un simplu om, care a avut o legătură deosebită cu Dumnezeu, jucând rolul de mediator între oameni şi divinitate. În paginile următoare, Frédéric Lenoir ne introduce într-o argumentare demnă de logica din Codul lui Da Vinci, căutând să demonstreze faptul că Isus este numit „Domn” şi „Dumnezeu” în sens adopţionist, însă treptat, printr-un proces ocult care începe cu Edictul de la Milano, lui Isus i se va atribui dumnezeirea şi în sens metafizic. Altfel spus, „Isus: Dumnezeu adevărat şi om adevărat” ar fi o falsificare a realităţii istorice şi o inculcare a unor valori „artificiale”, proces „desăvârşit” de împăraţii romani prin intermediul Conciliilor Ecumenice, în scopul menţinerii liniştii publice şi unităţii Imperiului. Prin stilul atractiv al expunerii, datorită unor artificii demne de un autor de romane de ficţiune, Lenoir a reuşit să seducă cititorii neavizaţi, în fond, aruncând în derizoriu mântuirea creştină; în spiritul religiozităţii moderne, autorul ne sugerează că întregul creştinism şi „mântuirea” ar ţine doar de ordinul etico-moral: o sumă a valorilor pe care omul, ca individ, le acceptă în numele umanismului.

O replică, bine argumentată teologic, este adusă de iezuitul Bernard Sesboüé prin lucrarea: Christ, Seigneur et fils de Dieu, Libre réponse à Frédéric Lenoir – „Hristos, Domn şi Fiu al lui Dumnezeu, Un răspuns liber lui Frédéric Lenoir” (Lethielleux, octombrie, 2010), lansându-se astfel într-un fel de Disputationes, de data aceasta la scară mediatică. Bernard Sesboüé s-a remarcat de-a lungul timpului şi prin alte lucrări „răspuns”, de exemplu Le Da Vinci Code expliqué à ses lecteurs – „Codul lui Da Vinci explicat cititorilor săi” (Seuil, 2006), care se adaugă unei alte lucrări remarcabile scrisă de Jacques Verlinde, Les Impostures antichrétiennes. Des apocryphes au Da Vinci Code (Presses de la Renaissance, 2006), ambele lucrări fiind adevărate introduceri în problemele teologice legate de „mistere” mai greu de înţeles de către lectorul neavizat. Lucrarea răspuns cărţii lui Lenoir se prezintă cititorului ca adevărat tratat de cristologie, dedicat unei „teologii de sus” care abordează preexistenţa Fiului în Sfânta Treime, dublat de o „teologie de jos”, a realităţilor terene din timpul lui Isus, Fiul întrupat în istorie. Părintele Sesboüé demontează construcţiile pseudo-logice ale lui Lenoir, arătând, ceea ce orice teolog serios cunoaşte în mod critic, că între predicarea apostolică şi perioada disputelor cristologice dintre Niceea (325) şi Calcedon (451), există o continuitate în conştiinţa comunităţilor creştine, care au mărturisit divinitatea Fiului întrupat, Dumnezeul-om Isus Hristos, care prin misterul pascal al patimii, morţii şi învierii, a refăcut legătura dintre om şi Dumnezeu, distrusă de păcat. Conciliul de la Calcedon introduce în limbajul categorial al omenirii conceptul de „persoană” – hypostasis, o unitate metafizică care reuneşte materia cu spiritul într-o unică manifestare istorică trup-suflet, capabilă de cunoaştere şi de libertate. Există o continuitate evidentă între textul biblic, propovăduirea apostolică, credinţa Bisericii primare şi Biserica instituţionalizată şi călăuzită de canoanele promulgate începând cu perioada conciliară; ceea ce în secolele IV-V este normat prin „formule” ale credinţei orthodoxe (care separă veridicul de erezie) este revelat de Isus şi „trăit” în creştinism. Contestările au venit din partea gnosticismului sau ale poziţiilor eretice partizane, precum arianismul, care au generat mişcări şi chiar instituţii eclesiale sectare pentru mult timp, iniţiindu-se astfel procesul de divizare a unităţii Bisericii, proces care trece prin momentele 1054 şi 1517, continuându-se până astăzi. Conciliul Ecumenic de la Calcedon a consfinţit ceea ce creştinii au crezut, aducând însă o altă noutate: limbajul categorial. Prin limbajul filozofico-teologic specific, creştinismul se eleniza dar se şi incultura în cultura şi civilizaţia greco-romană. Bernard Sesboüé reuşeşte astfel, nu numai să conteste teza lui Lenoir, dar ne aduce din nou în actualitate esenţa creştinismului: Fiul lui Dumnezeu, generat din veşnicie în sânul Sfintei Treimi, s-a întrupat din Maria Fecioara, s-a „înomenit” (cf. grec. enanthropisantha), însuşindu-şi astfel condiţia noastră omenească printr-o unire hypostatică, într-o unitate personală, în Isus Hristos. El reuneşte astfel umanitatea decăzută cu Dumnezeu, deschizând astfel porţile mântuirii. Dacă şi actualizăm ceea ce am primit prin opera mântuitoare a lui Isus Hristos, depinde de fiecare în parte, de modul în care ne exercităm marele dar al libertăţii, un dar prin care suntem, în mod potenţial, „chip şi asemănare” a lui Dumnezeu, dar care ne invită să devenim fii în Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Isus Hristos.

Cititorul de limbă română are la dispoziţie atât Teologia Dogmatică Ortodoxă (1978 şi reeditările succesive) a lui Dumitru Stăniloae, cât şi Unul-născut din Tatăl. Isus în misterul filiaţiei Sale (2008) a lui Renzo Lavatori, tratate de teologie care ne călăuzesc paşii prin tainele cristologiei, pentru a înţelege atât afirmaţiile Bisericii, cât şi evoluţia conceptuală şi de limbaj a teologiei de-a lungul timpurilor. Aceste lucrări aruncă o lumină clarificatoare asupra conţinutului cristologic al credinţei, asemenea lucrării părintelui Bernard Sesboüé. Aceste lucrări sunt mărturii ale existenţei unei teologii militante, în conformitate cu limbajul cultural al omului timpurilor noastre.

Aceste Disputationes pe cale mediatică permit omului, care se interoghează despre validitatea afirmaţiilor credinţei în căutarea unui răspuns la întrebările existenţiale, să recepteze în mod critic orice afirmaţie referitoare la esenţa credinţei şi la sensul existenţei noastre, impulsionând teologia contemporană spre noi sinteze prin care Cuvântul lui Dumnezeu este transmis omului Mileniului III.
 
Sursa: http://www.oglindanet.ro/