PERSONALITĂŢI MARCANTE ALE PROVINCIEI ORDINULUI FRAȚILOR MINORI CONVENTUALI SF. IOSIF DIN ROMÂNIA

Introducere
În cartea „Originea catolicilor din Moldova şi Franciscanii, păstorii lor de veacuri”, Pr. Iosif Petru M. Pal, scria următoarele: „S-au găsit de aceia care, vorbind de misionarii franciscani veniţi în Moldova în decursul veacurilor, să-i judece prea aspru şi nedrept. Dar se ştie că fiecare vede după cum îi este ochiul. Aşa că, ori din ignoranţă, ori din patimă, mulţi i-au caracterizat ca pe nişte oameni de nimic: proşti, ambiţioşi sau chiar viţioşi, trăgând asemenea concluziune ilogică de la unul ori două cazuri izolate, ce n-au lipsit niciodată, nu numai în asociaţiunile omeneşti, ori în Ordinele călugăreşti, ci şi în Biserica lui Cristos (…). În documentele trecutului privitoare la misiunea franciscană din Moldova se vor găsi şi urme de netrebnici, dar ochiul scrutător şi nepătimaş al adevăratului istoric va vedea în toată frumuseţea ei viaţa de eroi şi sfinţi a nenumăraţilor Apostoli Franciscani, care timp de şapte veacuri nu au părăsit oiţele lui Cristos nici când îi ameninţau cu nimicirea năvălirile barbarilor Tătari, ori prigonirea şi moartea din partea păgânilor Turci” .

Plecând de la această scurtă introducere, voi căuta să schiţez în rândurile ce urmează figurile unor iluştrii fraţii, atât din vechime, cât şi din timpurile noastre. Această sarcină este îngreunată din mai multe motive: în primul rând ar trebui să ne întrebăm dacă există în provincie personalităţi. Apoi, cine ar putea fi considerată o personalitate. Şi în al treilea rând, ce calităţi şi virtuţi trebuie să întrunească o persoană pentru a fi considerată o personalitate în provincia noastră.

Voi aminti de aceea, pe scurt, două figuri ilustre ale Provinciei noastre din ultimii ani, care, după criteriile umane (şi religioase !?), nu ar putea să se numere printre personalităţile religioase al unui Ordin religios: primul este fratele Iosif Chelaru, cunoscut de mine personal, şi de mulţi alţi fraţi ai Provinciei, pelegrini prin Roma, în Cetatea Sfântă, unde şi-a petrecut o mare parte a vieţii sale religioase.

Fr. Iosif Chelaru s-a născut la Pildeşti (Neamţ) în ziua de 24 ianuarie 1910. În anul 1928 a intrat în Mănăstirea din Săbăoani, unde a depus profesiunea simplă la 26 martie 1930, iar cea solemnă în ziua de Crăciun a anului 1934. A fost trimis la Galaţi ca sacristan, iar de aici, în anul 1935 a mers la Roma şi mai apoi ca misionar în Zambia (Africa). Îmbolnăvindu-se (după 14 ani de misiune), a revenit la Roma unde a fost de comunitate la Curia generală şi în Penitenţeria din Vatican. Pentru toţi a fost un exemplu de viaţă consacrată în totalitate lui Dumnezeu (considerat ca un sfânt), excelând prin sărăcie şi renunţare la a mai reveni în ţara natală. Fratele Iosif era de o bunătate şi umilinţă fără margini, şi se interesa tot timpul de situaţia fraţilor din Provincia noastră, neezitând să ajute atât cât a avut posibilitatea la reconstrucţia Provinciei şi iubindu-i pe fraţii care studiau la Roma într-un chip deosebit.

Al doilea frate este ANTON CEANGĂU, şi el misionar în Zambia. Fratele Anton s-a născut la Bălăneasa în ziua de 21 iunie 1908 şi a intrat în Mănăstirea din Săbăoani în anul 1933. a făcut profesiunea religioasă la Săbăoani în anul 1939 iar de aici a plecat ca misionar în Zambia. S-a remarcat foarte mult în această misiune prin faptul că i-a învăţat pe aceştia cum să-şi construiască case. Aici a murit în ziua de 19 octombrie 1993 şi a fost înmormântat.

Vom vedea în cele ce urmează figura a doi dintre misionarii italieni care s-au remarcat prin activitatea lor pe plaiurile moldave.

Pr. ANGELUS PETRICCA DE SONNINO

Documentele pe care le avem despre acest misionar, ni-l arată ca pe o persoană sfântă, prudentă şi de vastă cultură. A venit în misiunea noastră din Valahia şi Moldova în timpul când era prefect Apostolic Pr. Ioan Francisc Circhi de Anagni (1631). La 1632 îl găsim ca vice-prefect în Ţările Româneşti. A lucrat aici numai şase ani, căci la 1632, Gournay, Ambasadorul Franţei, îl recomanda printr-o scrisoare lui Alexandru al VIII-lea Coconul, Domnul Moldovei, şi în acest an părăseşte Moldova . La 1631 învăţa turceşte la Constantinopol cu gândul de a merge misionar în Persia, dar Sf. Congregaţie „De Propaganda Fide” îl retrimite în Ţările Româneşti. Cum şi-a îndeplinit el aici misiunea sa, ne-o spune o relaţie din anul 1634 către Sf. Congregaţie „De Propaganda Fide” . Atât domnitorul cât şi boierii îl stimau foarte mult atât pe dânsul cât şi pe tovarăşii lui, fiindcă păstrau sărăcia franciscană neprimind bani şi împărţind la săraci ceea ce le mai rămânea din cele căpătate de pomană pentru trai după terminarea slujbelor bisericeşti. Un asemenea comportament din partea lor stârnea mare uimire printre ortodocşi, ştiindu-i oameni învăţaţi care îi răpuneau în dezbateri şi care apoi duceau o viaţă aşa de aspră şi umilită. Adeseori Domnul şi boierii îi dădeau de pildă şi de învăţătură de viaţă religioasă călugărilor ortodocşi. Pentru cinstea ce o căpătaseră au dobândit ca Domnul să le facă biserică şi o casă cu şase camere, după obiceiul locului. Acestea s-au petrecut în Muntenia unde erau prea puţini catolici.

