RENĂSCUŢI PENTRU O SPERANŢĂ VIE (1 Pt 1, 3-12)

Petru, apostol al lui Isus Cristos, către cei care trăiesc ca străini în diaspora: în Pont, Galaţia, Capadocia, Asia şi Bitinia, aleşi după preştiinţa lui Dumnezeu Tatăl, prin sfinţirea Duhului, pentru a asculta de Isus Cristos şi a fi stropiţi cu sângele lui, har vouă şi pace din belşug. Binecuvântat [să fie] Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos care, în marea sa îndurare, ne-a renăscut la o speranţă vie prin învierea lui Isus Cristos din morţi, pentru o moştenire nepieritoare, neîntinată, neofilită, păstrată pentru voi în ceruri. Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu prin credinţă, pentru mântuirea care este gata să fie manifestată în timpul de pe urmă. Pentru aceasta vă bucuraţi, deşi acum, pentru puţin timp, trebuie să vă întristaţi de felurite încercări pentru ca valoarea credinţei voastre, mai preţioasă decât aurul pieritor, care se încearcă în foc, să fie un motiv de laudă, mărire şi cinste la arătarea lui Isus Cristos. Pe el, fără să-l fi văzut, îl iubiţi; fără a-l vedea, dar crezând în el, tresăriţi de o bucurie negrăită şi preamărită, încredinţaţi că veţi ajunge la ţelul credinţei voastre: mântuirea sufletelor. Această mântuire au căutat-o şi au cercetat-o profeţii care au profeţit despre harul pregătit pentru voi. Ei au cercetat când şi în ce vremuri avea în vedere Duhul lui Cristos, care era în ei, atunci când dădea mărturie de mai înainte despre suferinţele lui Cristos şi mărirea care avea să urmeze după ele. Acestora le-a fost descoperit că nu pentru ei înşişi, ci pentru voi au făcut ei acestea, care acum vă sunt vestite prin cei care v-au adus vestea cea bună prin Duhul Sfânt trimis din ceruri. Lucrurile acestea, chiar îngerii doresc să le privească.
Autorul începe după obiceiul formei epistolare antice, în care se obişnuia să se mulţumească divinităţii pentru starea de sănătate a celui care primeşte scrisoarea. Şi Paul începea la fel scrisorile sale (cf. 2 Cor 1, 3; Ef 1, 3-14). VT are şi el prezentă această formulă de binecuvântare (Gen 9, 26; Ps 67, 20). În vechea alianţă jertfa bine plăcută lui Dumnezeu era înainte de toate jertfa de laudă (ea precedă observarea poruncilor, oferirea de animale sau primiţia recoltelor, chiar şi rugăciunea de cerere). Şi Isus urmează această „prioritate” în viaţa sa, aşa cum ne spune episodul multiplicării pâinii (cf. Mc 6, 41): în acest context Isus se găseşte într-o situaţie în care ar fi instinctiv să se adreseze Tatălui înainte de toate pentru a cere (Părinte, aceştia m-au urmat, m-au ascultat, au pierdut o zi întreagă pentru mine, sunt fără hrană, dă-mi puterea de a înmulţi aceste pâini care sunt puţine pentru atâta lume). În schimb el pronunţă înainte de toate rugăciunea de binecuvântare. Viaţa creştinului începe cu o bine-cuvântare a lui Dumnezeu, cu rugăciunea de binecuvântare: opera lui Dumnezeu precedă tot timpul opera noastră şi, numai plecând de la opera lui Dumnezeu ia naştere un şir de daruri şi de gratuite care nu se mai sfârşeşte (verificăm şi contemplăm secvenţa verbelor în Mc 6, 41: după rugăciunea de binecuvântare pronunţată de Isus are loc frângerea