Rugăciunea: răspunsul la o întâlnire

Crăiasă alegându-te/Îngenunchem rugându-te,/Înalţă-ne, ne mântuie/Din valul ce ne bântuie;/Fii scut de întărire/Şi zid de mântuire/Privirea-ţi adorată,/Asupră-ne coboară,/O, Maică Preacurată/Şi pururi Fecioară, Marie! (M. Eminescu, Răsai asupra mea).

A ne ruga înseamnă a „trăi la vocativ”: a ne simţi chemaţi şi a chema. Semnifică a intra în relaţie vitală cu Dumnezeu. Cartea lui Iob ne deschide strada pentru a trăi acest moment al rugăciunii. „Iob lasă la o parte discursurile teologice şi în loc să vorbească despre Dumnezeu, îi vorbeşte lui Dumnezeu”. În această atitudine spirituală a lui Iob... se înţelege ce anume este rugăciunea: nu este un o vorbire, un discurs despre Dumnezeu, făcând recurs la literatura teologică, la tehnicile psihologice, dar să i se „vorbească lui Dumnezeu”. Este o aventură periculoasă, pentru că Dumnezeu ne ia în serios atunci când suntem într-o atitudine de ascultare sau de deschidere în faţa Lui” (R. FABRIS, La preghiera nella Bibbia, Borla, Roma 1985, p. 5). Îmi amintesc cum acum câțiva ani niște persoane de la Academia Română au cerut Bisericii Ortodoxe Române să-i canonizeze pe Mihai Eminescu și pe Mihai Viteazul. Răspunsul dat de Preasfințitul Ioachim Băcăoanul, unul din responsabilii cu canonizările de sfinți din Biserica Ortodoxă a fost unul foarte frumos. A spus Preasfințitul: Biserica îi canonizează pe aceia care au vorbit cu Dumnezeu, nu pe aceia care au vorbit despre Dumnezeu.

Omul care se roagă găseşte adevărul său, își apare sieşi aşa cum este el, în goliciunea sa, în autenticitatea lui, fără ascunzişuri. „În acest moment începe o tăcere gravă... O mână de pământ în care nimic nu a răsărit atât a să poată fi cules, dar în care orice sămânţă aruncată apare pe neaşteptate realizabilă... O mână de pământ gol adunată în mâna lui Dumnezeu: iată ceea ce suntem. A ne simţi astfel, goi şi precari în veşnica şi iubitoarea mână a lui Dumnezeu: este acesta fundamentul rugăciunii” (A. M. BESNARD, La preghiera come rischio, Milano 1973, p. 19).

Întâlnirea cu Dumnezeu în rugăciune devine autentică numai dacă aceasta are loc în terenul vieţii. Noi ştim astăzi că Dumnezeu nu trebuie căutat altundeva, deoarece el este prezent peste tot. Nu este vorba nici de a ne imagina chipul său pentru că el are chipul aproapelui nostru. Rugăciunea va lua aproape pe nesimţite încercarea neîncetată de a-L recunoaşte pe Dumnezeu acolo unde este El, de a-L descoperi chipul său autentic lăsând ca să i se suprapună toate chipurile cunoscute de noi.

A ne ruga înseamnă a vrea să se recunoască, pentru a ajunge în sfârşit să se cunoască. Din momentul în care Dumnezeu s-a manifestat şi a deschis o cale pentru ca omul să-L poată întâlni, omul i se poate adresa numai prin mijlocirea realităţii umane. Este viaţa, propria istorie personală, viaţa de toate zilele umplută de o grămadă de lucruri, întâlniri, aşteptări, speranţe, iluzii, terenul care primeşte întâlnirea sa. Din momentul în care Cuvântul lui Dumnezeu s-a întrupat iar Dumnezeu a ales ca să comunice cu omul în Isus Cristos, tot ceea ce face parte din existenţă devine mijloc util şi necesar pentru a-L întâlni. Lumea omului devine marele sacrament al întâlnirii dintre Dumnezeu şi om. Orice fugă din faţa istoriei ar face inutilă şi iluzorie rugăciunea. Cristos, modelul autenticului rugător, a indicat această cale. Rugăciunea devine conştiinţa şi „celebrarea” istoriei mântuite de intervenţia Dumnezeului creator, răscumpărător, care învăluie orice lucru cu Duhul său de iubire.