Schimbându-se Domnitorul, Petricca lasă acolo un preot şi un frate religios pentru păstorirea credincioşilor şi pleacă în Moldova, fiind chemaţi aici şi primiţi cu mare bucurie de către catolici, care erau mult mai mulţi decât în Valahia. Ajunşi aici, au primit în dar de la Domnitorul Moldovei, care aflase deja din Valahia despre viaţa şi purtarea lor exemplară, o biserică ce o făcuse un boier pentru catolici. În Moldova Petricca a desfăşurat acelaşi apostolat ca şi în Muntenia. Catolicii erau mai numeroşi, dar foarte ignoranţi în ale credinţei; nimeni nu ştia cum să boteze copiii în lipsa preotului, aşa că cei mai mulţi, chiar mărişori mureau fără acest sacrament mântuitor. Disputa şi aici cu evreii şi cu ortodocşii. Odată nevoind ortodocşii să se convingă cu dovezile ce le-a adus din Sf. Scriptură, din Sinoadele Ecumenice şi din Sf. Părinţi, a ajuns la proba focului, adică a primit ca el împreună cu fraţii săi misionari să treacă prin foc, şi dacă nu vor arde, ortodocşii să-l recunoască pe Papa de singurul vicar văzut al lui Cristos pe pământ.

Domnul a primit şi a declarat în public că atunci va trece cu tot poporul moldovean la unire cu Biserica catolică. Dar mitropolitul, episcopii şi călugării ortodocşi, temându-se ca nu cumva să reuşească proba focului şi ei să fie alungaţi, au trimis vre-o câţiva călugări mai învăţaţi să-l întrebe pe Petricca cum de îndrăznea să intre în foc cu misionarii săi. Şi răspunzându-li-se că ei sunt siguri de adevărurile pe care le predică pentru mântuirea lor şi că Dumnezeu nu poate să le stea într-ajutor spre a le dovedi adevărul ce este orânduit spre slava lui, au mers la Domnitor şi l-au convins să renunţe la asemenea judecată dumnezeiască.

Din Moldova a trecut în Transilvania convertind şi aici mulţi eretici, luterani şi mai ales calvinişti. Tot el a propus la Roma că ar fi foarte bine să se facă în Muntele Athos un colegiu (şcoală) pentru instruirea călugărilor ortodocşi, spunând că numai aşa se putea ajunge la unirea Bisericii Ortodoxe cu cea Catolică.

Apostolatul lui Petricca a avut răsunet până la Roma, şi cunoscându-i-se calităţile sufleteşti şi prudenţa în a conduce, în anul 1638 a fost numit Superior Provincial pentru Orient şi Transilvania, precum şi Vicar Patriarhal de Constantinopol şi Prefect al Misiunii din Ţările Româneşti. În timpul prefecturii lui, oraşul Câmpulung s-a convertit de la erezia luterană la catolicism.

Petricca a fost un învăţat şi scriitor cu mare renume. Între altele el ne-a lăsat un tratat manuscris în care indica modul cum s-ar fi putut ajunge la înfrângerea turcilor, amintind şi de ţărişoarele noastre . În anul 1666 îl aflăm la Roma, ales Procurator General al Ordinului şi Consultor al Sf. Congregaţii „De Propaganda Fide”. A murit în ziua de 10 decembrie a anului 1673, în Conventul „Sf. Doisprezece Apostoli” din Roma, după ce îşi consumase toată viaţa numai pentru slava lui Dumnezeu şi mântuirea sufletelor.

PR. IOANNES BAPTISTA DEL MONTE. TYPHERNAS

Figura acestui vrednic şi sfânt misionar din ţara noastră a fost zugrăvită foarte frumos în Revista Viaţa de către Pr. Bonaventura Morariu, ex ministru provincial al Provinciei „Sf. Iosif” din România.

Scrie Pr. Bonaventura: „Părintele Ioan Botezătorul Del Monte (Borboni) s-a născut în anul 1630 şi a intrat de tânăr, se pare pe la vârsta de 12 ani în Ordinul Fraţilor Minori Conventuali, care posedă în oraşul lui natal până astăzi un convent şi o biserică monumentală.

Terminând studiile şi având bacalaureatul în teologie, se simte chemat să meargă misionar între necredincioşi şi face cerere la Superiorii Ordinului. Aceştia, cunoscând calităţile tânărului şi destoinicia lui, l-au trimis mai întâi în părţile Răsăritului între Turci ca secretar şi vicar al Mons. Bonaventura Theolis, franciscan şi el şi Vicar patriarhal de Constantinopol.

Cât timp a rămas ca misionar în Răsărit, a dat dovadă de mare râvnă şi duh de jertfă precum şi de mare tact în îndeplinirea diferitelor misiuni încredinţate de superiori. Totodată a învăţat şi limba turcă şi alte limbi, care i-au slujit mult apoi în diferitele misiuni diplomatice care i-au fost încredinţate.

În anul 1663 a fost trimis ca misionar în Moldova şi Muntenia. Aici, timp de 24 de ani a cutreierat satele şi centrele noastre catolice vizitând şi Transilvania, Basarabia şi Dobrogea, ducând pretutindeni mângâierea credinţei la sărmanii catolici, care duceau o viaţă asuprită de jugul turcesc.

În Moldova era pe atunci Prefect al Misiunii renumitul Pr. Vito Piluzio, mai pe urmă Arhiepiscop şi autorul celui dintâi catehism românesc tipărit cu caractere latine. Acesta îl trimite pe Pr. Del Monte mai întâi în părţile Transilvaniei, unde a desfăşurat cu curaj tineresc activitatea sa de misionar timp de patru ani cu mari sacrificii şi în mijlocul primejdiilor de tot felul, spunând două slujbe în zile de sărbătoare în două biserici diferite şi întorcând chiar la credinţă mai mulţi eretici ariani.

A slujit apoi, înainte de 1670, patru ani la Trotuş, unde pe timpul lui se afla o biserică de piatră cu un singur altar; biserica avea o vie şi pământ şi erau 19 familii catolice.

Pr. Del Monte a fost şi la Baia şi Săbăoani, unde era biserica cam stricată, cu 20 case de catolici; la această parohie aparţineau şi alte cinci sate de prin jur cu un total de vre-o sută de familii. Pentru muncile sale apostolice a fost decorat cu laurea de magister de către însuşi Nunţiul Apostolic de Varşovia la 25 februarie 1671, pentru ca mai apoi să se reîntoarcă la munca sa de apostolat în Moldova. Pe la 1674 îl aflăm paroh la Huşi, iar în 1676 la Ciubărciu, în Basarabia, aproape de Nistru, unde exista un înfloritor centru catolic, cu biserică şi 325 de suflete. Peste doi ani, în 1678, este numit paroh la Galaţi, unde a rămas mai mulţi ani şi s-a îngrijit pe cheltuiala proprie să refacă biserica, sporind veniturile bisericii şi procurând patru vii pentru întreţinerea preotului. De aici este silit să fugă în Muntenia, pentru că năvălind tătarii, i-au distrus şi furat puţinul ce-l agonisise pentru comunitatea catolică din Galaţi.

