Petru Dașchievici și Pr.Leopold Nestmann: Apropierea dintre ortodocși și catolici în închisorile comuniste

Iadul roșu dezlãnțuit asupra intelectualilor, preoților, credincioșilor de orice rit din țara noastrã (ortodocși, romano și greco-catolici), asupra oamenilor politici care au contribuit la edificarea țãrii i-a adus laolaltã și în experiența închisorilor; nu mai conta ce religie aveau sau ce diferențe dogmatice se interpuneau. O astfel de legãturã o reliefeazã acest mãnunchi de mãrturii culese de pe internet, din biblioteci sau din arhiva personalã a autorului, despre prietenia dintre tatãl meu și pãrintele Leopold Nestmann.

NESTMANN, Leopold (1919-1993)

Nãscut în 1919, în Bucovina (Cernãuți). Din satul Barticești, comuna Botești-Neamț. Preot catolic, cu studii superioare la Roma. Profesor de teologie la Iași, București și Alba Iulia. A excelat ca predicator la Catedrala romano-catolicã. A pãstorit, dupã 1940 la Vatra Dornei, iar în 1958-1959 la Gherãiești. A fost arestat de douã ori din orașul Iași, ca “dușman înrãit al poporului”. De fiecare datã a fost umilit în timpul anchetelor la Securitate și apoi dus la Mânãstirea Galata, transformatã în închisoare (s-a remarcat prin ajutorul dat colegilor de suferințã). Arestat în 1951 (corect 1949 - n.n.) pe perioada procesului regizat cu scopul compromiterii Vaticanului. Rearestat în 1957, în legãturã cu episcopul Aron Marton. O parte din detenție la penitenciarele M.A.I., Sighet și Gherla. Dupã eliberare, în 1966, a reușit sã plece din țarã și a fost numit directorul spiritual al Colegiului De Propaganda Fide din Roma. În 1970 a plecat în Germania, la Dieceza de Limburg-Lahn și apoi la Mânãstirea Altötting (München). O dovadã a detenției pãrintelui Nestmann încã din 1949 este propria mãrturie epistolarã a acestui preot trimisã tatãlui meu la 16 sept. 1991, anexatã în facsimil:
„Comuniunea spiritualã începutã în ’49 nu s-a pierdut în neant, ci este și astãzi vie, vie de tot și în copiii tãi.“

DAȘCHIEVICI, Petre (1927-2006)

“Student la Politehnicã-Iași. Arestat în 1948.Condamnat la închisoare. A trecut prin penitenciarele Sucevița, Jilava, Pitești și Gherla.”. Trimiterea pe care am citat-o nu este tocmai corectã și nici completã. S-a nãscut la 27 mai 1927, la Iași, în familia magazionerului Constantin Dașchievici și a Adelaidei, fiind singurul copil ajuns la maturitate. Înaintea sa au mai murit încã trei, doi bãieți și o fatã. Educația ortodoxã o primește în familie de la mama sa, o femeie blândã și încrezãtoare în ocrotirea Maicii Domnului, al cãrei nume l-a purtat, Marinel, așa cum era numit de rude, la Școlile Nr. 3 de bãieți cu pãrintele Gheorghe Tudorache și la Liceul Internat cu pãrintele Hodoroabã. În plus, mediul din liceu era unul naționalist și legionar; aici îl va cunoaște pe Costin Merișcã, prieten și coleg de suferințã.

În 1946 se înscrie la Facultatea de Agronomie, dar pe care nu o absolvã din cauza arestãrii.

Motivul arestãrii din 18 aprilie 1949 a fost colaborarea cu echipa lui Titus Leonida din Iași în vederea susținerii unui grup de partizani din zona Timișoarei. Rolul sãu era sã faciliteze corespondența dintre partizani și grupul condus de Leonida. Ironia soartei a fãcut ca vechiul sãu prieten sã-i devinã cãlãu la Pitești, la infirmerie. Amândoi deținuții, pãrintele Leopold Nestmann și tatãl meu, Petre Daschievici, vor cunoaște interogatoriile securiștilor din Casa cu scãri de pe bulevardul Copou. Se vor întâlni pentru prima oarã la mãnãstirea Galata.