pâinii şi împărţirea peştelui pentru ca toţi să poată mânca. Isus le dăruieşte discipolilor peştele care la rândul lor le oferă mulţimii. Dacă o operă, oricât de generoasă şi dezinteresată ar fi, îşi are începutul de la inteligenţa noastră, din puterile noastre, din voinţa noastră, din pasiunea noastră, din tinereţea noastră, din competenţa noastră, mai degrabă sau mai târziu va înceta să mai existe. Dacă însă începe cu bine-cuvântarea lui Dumnezeu care primul ne-a bine-cuvântat pe noi (Ef 1, 3), atunci este o sămânţă care va creşte tot mai mult, atunci ne vom îmbogăţi în faţa lui Dumnezeu; opera noastră devine o pregătire pentru o moştenire care nu se strică şi nu putrezeşte, o operă de iubire care nu va înceta niciodată să existe. Aş putea vinde toate bunurile mele, aş putea da trupul meu flăcărilor, dar dacă nu am dragoste nimic nu am (1 Cor 13, 3). Deseori, în slujirile pe care le-am întreprins sau în apostolatul căruia ne dedicăm ne simţim obosiţi, epuizaţi; câte iniţiative pastorale nu au fost începute şi apoi abandonate? Se întâmplă astfel numai datorită faptului că nu le-am proiectat bine? Numai pentru faptul că lumea nu a participat sau că este inconstantă? Numai pentru că lucrurile de făcut sunt multe şi noi suntem puţini? Câte opere au fost începute bine-cuvântându-l pe Dumnezeu? De cât timp nu mă opresc să-l bine-cuvântez pe Dumnezeu? Oare am cerut numai? I-am oferit numai lucruri de făcut? Bunurile, roadele nu vin din ceea ce fac eu, nu-şi au în mine originea lor, istoria lor nu a început cu mine, nu sunt chemat de Dumnezeu să fiu revoluţionarul asociaţiei, grupului, clasei mele, al parohiei mele, al Bisericii diecezane din care fac parte dar există o noutate care mă precedă şi care este înrădăcinată în „marea îndurare” a lui Dumnezeu, al cărui profet sunt eu (adevăratul discipol al Împărăţiei lui Dumnezeu ştie să scoată din tezaurul său lucruri vechi şi noi, spune Mt 13, 52. Sunt capabil să ascult tradiţia, istoria, ştiu să o re-vizitez ori de câte ori trebuie să încep ceva nou sau când vreau să înţeleg ceea ce până acum nu am înţeles? A bine-cuvânta înseamnă înainte de toate a ridica ochii spre cer – totdeauna, spune Mc 6, 41, a nu rămânea aplecaţi asupra persoanei proprii, asupra propriilor satisfacţii – Lc 12, 13-21 – sau asupra propriilor deziluzii, asupra propriilor falimente, a propriilor probleme, asupra păcatelor noastre, asupra proiectelor care nu s-au realizat în termenul stabilit, asupra problemelor timpului nostru. Documentul deja amintit al episcopilor italieni ne spune: „Proclamarea speranţei învierii are astăzi un particular semnificat pentru a da putere şi vigoare mărturiei. Într-un timp dominat de bunurile imediate şi aplecat pe fragment, creştinii nu se pot lăsa omologaţi de mentalitatea curentă, ci trebuie, în mod serios să se interogheze asupra puterii credinţei lor în Învierea lui Isus şi asupra speranţei pe care o poartă în inimile lor. A crede în cel Înviat înseamnă a spera că viaţa şi moartea, suferinţa şi chinurile, bolile şi catastrofele nu sunt ultimul cuvânt al istoriei, dar există o împlinire transcendentă pentru viaţa persoanelor şi pentru viitorul lumii”.