Deoarece Del Monte era de familie nobilă, ştia multe limbi şi avea calităţi deosebite, se bucura de mare stimă nu numai din partea Superiorilor bisericeşti, ci chiar şi din partea persoanelor mari din lume, care au arătat mare încredere într-ânsul, trimiţându-l de multe ori în misiuni diplomatice, pe care el le-a îndeplinit cu credinţă spre satisfacţia tuturora. Astfel de două ori a fost trimis ca ambasador de către Domnii Români la regii Poloniei Mihail Wisznowiesky şi Ioan Sobiesky precum şi la Comandantul Suprem al Rusiei pentru afaceri ce priveau creştinătatea întreagă.

În timpul acesta a fost prins şi a căzut sclav de trei ori: de două ori în stăpânirea tătarilor, şi Domnii Ţării în scurtă vreme l-au răscumpărat; altădată în mâinile cazacilor, care într-o zi de trei ori s-au sfătuit să-l ucidă; şi ca prin minune a fost eliberat.

Odată a fost luat ca interpret de diferite limbi de către Marele Vizir, care l-a ţinut cinci săptămâni în tabără şi în câmpul de luptă unde era şi Marele Han tătăresc cu 60 000 de tătari; pe urmă l-a lăsat liber să se întoarcă la misiunea sa.

La 8 ianuarie 1687 se afla la Viena, unde a fost chemat de patru ori în audienţă la împăratul Leopold, care l-a 5 februarie l-a trimis în audienţă la Şerban Cantacuzino, Domnul Munteniei, cu o ambasadă şi alte afaceri diplomatice, pe care le-a îndeplinit bine, spre mulţumirea şi satisfacţia împăratului. La 12 iunie a aceluiaşi an era deja întors la Viena, de unde la 24 iunie a fost trimis la Roma de către acelaşi împărat cu scrisori la Papa Inocenţiu al XI-lea, totdeauna cu ambasade şi afaceri ce priveau creştinătatea (con ambasciate e negotii oportuni alla Christianitá).

Cu toate acestea turcii erau încă spaima Europei şi o primejdie continuă pentru civilizaţia creştină.

Astfel misiunile diplomatice ale Pr. Del Monte la Domnii Români şi de la aceştia la împărat, la regii Poloniei şi pe urmă la Papa aveau ca scop liga ţărilor creştine împotriva semilunei, pentru a pune stavilă şi zid de apărare înaintării turcilor. Misiunile pentru care era însărcinat smeritul franciscan priveau creştinătatea întreagă, care atunci era în mare primejdie.

Într-o scrisoare a lui datată din Bucureşti la 4 octombrie 1689, afirmă că deja din ianuarie este bolnav greu şi de două ori era aproape să moară, primind şi Maslul. Dintr-o relaţie a unui alt misionar, ştim că Pre. Del Monte ar fi murit la Bucureşti în 1689.

Prin viaţa sa jertfită în întregime pentru Dumnezeu şi mântuirea sufletelor, el ne stă înainte ca o figură măreaţă de adevărat preot şi frate franciscan.

După aceste două figuri vrednice de misionari italieni, care s-au ostenit pe meleagurile noastre, răspândind cu spirit franciscan vestea cea bună a lui Cristos, vom trece să vedem câteva personalităţi ale Provinciei nativi din România.

PR. CARMIL TOCĂNEL

Pr. Carmil Tocănel s-a născut în satul Barticeşti, comuna Boteşti, judeţul Roman în ziua de 27 noiembrie 1907. După terminarea şcolii primare în satul natal, a intrat în Seminarul Franciscan din Hălăuceşti. Studiile de filozofie şi teologie le-a absolvit în Institutul Internaţional de studii superioare al Fraţilor Minori Conventuali din Roma, „Seraphicum”. Deoarece s-a dovedit înzestrat cu aptitudini deosebite şi cu o mare pasiune pentru muzică, a frecventat Academia de Muzică „Sf. Cecilia” din Roma, unde a studiat muzica bisericească teoretică şi instrumentală, cu specializare în cântul gregorian. Încă din timpul studiilor a început să compună mici lucrări pentru orgă şi cor; multe din compoziţiile de mai târziu vor fi dezvoltarea unor teme concepute în perioada studiilor, după cum a mărturisit el însuşi unor colaboratori mai apropiaţi.

În anul 1932, la 17 iulie, a doua zi după Sărbătoarea Maicii Domnului de pe Muntele Carmel, zi în care îşi sărbătorea onomastica, a fost hirotonit preot.

După întoarcerea în ţară a fost numit profesor la Seminar, şi apoi la Gimnaziul Franciscan din Hălăuceşti. Aici, pe lângă activitatea de profesor şi educator, formează un cor de elevi, cu care pregăteşte şi dirijează cântări polifonice pentru oficierea serviciilor religioase, iar pentru serbările şcolare: colinde, cântece patriotice, prelucrări corale din muzica populară. Cu dăruire şi perseverenţă, a cultivat în sufletele elevilor dragoste faţă de frumuseţea armoniilor sonore, dar şi grija pentru cerinţele unei corecte executări; era sever până la duritate în timpul pregătirii şi finalizării repetiţiilor .

Dintre elevii săi, pe plan muzical, s-au remarcat într-un mod deosebit talentatul tenor Pr. Gheorghe Dumitraş şi Pr. Gheorghe Pal, organist excelent.

În această perioadă compune muzica pentru mai multe texte religioase: O, salutaris, Tantum ergo, Te Deum, mai multe Litanii şi altele. Pentru executarea acestor lucrări, formează şi un mare ansamblu coral cu voi alese din rândul credincioşilor. Împreună cu fanfara satului a realizat momente deosebit de solemne şi profund mişcătoare cu prilejul marilor sărbători şi a hramului bisericii. Această iniţiativă a trezit şi în inimile credincioşilor din alte localităţi bucuria rugăciunii frumos cântate şi astfel au luat fiinţă, sau şi-au intensificat activitatea, coruri din multe alte biserici.