Închisoarea Galata-Iași

Grigore Caraza scria despre aceastã închisoare: “În gangul închisorii, parcã înadins au cãutat sã ne ținã cât mai mult, pânã când ne-au întocmit formele de încarcerare, dupã care ne-au dus în niște încãperi de piatrã – foste celule de pedeapsã pentru cãlugãri. Inițial, clãdirea a fost mânãstire, dar comuniștii au transformat-o în temnițã, dupã cum au încercat sã dãrâme tot pe unde au trecut, atât pe Iisus, cât și zidirile Lui. Pe un coridor cu geamuri sparte, se aflau 3 sau 4 celule cu dimensiuni care nu depãșeau 2,5 m lungime și 1,5 m lãțime. Șase inși am fost duși într-o celulã cu plafonul curbat, care avea la intrare cam 2 m înãlțime, iar în partea opusã doar 0,75 m. Pe jos, erau doar câteva paie, iar în colțul din dreapta se afla o conductã scurtã care, probabil, provenea de la o chiuvetã, dispãrutã de multã vreme. Ajunși acolo, toți ne-am îndreptat cãtre țeava din colț, pentru necesitãți, dar care, înfundatã fiind, nu a primit lichidul, așa încât urina s-a revãrsat pe sub paie.”

Același autor menționeazã și cine erau persoanele importante din aceastã închisoare: “directorul închisorii, Bãrbieru, de profesie bãrbier, din Iași, de altfel, un om cumsecade. Împreunã cu acesta, a venit și un medic evreu, al cãrui nume nu mi-l mai amintesc, ambii fiind însoțiți de Zgâmbãu, prim-gardian la Galata”.

În aceastã închisoare a stat tatãl meu fãrã a fi judecat, fapt întâmplat la 15 decembrie 1949, când a fost condamnat la 2 ani închisoare corecționalã și 1000 lei amendã pentru “uneltire contra ordinii publice”.

Viața în închisoare

La Galata viața nu era din cele mai plãcute și fericite, dar cei condamnați de regimul comunist la detenție au gãsit curajul de a se revolta contra neregulilor și totodatã au avut parte de crâmpeie de demnitate din partea conducerii. În una din discuțiile avute cu tata despre detenția sa la Galata mi-a mãrturisit: „Primul popas al meu a fost la mãnãstirea Galata, în 1949, golitã de cãlugãri și transformatã în închisoare. Zece dintre deținuți au protestat în condițiile în care mâncarea consistentã era aruncatã, șeful închisorii și bucãtarul șef aruncând mâncarea la porci. Cei zece au declarat greva foamei timp de trei zile. Ca pedeapsã au fost duși în cocina porcilor. Directorul l-a convocat în careu pe bucãtar și, fiind acesta în mijloc, șeful închisorii l-a întrebat:

– E adevãrat cã furi din mâncarea pe care o dã statul bandiților?
– Da!
– Atunci l-a bãtut cu lanțul pânã a cãzut lat.

Crãciun comun

Despre spiritul de credințã ce domina sãrbãtorile de iarnã în 1949, o altã mãrturie scrisã de tatãl meu surprinde atmosfera din închisoare, în introducerea la un manuscris despre unirea bisericilor creștine: „Faptul cã în paginile care urmeazã apar câteva propuneri și sugestii care se doresc a fi un modest dar real început al muncii de unificare a celor douã Biserici, se datorește încrederii pe care am cãpãtat-o cã aceastã unire este o dorințã latentã în sufletele acelor creștini ortodocși și catolici, care se gândesc la reîntregirea Bisericii lui Iisus. Iar aceastã încredere se bazeazã pe un fapt real, trãit de mine într-o micã colectivitate de creștini ortodocși și catolici în închisoare.

Acele clipe grele pentru viața fiecãrui om adunaserã la un loc preoți catolici, preoți ortodocși și studenți credincioși ai ambelor biserici. Privațiunile de tot felul ale vieții de deținut politic la închisoarea Galata din Iași în anii 1949- 1950 ne-au fãcut sã ne simțim ca frații în aceeași suferințã, sã împãrțim egal același dumicat dat de stãpânirea de atunci și mai ales am învãțat sã ne rugãm împreunã la același Dumnezeu. Rugãciunile creștine „Tatãl Nostru”, „Crezul”, „Ave Maria” și altele, rostite de noi toți, atât în limba românã cât și în limba latinã, nu mai aparțineau numai unei singure Biserici, ci erau ale noastre, ale tuturor, fãrã nici o deosebire. Ele erau atunci ale Bisericii Creștine Universale. În acele momente de trãire creștinã intensã, acea unire în suferințã ne-a condus spontan pe toți creștinii, privați de libertatea de a ne ruga într-o bisericã, spre un același altar al lui Dumnezeu. Rugãciunea Sfântului Rozariu a încetat sã mai fie doar o rugãciune catolicã, sãrbãtoarea Sfintei
Parascheva sau a Sfântului Anton se bucurau de același respect atât la ortodocși cât și la catolici. Iar Crãciunul anului 1949 a adus în sufletele noastre deopotrivã alinarea datã de lumina aceleiași Sfinte Sãrbãtori. Împreunã am cântat în taina aceleiași nopți colindele Crãciunului: „O, brad frumos!”, „Steaua sus rãsare”, „Noapte sfântã” și altele. Acele minunate cântece ne-au picurat în suflete Aceeași alinare a suferințelor și ne-a unit prin credințã în fața Domnului.“

Detenția tatei acolo a durat din aprilie 1949 și pânã în februarie 1950, timp în care a luat parte la toate sãrbãtorile creștinilor aflați în închisoare, enumerate mai sus.