Acest text ne sugerează trei aspecte importante:

Nu vrea să spună: astăzi trebuie să plecăm de la zero pentru a comunica evanghelia într-o lume care se schimbă, pentru că presupune deja mărturia (experienţa părinţilor, a educatorilor, a preoţilor, etc.), dar ne amintesc că mărturia noastră actuală are nevoie să fie susţinută de Dumnezeu. Într-un alt document numit A comunica evanghelia într-o lume care se schimbă episcopii cereau ca să nu se mai adauge vieţii alte lucruri de făcut pe lângă cele care există deja, ci să se aducă în cuvânt de speranţă. Poate este lucrul cel mai urgent de care avem nevoie, dar este şi misiunea cea mai grea de realizat: „Nu este lucru uşor astăzi, speranţa. Nu ne ajută progresiva sa redimensionare: este umbrit dacă nu chiar dispărut total din cultura noastră orizontul escatologic, ideea că istoria are o direcţie, care este îndreptată spre o plinătate care trece dincolo de ea. Această eclipsă se observă uneori în înseşi asociaţiile bisericeşti, dacă este adevărat că greu se găseşte timp pentru a mai vorbi de realităţile ultime şi de viaţa cea veşnică. Există apoi tentaţia de a dilata timpul prezent, rupând spaţiu şi valoare din trecut, din tradiţie şi memorie. Uneori ne este teamă să ne oprim pentru a ne aminti, pentru a ne gândi la ceea ce am făcut şi trăit. Preferăm să facem multe lucruri şi să ne distrăm. Pierzând memoria trecutului nostru, a binefacerilor lui Dumnezeu din viaţa noastră, riscăm să ne pierdem identitatea noastră de oameni şi de creştini.

Mărturia noastră trebuie susţinută cu ascultarea, făcând memorie, gândind, proclamând speranţa învierii. Nu noi suntem începutul şi sfârşitul, alpha şi omega al acestei lumi ci este Cristos. Noi trebuie să vestim evanghelia sa şi nu a noastră. Trebuie să folosim raţiunea noastră iluminată de credinţă pentru a gândi cum astăzi este imposibil să întrupăm în lume exigenţa evanghelică, cum astăzi o existenţă devine mai frumoasă, mai bună, mai autentică şi mai dreaptă numai după ce a primit evanghelia în inima sa, cum astăzi este posibil să se trăiască în sfinţenie în orice situaţie de viaţă.

A proclama speranţa Învierii înseamnă a trece dincolo de imediat, chiar şi atunci când acest lucru poate deveni scandalos şi catastrofal. Deseori, în faţa catastrofelor şi a bolilor, rămânem blocaţi pentru că ne oprim la prezent; ne punem întrebări fără să trecem dincolo (adică spre viaţa veşnică şi spre înviere). A ne întreba este un act profund uman, dar motivul pentru care se întâmplă unele evenimente grave este şi va rămâne un mister pentru noi. Momentul întrebării devine astfel un moment de tăcere, de umilinţă, de ascultare şi de rugăciune. Rugăciunea ne invită să privim dincolo de orizontul nostru, în înălţimi.