Personalitatea Părintelui Carmil s-a impus atât prin creaţia sa componistică, modestă ca volum de lucrări, dar de o profunzime uimitoare, cât şi prin caracterul său blând, dar foarte exigent cu sine, ce emana multă modestie; era mic de statură, dar foarte ager şi inimos, autoritar dar foarte sociabil; pe tot parcursul vieţii sale, ce s-a derulat într-o perioadă în care agresivitatea interumană şi egoismul existenţial şi-au manifestat din plin dominaţia, a dat dovadă de o integritate morală desăvârşită .

După ce Seminarul şi Gimnaziul franciscan şi-au încetat activitatea, fiind reprimate în anul 1948 de autorităţile statale comuniste, Părintele Carmil este numit vicar, dirijor şi organist la catedrala episcopală din Iaşi; din anul 1965 activează şi ca profesor la Seminarul diecezan din Iaşi. „Priceperea şi talentul său pedagogic a făcut să fie îndrăgit şi foarte apreciat. Cei care l-au avut profesor şi dirijor, îşi dădeau seama de sufletul său frumos şi de talentul său deosebit în ale muzicii .

Atât la Galaţi cât şi la Iaşi, cu toate dificultăţile rezultate din lupta dusă de regimul politic împotriva manifestărilor religioase, Părintele Carmil Tocănel a organizat şi dirijat formaţii corale de înalt nivel, executând, uneori cu participare de solişti şi instrumentişti de la Filarmonică, lucrări religioase scrise de mari autori: Mozart, Haydn, Rossini, Perossi, Muzicescu, Bortneanski, etc. printre acestea introduce şi lucrări originale, atât pentru cor cât şi pentru solist, dar cu multă rezervă, deoarece le considera imperfecte, nedefinitivate. Abia în ultimul an, înainte de neprevăzutul sfârşit, şi-a propus să le adune şi să le dea forma definitivă. Nu a realizat însă acest gând decât într-o foarte mică măsură .

Singura lucrare apărută în timpul vieţii Părintelui Carmil Tocănel şi tipărită la Roma de către fratele său, Pr. Petru Tocănel, este: Oremus pro pontifice I; compoziţia a fost executată în Bazilica Sf. Petru, cu prilejul unei slujbe pontificale. Se spune că însuşi Papa Pius al XII-lea a fost adânc impresionat şi s-a interesat de autorul cântării; impresia dintâi s-a transformat într-o copleşitoare emoţie când i s-a spus numele autorului, adăugându-se: „un preot de după Cortina de fier”.

În luna decembrie a anului 1972, Părintele Carmil se îmbolnăveşte, contractând o gripă puternică; vestea morţii mamei sale la 3 ianuarie îl determină să ignore recomandările medicului de a nu se expune intemperiilor anotimpului rece şi, dând întâietate sentimentelor şi raţiunilor inimii, participă, în ziua de 7 ianuarie 1973, la funeraliile mamei sale din satul natal, Barticeşti. Spre surprinderea şi mâhnirea tuturor, la numai câteva zile de la nefericitul eveniment, în ziua de 10 ianuarie 1973, inima celui care „metamorfoza concretul teluric în perfecţiune abstractă, în elevaţii imateriale şi în efluvii de trăiri nepământeşti” .

Luând sfârşit călătoria pământească a unui suflet mare, iubitor de Dumnezeu şi de oameni, dominat de pasiune pentru armonia frumuseţilor sonore, în care a văzut şi a adunat un ecou al armoniilor cereşti şi o imagine cuceritoare a vieţii umane trăite în sintonie cu mesajul de Pace şi Bine propovăduit de părintele şi modelul vieţii sale, Sfântul Francisc de Assisi. Cel care preţuise Cerul şi cu atâta măiestrie se străduise să surprindă ceva din sublimul şi înfiorarea sa, transpunând-o în armonii menite să ademenească şi să convingă, păşea pragul eternităţii plin de speranţă că umil-ai suspinare, înălţată cu atâta ardoare, nu va fi trecută cu vederea de Aceea, pe care o slăvise în cântare, şi o invocase să-i fie „ajutătoare şi mângâietoare” .

PR. PETRU TOCĂNEL

Frate cu Părintele Carmil, Pr. Petru s-a născut la Barticeşti în ziua de 3 noiembrie 1912 şi a intrat în Seminarul din Hălăuceşti în anul 1926. a făcut profesiunea simplă la Săbăoani în ziua de 20 august 1932 iar cea solemnă la Luizi-Călugăra la 20 august 1935. a fost hirotonit preot la 4 aprilie 1937 tot la Luizi-Călugăra, continuând perfecţionarea studiilor la Roma. Aici şi-a luat doctoratul în teologie; a obţinut doctoratul în Dreptul Roman şi oriental; a obţinut Diploma de avocat la Sacra Rota Romana, apoi în poligrafie, diplomatică şi arhivistică la Arhivele de stat din Roma. Spiritul practic al omului Tocănel l-a făcut să studieze şi să obţină şi Diploma în Medicină şi Chirurgie, pe lângă Şcoala Misionară a Suveranului Ordin Militar Maltez din Roma (1941-1942).

A activat ca profesor la facultatea pontificală a Ordinului, „Seraphicum”; profesor la Universitatea Lateranum şi Urbaniana din Roma. A fost Vice-director şi mai apoi Director al faimoasei reviste de studii canonice Apollinaris. A participat la lucrările Conciliului Vatican al II-lea în calitate de teolog expert. A condus peste 150 teze de doctorat. A făcut parte din Comisia pentru revizuirea Codului de drept canonic Latin şi Oriental.

În cadrul Ordinului Fraţilor Minori Conventuali a avut de asemenea diferite slujiri de o importanţă majoră. A fost rector şi guardian al Colegiului „La Vigna”, Asistent general, prefect al Comisiei juridice pentru noua redactare a Constituţiilor Ordinului, preşedintele Comisiei Juridice pentru revizuirea Constituţiilor Ordinului (1959-1966), primul rector al Institutului Teologic Romano-Catolic Franciscan din Roman.

A scris diferite cărţi, printre care semnalăm Storia della Chiesa Cattolica in Romania, operă proiectată în zece volume, dar din care s-au publicat doar două. A fondat biblioteca Ieremia Valahul, unde a adunat peste 40 000 volume, bibliotecă care acum este prezentă la Institutul Teologic din Roman.

Nu se poate omite nici faptul că vorbea fluent multe limbi: în afară de limba română şi italiană, vorbea germana, franceza, engleza, sârba, ceha, slovaca, poloneza, şi ştia să se facă înţeles şi în limba rusă.