A educa la rugăciune

Istoria rugăciunii este strâns legată de istoria credinţei. În epoca noastră am asistat la o alternanţă de crize şi de renaşteri în privinţa argumentului nostru. Se pare că astăzi apare o nouă cerere religioasă legată de dorinţa unei „regenerări globale”, o necesitate de a recupera încredere în existenţa umană. O existenţă umană concretă care, chiar dacă nu realizează toate potenţialităţile sale, deschide spre perspectiva unei speranţe, de împlinire, de reuşire finală. Credinţa creştină află în Cristos cel înviat răspunsul care îl satisface pe omul care aşteaptă.

Educarea la rugăciune, ca şi educarea la credinţă, va trebui să se integreze şi să prindă rădăcini în ţesutul unei existenţe concrete. Orice fugă de cotidian ar comporta falimentul operei educative, deoarece nu ar respecta dubla fidelitate a partenerilor întâlnirii- Dumnezeu şi omul-, care se întâlnesc numai pe terenul umanului, chiar dacă răscumpărat de Dumnezeu. Dacă a educa înseamnă „a face omul autorul propriului bine” (A. ROSMINI), a promova formarea persoanei umane astfel ca ea să se realizeze pe sine însuşi după planul lui Dumnezeu, orice acţiune educativă va trebui să predispună o serie de intervenţii care să permită întâlnirea autentică cu Dumnezeul care totdeauna este disponibil în faţa omului.

Fără a examina modele de educaţie existente, vom sugera unele linii de educare în conformitate cu reflecţiile făcute mai înainte, indicând înainte de toate ceea ce nu semnifică educarea la rugăciune.

Propuneri educative insuficiente

Pentru a putea începe o intervenţia educativă este necesar să se vadă înainte de toate ideea pe care persoana/persoanele în cauză o au despre rugăciune. Pentru o mai mare claritate vom simplifica foarte mult (şi poate nu în modul cel mai fericit) poziţiile pe care le credem insuficiente.

a) În trecut (dar deseori şi astăzi) se tindea să se reducă educarea la rugăciune numai la o iniţiere la aceasta. Existau practici de rugăciune care se foloseau, şi la aceste practici erau iniţiaţi noile generaţii (aşa cum fac mamele cu copii lor). Era mai mult o abilitare la rugăciune.

b) Vom asista apoi la o spiritualitate a intervalelor, care îl vede pe Dumnezeul creator ca cel care are dreptul ca omul să-i de-a cult. Omul trăieşte într-un timp care i se prezintă efemer (trecător): lucrul cel mai important este Dumnezeu şi viaţa veşnică. Dumnezeu şi omul sunt separaţi în două momente distincte. Atunci când ne rugăm îi dăm spaţiu lui Dumnezeu. La El se aleargă în momentele dificile şi i se mulţumeşte pentru ceea ce oferă. Activitatea de educare se prezintă ca o solicitare moralistă şi „utilitară”: rugăciunea devine funcţională acţiunii, siguranţei şi nu este în mod principal o întâlnire gratuită cu Dumnezeu. Dumnezeu riscă să fie considerat ca o umplutură la deficienţele umane.

c) Un alt tip de intervenţie educativă subliniază şi mai mult distanţa dintre Dumnezeu şi lumea în care trăieşte omul. În faţa dificultăţilor de a da o soluţie gravelor probleme pe care le trăieşte societatea şi omul de astăzi, mulţi se refugiază în zonele mai uşoare ale credinţei, în grupuri, în rugăciune. Propunerea, în sine însăşi bogată în credinţa în Dumnezeu, în valabile modalităţi expresive, riscă să se polueze dacă grupul devine un loc alternativ de mântuire şi izvor de resemnare în faţa crizelor culturale şi sociale. În dificultatea de a integra problemele şi credinţa se recurge la oazele de pace, acolo unde se primeşte gratificare şi resemnare iar sfera emoţională este exaltată. Pericolul este acela de a-L îndepărta pe Dumnezeu de evenimentele omului şi de problemele mai grave ale lumii de astăzi şi de a evita efortul şi oboseala de a căuta soluţii adecvate.

d) Pericolul opus se profilează pentru aceia care, convinşi că Dumnezeu se află prezent în istoria omului, tind să aşeze prezenţa sa numai în realitatea umană, făcându-l total imanent, până la a-L confunda cu această realitate. În acest moment rugăciunea se reduce la a gândi şi a reflecta asupra evenimentelor. Angajamentul în istorie este atât de absorbant încât rugăciunea nu este un dialog cu Dumnezeu, dar reflecţie, denunţare şi asumarea responsabilităţilor. Totul este numai rugăciune şi există riscul ca să fie uitat interlocutorul, acel Tu către care rugăciunea este adresată, şi să fie confundat cu problemele umane.