Dupã februarie 1950 drumurile lor se despart, tata fiind dus la București, continuându-și periplul la Uranus, Jilava, Pitești și Vãcãrești. Pãrintele Leopold Nestmann rãmâne la Galata, dupã cum relevã urmãtoarea mãrturie a altui coleg de detenție de la Galata, Grigore Caraza, pe care l-am asociat mãrturiilor persoanelor-cheie din aceastã evocare.

Paște zãvorât

“În Sãptãmâna Patimilor din aprilie 1950, adieri primãvãratice au prins a pãtrunde și în celula noastrã, iar lumina caldã și blândã care rãzbãtea din înalturi era ca un semn al pogorârii Duhului peste noi, cei zãbreliți în Galata Iașului.

În seara Învierii, se auzeau clopotele dinspre Cetãțuie, vestindu-ne și nouã marea sãrbãtoare a Luminii. Cu fiecare dangãt, o înfiorare tainicã îmi cuprindea trupul iar în suflet mi se strecura lin și prelung o bucurie caldã, care îmi amintea de pâlpâiri de lumânare și lacrimi fierbinți adunate într-o palmã de copil...

Era un preot catolic în celulã cu noi, care studiase la Roma. La rugãmintea noastrã, chiar dupã asfințitul soarelui am început sã asistãm la slujbã și sã dãm rãspuns la stranã preotului care a fãcut întâi Drumul Crucii, cu cele 14 popasuri ale lui Iisus, pe Golgota. Sunau toate clopotele în oraș la miezul nopții când, cu o voce care se înãlța la ceruri, ne-a chemat blând și rugãtor:

- Veniți de luați Luminã!

Am trecut toți prin fața preotului care ne-a mângâiat fruntea și creștetul, dar Luminã nu avea de unde sã ne dea, cãci nici mãcar o lumânare nu putea fi aprinsã în toatã blestemata de închisoare. Cu ochii scãldați în lacrimi, neam cerut iertare unul altuia și ne-am îmbrãțișat, fiecare pomenind în gând numele celor dragi, al pãrinților, fraților și copiilor...

Era atâta înduhovnicire acolo, încât pânã și gardienii au asistat la slujbã într-o liniște desãvârșitã, stând cu coatele pe geam. A fost o Înviere tristã, dar cu o trãire cum nu am întâlnit de multe ori în viațã... Poate doar atunci, în copilãrie, când am mers cu mama la bisericã... Eram mic și, vãzând icoana lui Iisus cu coroanã de spini pe cap, o tot întrebam:

- Cine este omul acela, mamã? De ce are spini pe cap?

Mama îmi rãspundea în șoaptã și mã mângâia pe creștet, iar eu nu mai conteneam cu întrebãrile, înecându-mã în lacrimi:

- Cine L-a rãstignit, mamã? De ce L-au bãtut în cuie? De ce, mamã? De ce?
- Ssst! Ssst! încerca mama sã mã linișteascã.

Înțelegând tãcerea din șoaptele ei, pumnii mi s-au încleștat pânã ce unghiile mi-au intrat în carne, durere pe care o mai simt și astãzi în mâinile-mi slãbite, prin care s-a cernut sfâșietor atâta timp...”.

Fiecare dintre cei doi prieteni au avut destine diferite.Tatãl meu s-a înscris la Facultatea de Matematicã, pe care a terminat-o, cu întreruperi, fãcând și serviciu la Grupul de Instalații 1 de pe Copou (1951-1972), apoi Facultatea de Electrotehnicã, trecând la Tehnoton (1972-1983).

Prietenul de suferințã de la Galata va cunoaște a doua detenție la „Talpa iadului”, așa cum era numitã clãdirea Internelor din București, perioadã care a lãsat urme asupra sãnãtãții sale, agravând un diabet ereditar în familia sa.

Pãrintele Nestmann a plecat în 1966 în Germania, folosind Convenția de reunire a familiilor semnatã de România și O.N.U., regãsind acasã pe mama, tatãl sãu murind în 1964, cei patru frați ajunși la maturitate, exceptându-l pe un alt frate, decedat în 1939. A cãlãtorit mult și apoi a ocupat catedra de filosofie și teologie la Colegiul De Propaganda Fide din Roma (1967-1970). Pleacã în pastorație în regiunea Westerwald (1971-1977 și 1979-1984), apoi lângã Stuttgart (1977-1979), la Altötting (1984-1988), profesor la Seminarul Papal de la Wigratzbad (1988-1990).

Autor: Andi Dașchievici