Mons. Gianfranco Girotti, astfel a sintetizat personalitatea sa. „Părintele Tocănel a fost fără îndoială un religios ce se inserează în cea mai antică tradiţie franciscană, care a parcurs drumul său în spirit de mare umilinţă şi de neobosită laboriozitate, fără a-şi cruţa energiile. El a fost un om de mare încredere, consilier al multor fraţi şi a numeroşi episcopi şi cardinali. Mare parte din munca sa rămâne, fără îndoială, un secret pe care-l cunoaşte numai Dumnezeu. O muncă depusă în clima unei profunde iubiri faţă de Ordinul Franciscan şi Bisericii, şi de profundă participare şi suferinţă prin ceea ce Provincia sa religioasă trecea. Păstra totul în inima sa - precum Maria: omnia servabat in corde suo – chiar dacă în exterior se observa vreun semn trecător.

Părintele Tocănel a fost un frate care a ştiut să ţină sub control sentimentele sale supă o schemă care astăzi poate să pară rigidă, într-o atitudine foarte rezervată, esenţial în toate. Un frate care a ştiut să-şi ofere serviciile sale cu o atitudine însufleţită de puternica sa credinţă, de iubirea faţă de Biserică şi ordin, şi de un spirit de ascultare nediscutabilă, valori acestea ale părinţilor noştri, pe care trebuie să le repropunem, ca unică, autentică garanţie a renaşterii şi relansării.

În el a prevalat caracterul fidelităţii. Iubind pământul său natal şi Provincia sa religioasă, şi-a trăit cea mai mare parte a vieţii departe de ţara sa, cu speranţa că, chiar dacă cu mare suferinţă, o va vedea reînflorind. Putem afirma cu seninătate că el a trăit pentru România, mai ales pentru Biserică şi Ordinul Franciscan, semnate în România de crisma probei. Se ruga, muncea, suferea, se bucura pentru Patria şi Provincia sa. A fost fără îndoială „santinela care veghează” pentru Patria suferindă. Caracterul său auster şi în aparenţă închis, s-a înmuiat mai ales atunci, când după lungul martiriu comunist, orizontul politic şi eclezial s-au deschis unui viitor foarte promiţător. De atunci a început el să lase să transpară bucuria şi surâsul pe chipul său. Imediat a plănuit să trimită darul său care consta în cele 40 000 volume adunate cu greutate şi iubire „pentru fraţii săi de mâine”.

Mărturia sa culturală este motiv de mândrie pentru Provincia din România şi pentru întreg Ordinul Fraţilor Minori Conventuali, nu numai pentru bogăţia roadelor vieţii sale, dar şi pentru exemplaritatea morţii. Internându-se la Clinica „Salvator Mundi” din Roma la jumătatea lunii noiembrie a anului 1992, el a luat cu sine: Biblia, Breviarul şi ultimele fascicole din Apollinaris şi din Studia et Documenta Historiae et Juris: numai acestea, dar erau cu adevărat totul.

În ziua de 1 decembrie a murit la Roma şi a fost înmormântat în Cimitirul din Verano. În anul 2004 rămăşiţele sale pământeşti, la dorinţa fraţilor Provinciei „Sf. Iosif” au fost aduse în ţară şi depuse într-o criptă din interiorul capelei Institutului Teologic din Roman. Astfel, Pr. Petru Tocănel poate fi alături de fraţii săi pe care i-a iubit atât de mult şi pentru care a adunat acea bibliotecă imensă.

Pr. GHEORGHE DUMITRAŞ
09 mai 1923– 06 oct. 1965

În satul Nisiporeşti, aşezat pe ambele părţi ale DN Roman-Suceava, aproape de Hanul Ancuţei, venea pe lume în primăvara anului 1923 al doilea copil al familiei lui Mihai şi Veroana Dumitraş- Gheorghe. Cel dintâi, Iosif murise de mic la doar câteva luni. Au suportat greu tinerii părinţi această pierdere căci voiau să-şi înceapă familia sub protecţia Sf. Iosif, purtătorul de grijă a lui Isus şi soţul Mariei, închinând lui primul născut. Dumnezeu le-a mai dăruit apoi încă patru băieţi şi trei fete.

Amândoi părinţii, romano-catolici, erau plini de credinţă şi evlavie împărţindu-şi timpul între muncă şi rugăciune. Ziua începea cu rugăciunea de dimineaţă rostită de tata cu glas tare iar copii şi mama, îngenunchiaţi în faţa icoanei Sf. Familii, dădeau răspunsurile. Se spunea rugăciunea înainte şi după masă iar ziua se încheia cu rugăciunea de seară.

Pe atunci Nisiporeştiul aparţinea de parohia Hălăuceşti, de unde aproape în fiecare duminică venea un preot pentru a celebra Sf. Liturghie, ministrant fiindu-i copilul Gheorghe Dumitraş. Trăind în acest mediu nu i-a fost greu să ia hotărârea de a se face preot, spre bucuria părinţilor care-şi doreau mult ca şi ceilalţi trei băieţi rămaşi în viaţă să urmeze acelaşi drum.

După ce a absolvit clasele primare în satul natal, se înscrie şi urmează cursurile Seminarului Franciscan din Hălăuceşti. Filosofia şi anul de Noviciat le face la Săbăoani, trecând apoi la Institutul Teologic din Luizi-Călugăra (jud. Bacău). În toamna anului 1943 este încorporat la Şcoala de Ofiţeri în rezervă din Bacău iar în luna martie a anului 1944, când frontul de răsărit ajunge în Moldova întreaga şcoală se refugiază în Transilvania, la Gurahonţ.

După trei ani de teologie, în octombrie 1947, împreună cu un grup de fraţi franciscani conduşi de Pr. Iosif Tălmăcel, ajunge la Seminarul Franciscan din Oradea, pe strada Lucreţia Suciu, nr. 3 pentru învăţarea ritului oriental şi terminarea ultimului an de teologie. Într-o scrisoare datată 01. XI. 1947 comunică părinţilor primele impresii: „Am ajuns cu bine la Oradea după opt zile de drum. Am fost foarte bine primiţi. Înalt Prea Sfinţia Sa Episcopul Valeriu Traian Frenţiu ne-a primit în audienţă şi ne-a vorbit mult. Apoi ne-a arătat tot palatul episcopal…”. Va cânta în corul dirijat de Fratele Hubic iar Pr. Dărăban îşi aminteşte că l-a auzit cântând şi la Biserica din Drăgeşti cu ocazia pelerinajului din anul 1948.