Motivul binecuvântării şi aducerii de laudă lui Dumnezeu constă în faptul că El ne renaşte la credinţă. Autorul scrisorii, Petru reia imaginea naşterii. Naşterea este un nou început şi renaşterea este un alt început la fel de radical (Dumnezeu te face să reîncepi de la început, chemându-te, corectându-te, iertându-te… Mt 1, 16-20; Lc 19, 1-10). Această renaştere nu este ceva magic, nu este o transformare naturală a omului. Este cu siguranţă opera lui Dumnezeu, are loc cu ajutorul învierii lui Isus, dar cere totdeauna credinţă, liberă acceptare, perseverenţă în credinţă şi speranţă. Cu siguranţă, re-naşterea are un moment precis în timp, dar aceasta necesită o reconfirmare cotidiană. Şi pentru contextul precis, primii creştini vorbeau de re-naştere, mai ales pentru riturile de iniţiere. Astăzi, în jurul nostru, mai este nevoie de re-naştere? În Novo Millenio Ineunte, Papa Ioan Paul al II-lea amintea: „Nu este oare un "semn al timpurilor" faptul că se înregistrează astăzi în lume, în ciuda vastelor procese de secularizare, o exigenţă răspândită de spiritualitate, care se exprimă şi printr-o reînnoită nevoie de rugăciune? Alte religii, astăzi frecvent prezente în ţările cu tradiţie creştină oferă propriile răspunsuri la această necesitate, şi o fac uneori în moduri atrăgătoare. Noi, care avem harul de a crede în Cristos, revelatorul Tatălui şi Mântuitorul lumii, avem datoria de a arăta la ce profunzime poate duce relaţia cu el. Marea tradiţie mistică a Bisericii, în Orient ca şi în Occident, poate spune mult despre acest subiect. Ea arată cum rugăciunea poate progresa, ca un veritabil şi propriu dialog de iubire, până la a face persoana umană total posedată de Iubitul divin, vibrând la atingerea Duhului, filial abandonat în inima Tatălui. Atunci se face experienţa vie a promisiunii lui Cristos: "Cine mă iubeşte pe mine va fi iubit de către Tatăl meu, şi-l voi iubi şi eu şi mă voi arăta lui" (In 14,21). Este vorba despre un drum în totalitate susţinut de har, care cere mereu un puternic angajament spiritual şi cunoaşte chiar dureroase purificări ("noaptea neagră"), dar care conduce, sub diverse forme posibile, la bucuria profundă trăită de mistici ca "unire sponsală". Cum să uităm aici, printre atâtea mărturii luminoase, doctrina sfântului Ioan al Crucii şi a sfintei Tereza de Avila? Da, preaiubiţi fraţi şi surori, comunităţile noastre creştine trebuie să devină "şcoli" autentice de rugăciune, unde întâlnirea cu Cristos nu se exprimă numai în cererea de ajutor, dar şi în a-i aduce mulţumire, laudă, adoraţie, contemplare, ascultare, afecţiune arzătoare, până la o adevărată "nebunie" a inimii. O rugăciune profundă care totuşi nu îndepărtează de la angajamentul în istorie: deschizând inima la iubirea lui Dumnezeu, se deschide şi la iubirea fraţilor, devenind capabilă de a construi istoria după planul lui Dumnezeu” (n. 33).

Creştinii sunt renăscuţi pentru o speranţă vie. Un prim aspect al acestei expresii indică că viaţa nou primită în dar nu este o posesie garantată, ci o speranţă în căutare continuă. Viaţa nouă este o promisiune, o speranţă, şi nu am ajuns încă să o posedăm pe deplin. De ce această speranţă este vie? Ea nu este o vagă speranţă, o dorinţă fără perspective, dar este garantată şi sigură. Avem o speranţă moartă atunci când ceea ce sperăm nu se realizează şi nu se va realiza niciodată. Certitudinea acestei speranţe se bazează pe învierea lui Isus Cristos, pentru că vrea să spună că Dumnezeu Tatăl nu l-a abandonat pe Fiul în ghearele morţii (Fap 2, 31 ss). În acest sens, certitudinea speranţei este certitudinea moştenirii. Fii au drept la moştenire şi cel care este renăscut de Dumnezeu devine fiu al lui Dumnezeu (Gal 4, 7). În VT moştenirea era Ţara Promisă al cărui proprietar era Dumnezeu. În iudaismul târziu şi în 1 Pt moştenirea este mântuirea, viaţa veşnică, este harul şi binecuvântarea. Bunurile pământeşti sunt coruptibile, trecătoare, pot fi sustrase prin violenţă sau prin nedreptate, pot fi pierdute. Moştenirea fiilor lui Dumnezeu este păstrată în ceruri de către Dumnezeu. Moştenirea nu este un viitor incert, nereal, iluzoriu, dar deja prezentă şi care trebuie dorită. Dacă speranţa este prezentă în inima fiecărui bărbat şi a fiecărei femei, atunci numele speranţei creştine este Crucificatul Înviat. A vedea, a întâlni şi a vesti pe cel Înviat este datoria fiecărui martor creştin.

O speranţă deci vie: vie pentru că El, cel Înviat, trăieşte în mine chiar şi în momentele cele mai dificile ale vieţii şi nu mă lasă niciodată să încetez a privi înainte şi să visez cu El un „mâine”, un viitor. O speranţă vie pentru că cel Înviat care trăieşte în mine mă uneşte cu moartea sa şi mă face să mor şi eu acolo unde este „drept” să mor pentru a mă uni, în sfârşit cu învierea sa şi să-mi dăruiască moştenirea care nu se strică şi nu mi-o poate lua nimeni.