Întâlnirea cu Dumnezeu în viaţa de toate zilele

Dacă rugăciunea este înainte de toate un dar al lui Dumnezeu care se întâlneşte în credinţă, educarea va avea scopul să pregătească terenul pentru ca subiectul să poată observa semnele prezenţei lui Dumnezeu în viaţa sa şi în lume. Dumnezeu se manifestă cum vrea El, trecând peste orice schemă stabilită de noi.

a) Este necesară autoeducarea şi educarea către o atitudine de ascultare, deschiderea spre noutate şi imprevizibilitatea vizitei lui Dumnezeu. A observa gratuitatea prezentă în persoane şi a fi disponibili de a depăşi mentalitatea comercială care dă valoare numai la ceea ce poate fi schimbat gratis.

b) Întruparea nu pune la o parte umanul pentru a face spaţiu divinului, dar face astfel ca umanul să fie ridicat spre divin, aşa cum a avut loc în mod exemplar şi unic în Cristos. Întruparea pune bazele unei educări care devine manifestare a Duhului celui Înviat care răscumpără orice lucru cu Paştele său, cu învierea sa. Rugăciunea devine astfel o atitudine de dialog în viaţa de toate zilele, în istoria care se trăieşte. Dumnezeu nu se găseşte numai în Biserică. Toată viaţa, chiar şi în aspectele cele mai profane, se transformă într-un loc de întâlnire cu Dumnezeu.

c) Este necesară mistagogia experienţei (K. RAHNER), adică educarea pentru a trece de la superficial la profund, de la vizibil la experienţa misterului. Existenţa se întrepătrunde cu rugăciunea. Viaţa de toate zilele, cotidianul este deja pragul întâlnirii cu Dumnezeu. Rugăciunea începe în momentul în care se acceptă să se deschidă ochii şi inima lui Dumnezeu care comunică cu noi prin mijlocul evenimentelor şi a întâlnirilor, atunci când se lasă ca să încolţească în noi înşine cuvântul său, transformându-se până la punctul de a putea fi redată lui Dumnezeu îmbibat fiind de propria viaţă. Este necesar să se redescopere sacramentalitatea vieţii pentru a vedea întrânsa pe Dumnezeu care interpelează omul. Cotidianul e-vocă şi pro-vocă. Este vocaţia la ascultare şi la răspunsul care trebuie dat lui Dumnezeu care vine în întâmpinarea omului. Nu numai, dar şi con-voacă, este un apel la întâlnirea cu El care nu ne poate lăsa indiferenţi, dar este totdeauna răscumpărare. Chiar şi precaritatea, limitele datorate fiinţei umane, dramele umanităţii, chiar dacă nu sunt voite de Creator, devin, prin puterea lui Dumnezeu ocazii de speranţă şi cuvinte ale sale. A se autoeduca şi a educa ca să se vadă în transparenţă cotidianul pentru a-L vedea pe Dumnezeu care vorbeşte, este marea obligaţie pe care creştinul şi-l asumă. „Sacramentul” săracului va fi un apel pe care Dumnezeu îl lansează pentru a ne da seama de nevoile sale şi pentru a invoca ajutor prin rugăciune.

d) Ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, dacă este pregătită de ascultarea Cuvântului său în totalitate în mijlocul atâtor cuvinte pe care le pronunţă în viaţa omului, va deveni iluminant. Întâlnirea cu Dumnezeul cel viu care vorbeşte astăzi dă sens existenţei noastre.

e) Rugăciunea ca atitudine va trebuie să avanseze în mod natural în angajare. O rugăciune care ne-ar lăsa indiferenţi faţă de situaţia în care trăim şi faţă de situaţia deseori crudă a lumii nu ar fi autentică.