În luna martie al anului 1948 este hirotonit preot împreună cu Mihai Rotaru în Catedrala Sf. Nicolae de către Episcopul Ioan Suciu. Termină teologia şi în vara aceluiaşi an este trimis la noul Centru franciscan din Sanislău. Pastoraţia abia începută i-a fost de scurtă durată căci doar numai după câteva luni s-a pus în aplicare Decretul 358/1948 de desfiinţare a ritului Greco-Catolic urmat apoi de prigonirea acelor credincioşi şi preoţi care nu au acceptat trecerea la ortodoxie.

Înzestrat cu voce deosebită, s-a afirmat ca un bun muzician încă din timpul Seminarului de la Hălăuceşti unde în scurt timp a învăţat să cânte la orgă sub îndrumarea Pr. Tocănel de la care primeşte şi primele noţiuni de compoziţie. În afara bisericilor din satele Hălăuceşti, Săbăoani, Luizi-Călugăra şi Valea Seacă, a cântat şi în biserica din Bacău şi Galaţi.

Odată cu desfiinţarea Bisericii greco-catolice este solicitat de Nunţiatură să ţină legătura cu preoţii rămaşi statornici în credinţă. Se stabileşte în Bucureşti pe str. Salcâmilor nr. 9. celebrează Sf. Liturghie şi cântă la Capela pensionului Notre Dame şi Pitar-Moş; după ce cânta la o capelă se deplasa cu credincioşii şi la cealaltă capelă. Interpreta în mod deosebit cântece mariane dintre care nu lipseau Ave Maria, Asupra noastră, O rosa senza spine şi Răsai asupra mea compusă în anul 1947 pe versurile lui M. Eminescu.

Se bucura de mare popularitate şi organele Securităţii de la Ministerul de Interne au început să se agite. Trebuia să dispară cât mai repede. În toamna anului 1949 se înscrie şi urmează cursurile Conservatorului dar la începutul anului 1950 este arestat pe motiv că face parte dintr-un grup de persoane implicat în spionaj în favoarea Vaticanului. Anchetele şi torturile din beciurile Ministerului de Interne au durat mai bine de un an şi printr-un simulacru de judecată este condamnat în urma procesului din 14-17 septembrie 1951 la închisoare pe viaţă împreună cu ceilalţi preoţi din lot, respectiv: Tătaru, Vameşiu, Mihoc, Rotaru, Ritti, mitropolitul Alexandru Todea şi episcopul Guţiu. După mărturiile consemnate în cartea „Martiri şi mărturisitori ai Bisericii din România”, doamna Ana Calotă (Moldovan) care a fost arestată la Cluj împreună cu Pr. Eusebiu Cutcan în toamna anului 1950, ca făcând parte din acelaşi grup, au mai fost judecaţi şi condamnaţi şi credincioşii greco-catolici Aron Mircea, Valeria Moldovan şi Ana Macarie care au dat Mitropolitului Todea Alexandru lista cu preoţii care au trecut la ortodocşi, listă ce a ajuns la Roma prin Legaţia Italiei la Bucureşti. Pedepsele pentru aceştia au variat între zece şi douăzeci şi cinci ani închisoare.

Se spune că la proces judecătorul le-a sugerat să-şi pună un avocat în apărare. Unul din grup s-a ridicat şi a spus că nu este nevoie de apărător căci dacă au greşit cu ceva vor da socoteală în faţa lui Dumnezeu şi nu înaintea oamenilor după care cei din grup s-au ridicat şi în frunte cu Pr. Ghiţă Dumitraş au cântat din toate puterile „Christus vincit, Christus regnat, Christus imperat”, spre surprinderea şi deruta completului de judecată, acuzatorilor şi pazei.

Familia nu a mai ştiut nimic încă de la arestare. Nu avea dreptul nici la vizite şi nici la corespondenţă. Prin anul 1952 soţul uneia din surori auzind că s-ar afla în închisoarea de la Piteşti s-a hotărât să încerce să-i facă o vizită. Prezentându-se la conducerea închisorii a fost mai întâi interogat după care i s-a aplicat un tratament corporal sever. A fost sfătuit să nu mai încerce să-l caute altădată pentru că ar putea să aibă probleme mai mari. A fost un exemplu trist şi pentru fraţi şi părinţi care s-au resemnat lăsând totul în voia lui Dumnezeu.

Greul începea şi pentru cei din familie. Tatăl se lupta greu pentru a-şi întreţine copii la studii. Dacă ar fi fost Părintele Gheorghe l-ar mai fi ajutat să răzbească. Aşa însă „cotele obligatorii” în produse cerealiere şi animale nu mai contenesc. Oamenii regimului ridică totul din gospodărie. Băieţii vor trebui să se descurce singuri, cum vor putea. El nu mai avea nici o posibilitate. Ros de aceste gânduri, contractează o ciroză şi se stinge din viaţă în luna august al anului 1956 la numai 62 de ani.

Mama a fost mai rezistentă. A fost convinsă că îşi va vedea fiul înainte de a muri. Aşa îi spunea ei inima. Pentru aceasta se ruga în permanenţă. Avea locul ei în bisericuţa din sat, în colţul din stânga în spate. Nu îndrăznea nimeni să ocupe acel loc. Nu plângea. A plâns numai când au fost arestaţi Pavel şi Ana. Mai cu seamă că Ana era domnişoară şi urma să se mărite. După ce i-a văzut acasă pe amândoi, gândul i-a rămas din nou la „părintele”. În sfârşit, după mulţi ani de aşteptare Maica Domnului s-a îndurat şi i-a adus fiul acasă. Când l-a revăzut i s-a pus ceva greu pe inimă. Cât de tânăr şi vesel era când l-a văzut ultima oară prin anul 1949 şi cum arăta acum ! Nu a plâns nici la înmormântarea lui căci ştia că după atâta suferinţă merită să se ducă să-şi i-a răsplata veşnică. Doar aşa îi scria el, şi apoi nimic nu o mai leagă nici pe ea de acest pământ. E timpul să se ducă dincolo la fii şi la soţ. Dorinţa i s-a împlinit la începutul anului 1969.

Părintele Ghiţă (căci aşa îi spuneau colegii şi aşa a rămas şi în puşcărie) a fost trecut- ca toţi cei condamnaţi pe viaţă- prin cele mai grele închisori şi locuri de muncă dar a avut o comportare exemplară. Este îndrăgit şi respectat de toţi cei ce-l cunosc. Iată ce scrie Ioan Ioanid în cartea sa „Închisoare noastră cea de toate zilele”, vol. II, p. 29: „Tânăr preot greco-catolic originar din Moldova. Îndrăgit de cei cu care fusese la mina de la Baia Sprie, s-a făcut şi la Piteşti la fel de iubit. Înzestrat cu o voce de tenor, de o puritate şi căldură rar întâlnită, numele lui Ghiţă Dumitraş s-a asociat definitiv în memoria deţinuţilor din Piteşti cu sărbătorile de Paşti şi de Crăciun.

An de an, în noaptea de Înviere şi apoi în noaptea de Crăciun, se repeta cu regularitate aceeaşi scenă. În liniştea ce se lăsa peste puşcărie, după ora închiderii, deodată răsuna glasul lui Dumitraş. Din celula lui, aşezat pe calorifer şi cu geamul deschis, Dumitraş, cânta pentru toată închisoarea. Cânta, fără să-şi stăpânească glasul, în aşa fel încât fiecare deţinut din cea mai îndepărtată celulă să-l poată auzi. Nu era Paşti în care să nu ascultă, Preconiul şi nici Crăciun , în care vocea minunată să nu rupă tăcerea nopţii şi să învăluie puşcăria cu cântec de colinde.

Urmarea era ştiută! Dumitraş era pedepsit pentru încălcarea regulamentului. Când gardienii veneau să-l scoată din celulă, îl găseau la uşă, aşteptându-i, gata pregătit de beci. Gardienii păreau însă înţeleşi să nu-i deschidă uşa la celulă, decât după ce Dumitraş îşi termina repertoriul. Fermecaţi şi ei de vocea lui extraordinară, nu-l întrerupeau niciodată, preferând să întârzie în dosul uşii, pe coridor, şi să-l asculte până la sfârşit.

Cu câţiva ani înainte de arestarea mea, se zvonise în Bucureşti despre acest preot tânăr, cu o voce excepţională, care cânta la slujbele de duminică din Capela de la Pitar-Moş. Informându-mă la o verişoară de-a mea, care era catolică, zvonul mi-a fost confirmat şi am fost invitat s-o însoţesc într-o duminică la biserică. Atunci l-a auzit pentru prima oară cântând pe Dumitraş. Am fost atât de impresionat de acel „Ave Maria” încât am venit şi în duminicile următoare să ascult glasul de înger al tânărului preot necunoscut. Într-una din duminici, preotul n-a mai apărut. Am aflat că fusese arestat. Când, după ani de zile, în închisoarea din Piteşti am auzit de existenţa unui preot pe care-l chema Dumitraş, numele nu mi-a spus nimic. Numai când am auzit cântând în noaptea de Înviere, mi-am amintit de glasul şi numele preotului de la Pitar-Moş”.

Eliberat în anul 1964, Părintele Ghiţă Dumitraş, moare la scurt timp de tuberculoză, contractată în închisoarea din Piteşti. Cum s-a îmbolnăvit de plămâni îi relatează chiar el surorii mai mici- Ana. „Unul din colegii de celulă avea patul sus, lângă fereastră şi era tare bolnav. Dacă rămânea în acel loc murea cu siguranţă. Se oferă şi schimbă locul cu el. Acesta scapă cu viaţă, dar el, din cauza curentului ce se forma la fereastră, face o aprindere de plămâni. Tratamentul medical ce i s-a aplicat, nu numai că nu-l vindecă ci, din contra, îi agravează boala ducând în final la TBC.

Era numit şi „ciocârlia subteranelor” căci atât cât l-a ajutat sănătatea cânta şi în galeriile minei de la Baia Sprie. Aici, cu ocazia unui Crăciun deţinuţii au refuzat să lucreze şi au încercat să realizeze, cât de cât o atmosferă de sărbătoare a Naşterii Domnului. Pr. Ghiţă Dumitraş şi-a cântat repertoriul de colinde după care s-au cântat în cor colindele cele mai cunoscute. Desigur că au urmat represaliile conducerii cu măsuri dintre cele mai severe.

Cu toate că avea numai 41 de ani la eliberarea din închisoare în anul 1964, fizic era epuizat şi arăta ca de 80 de ani. Inima nu-l mai asculta. Pe scări, după fiecare treaptă urcată avea nevoie de câteva zeci de secunde pentru a se odihni. Vocea puternică de dinainte era acum ca un ecou venit din adâncurile minei de plumb de la Baia Sprie. În plus, mai avea şi TBC-ul contractat la Piteşti. Într-un cuvânt, era sfârşit şi dacă amnistia ar mai fi întârziat 2-3 luni, ar fi murit în închisoare.

Nu a spus nimic despre suferinţele şi chinurile îndurate în timpul anchetării şi în cei 14 ani de puşcărie. Când era întrebat, ocolea cu dibăcie acest subiect; şi-ar fi pierdut meritele câştigate cu preţul tinereţii. Era pregătit pentru aceasta căci iată ce le scrie părinţilor în anul 1947 odată cu felicitările de Crăciun: „… Să nu uitaţi niciodată. Când vă va fi mai greu, când suferinţa va fi mai mare, priviţi mereu cerul. Dincolo de zarea ce o vedem, şi lângă noi, este Dumnezeu. Nu singuri ne ducem crucea. Alături de noi este Isus… Sfântul Părinte Francisc, spunea fraţilor săi: „Suferinţa este scurtă şi răsplata este veşnică”. Aceleaşi sunt cuvintele pe care vi le spun eu: puţin avem de suferit aici, dar bucuria va fi cu atât mai mare cu cât vom suferi mai mult pentru Dumnezeu.

Avea darul de a atrage tinerii care roiau în jurul său. I se mărturiseau şi cereau sfatul lui. După ce a ieşit din închisoare se interesa mai mult de bătrânii neputincioşi şi de bolnavi pe care îi vizita şi îi încuraja reuşind să le aducă alinare sufletească în suferinţele lor.

Era un ecumenist convins şi poate de aceea a şi îmbrăţişat ritul oriental. Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur îi era mai aproape de suflet, o îndrăgise şi o cânta cu pasiune. Regreta că nu va trăi ziua când toţi creştinii vor fi într-o singură turmă şi cu un singur păstor.