f) Chiar dacă nu trebuie confundată rugăciunea cu situaţiile grave, nu trebui uitată importanţa de a găsi un timp, un loc, modalităţi pentru a verbaliza explicit aşteptarea şi răspunsul care trebuie dat lui Dumnezeu care vizitează omul. Din acest motiv este important să fie educat omul ca să se exprime cu Dumnezeu ţinând cont de diferitele modalităţi de comunicare umană. Dacă omul trăieşte situaţii de suferinţă, păcat, stupoare, contemplaţie, rugăciunea sa va fi adaptată în mod mai adecvat situaţiilor diferite şi va găsi felul pentru a le exprima sub formă de rugăciune: invocare, cerere de iertare, laudă, mulţumire, mijlocire, etc. Întâlnirea cu comunităţi care se roagă şi cu oameni de rugăciune va fi stimulant din punct de vedere educativ, cu pactul ca să nu fie izolat, dar să fie inserat într-un itinerar care cuprinde un înainte şi un după. Foarte utile sunt şi şcolile de rugăciune care unesc experienţa concretă a rugăciunii cu reflecţia şi informaţia.

g) Până acum am vorbit despre rugăciunea omului, subliniind aspectul personal. Nu ar fi o raportare autentică cu Dumnezeu dacă rugăciunea nu ar găsi o complementaritate în celebrarea cu comunitatea. Aşa cum omul nu trăieşte izolat, tot la fel întâlnirea sa cu Dumnezeul vieţii şi al istoriei va trebuie să aibă momente culminante în care întâlnirea cu fraţii şi surorile va conduce la a deveni Biserică, trup al lui Cristos înviat care continuă misiunea sa în lumea care aşteaptă mântuirea. Comunitatea adunată devine vocea miresei care se adresează mirelui, anticipare a întâlnirii finale în mărire, atunci când rugăciunea va fi numai laudă bucuroasă în comuniune perfectă.

Învăţăm a ne ruga... rugându-ne

Rugăciunea, ca şi credinţa, îmbrăţişează întreaga existenţă. Deoarece în totalitatea existenţei noastre Dumnezeu ne propune întâlnirea cu El. viaţa noastră evoluează continuu, aducând cu ea totdeauna noi aşteptări, probleme, bucurii şi suferinţe. De aceea şi întâlnirea noastră cu Dumnezeu în rugăciune trebuie să se modifice continuu dacă vrea să fie autentică. Este necesară deci o educare continuă pentru a-L redescoperi continuu pe acel Dumnezeu care interpelează şi pentru a-i răspunde cu viaţa noastră invitaţiei sale. Nu este o sarcină uşoară. Necesită disponibilitate, atenţie, creativitate. Învăţăm a ne ruga... rugându-ne. Numai exerciţiul constant, uneori greoi, alteori steril, uneori luptă cu „absenţa” interlocutorului, educă la rugăciune.

Numai cel care este un om de rugăciune poate educa la rugăciune. Rugăciunea asiduă transformă încet încet viaţa credinciosului, deoarece îşi dă seama cu bucurie şi uimire în acelaşi timp că cel pe care-L caută, ca salvator, mântuitor al existenţei sale, este dintotdeauna prezent în viaţa lui.

Pildă: Un tănâr merse la un preot şi-i spuse că el găseşte rugăciunea rozariului foarte plictisitoare. De ce este nevoie – se întreba tânărul – să spunem de atâtea ori rugăciunea Născătoare de Dumnezeu. Nu ajunge oare odată. Sau Maica Domnului o fiind surdă!

Preotul l-a luat deoparte şi l-a întrebat: Dragul meu, tu ai iubit vreodată vreo fată? La care tânărul a răspuns: Da. Şi, a continuat preotul, când te-ai îndrăgostit de ea, i-ai spus:te iubesc! Da, răspunse tânărul. Dar după aceea, i-ai mai spus că o iubeşti? Da, în fiecare zi, răspunse tânărul; ba chiar de mai multe ori în aceiaşi zi. Ei bine, răspunse preotul. Aşa este şi cu rugăciunea Născătoare de Dumnezeu: noi, creştinii, îi spunem de zeci de mii de ori Maicii Domnului că o iubim.

Bibliografie

1) F. FLORIS, Dossier: Giovani e preghiera: un obiettivo ed una proposta educativa, în «Note de pastorale giovanile», martie 1982.
2) ID., Dossier: Giovani e preghiera: strategie e interventi educativi, în «Note de pastorale giovanile», iunie 1982.
3) PADRE GASPARE, Il cammino della preghiera, LDC, Torino: corso per imparare a pregare costituito da 50 conversazioni di 10-15 minuti ciascuna.