Spre sfârşitul lunii septembrie a anului 1965, aflându-se la Horleşti (Iaşi) la Pr. Iosif Pal cu care era văr bun, cade la altar în timp ce oficia Sf. Liturghie şi este transportat la spitalul din Iaşi cu diagnosticul de comoţie cerebrală cu pareză. După circa două săptămâni, la 06 octombrie 1965 părăseşte această lume pentru a-L preamări în veşnicie pe Pruncul Isus şi Maica Sa Sfântă pe care i-a iubit, i-a cântat şi i-a slujit cu întreaga-i fiinţă. Corpul neînsufleţit este adus şi înmormântat în cimitirul din Nisiporeşti, cu modestie aşa cum i-a fost şi viaţa. Cauza morţii consemnată în Adeverinţa de deces este: Infarct cerebral, fibrilaţie auriculară şi stenoză mitrală. Pe monumentul funerar din cimitirul din Nisiporeşti stau scrise următoarele gânduri:

„Suflet candid, inimă iubitoare, voce îngerească, părintele Gheorghe a fost raza de soare care a împărtăşit tuturor zile senine. Viaţa ca şi sfârşitul lui reprezintă o caldă dăruire pe altarul liturghiei sângeroase a trupului mistic”.

Pr. IOSIF PETRU M. PAL

S-a născut în satul Nisiporeşti, comuna Boteşti, jud. Neamţ la 06 octombrie 1889 şi a absolvit şcoala primară la Nisiporeşti. Apoi a urmat cursurile şcolii de dascăli din Hălăuceşti, după care a intrat în Seminarul din aceeaşi localitate în anul 1905. În 1909 a fost trimis pentru studii superioare la Roma. În urma absolvirii a două facultăţi a obţinut titlul de doctor de două ori: odată în teologie la Universitatea pontificală Gregoriana şi odată în filosofie şi a fost sfinţit preot în ziua de 22 aprilie 1916.

În timpul studiilor a fost prieten bun cu Sf. Maximilian Kolbe, el fiind singurul preot din grupul celor şapte care au înfiinţat asociaţia spirituală „Armata Maicii Domnului”. În această calitate, a deţinut multe informaţii despre viaţa spirituală a Sf. Maximilian Kolbe, informaţii care au figurat în procesul de beatificare.

Întors în ţară, Pr. Dr. Iosif Pal a fost numit Administratorul Orfelinatului de război de la Hălăuceşti până în anul 1923 şi apoi paroh la Luizi-Călugăra până la moarte. A fost ctitorul Gimnaziului Franciscan din Hălăuceşti, al monumentalei biserici din Luizi-Călugăra şi al Institutului Filosofico-Teologic din localitate, unde a predat teologie morală şi pastorală.

Din anul 1932 şi până la moarte, Pr. Dr. Iosif Pal a condus Provincia Fraţilor Minori Conventuali din Moldova. El este autorul lucrării Originea catolicilor din Moldova şi a luptat împotriva tendinţelor expansioniste ale guvernului hortist de la Budapesta, însufleţind pe toţi cu deviza: „Cine-au îndrăgit străinii... mânca-i-ar inima câinii... mânca-i-ar casa pustia şi neamul nemernicia!”. De mai multe ori s-a deplasat la Bucureşti unde a obţinut din partea guvernului renunţarea la deportarea în Siberia a catolicilor din Moldova.

A murit de tifos exantematic pe care l-a contractat de la bolnavii pe care îi îngrijea şi a fost înmormântat în biserica parohială din Luizi-Călugăra. A fost un preot zelos, un profesor plin de abnegaţie şi un om foarte îndrăgit de poporul care l-a cunoscut.

În afară de opera monumentală mai sus amintită a mai scris foarte multe articole la revista Viaţa, o publicaţie editată de Provincia Fraţilor Minori Conventuali din Moldova.

PR. GHEORGHE PATRAŞCU

Născut la Buruieneşti în ziua de 30 septembrie 1913, a intrat în Seminarul din Hălăuceşti în anul 1926, având ca profesori pe Pr. Dominic Neculăeş, Pr. Gheorghe Lenghen şi spiritual pe Pr. Francisc Orlandi. Studiile filosofice şi teologice le-a urmat la Institutul Teologic din Luizi-Călugăra. Al patrulea an de seminar l-a urmat la Beiuş. A făcut profesiunea simplă la 29 august 1932 iar cea solemnă la 25 august 1935. a făcut parte din prima promoţie de preoţi formaţi în ţară.

În ziua de 4 aprilie 1937 a fost hirotonit preot la Luizi-Călugăra. Fiind un student eminent şi un frate exemplar, primul an de preoţie l-a petrecut ca profesor de Sf. Scriptură şi Drept canonic la Institutul Teologic din Luizi-Călugăra. În anul 1941 a fost transferat ca profesor la Seminarul din Hălăuceşti, iar în 1943 a fost numit director al Seminarului. În 1944 a fost evacuat la Beiuş împreună cu seminariştii din Hălăuceşti. La sfârşitul aceluiaşi an s-au reîntors cu toţii la Hălăuceşti, unde a condus munca de reorganizare şi refacere a Seminarului. În urma încetării din viaţă a regretatului Pr. Iosif Petru M. Pal (21 iunie 1947) a preluat sarcina de paroh al Parohiei Luizi-Călugăra. În ziua de 25 martie 1949 a fost arestat, judecat şi condamnat la 11 ani temniţă grea, pedeapsă redusă şi executată 9 ani de zile. A fost la canalul Dunăre – Marea Neagră şi în închisorile din Sighetu Marmaţiei, Râmnicu Sărat, unde a stat timp de trei ani în izolare totală. De aici a fost eliberat la 17 martie 1958 la expirarea termenului şi dus cu domiciliu obligatoriu la Lăţeşti – Bărăgan.

În anul 1964, prin decret de graţiere, a fost eliberat şi numit vicar de Bărgăoani, apoi paroh la Focşani (19 februarie 1965 – 29 noiembrie 1967), iar de aici paroh la Tărgu Trotuş timp de 16 ani (1967-1983), după care s-a pensionat şi s-a stabilit la Hălăuceşti, la fratele său Dumitru. Începând cu anul 1969 până în septembrie 1990 a deţinut funcţia de ministru provincial în clandestinitate pentru Moldova. În perioada 1984-1985 a fost director spiritual la Institutul Teologic din Iaşi, iar din anul 1990 a deţinut funcţia de magistru de novici, pregătind patru serii: 116 tineri, a cincea serie fiind îndrumată tot de el.

După revoluţia din 1990, s-a ostenit foarte mult pentru a recupera conventele din Moldova şi Transilvania, trimiţând multe scrisori şi mergând la faţa locului pentru a vedea situaţia acestora.

Ca maestru de novici, a fost un adevărat părinte. Perioada petrecută în închisoare l-au făcut să aibă o inimă gingaşă faţă de noi, tineri novici, şi să ne formeze astfel cu cea mai mare blândeţe posibilă. Generaţiile de fraţi care l-au cunoscut, mai ales cei tineri, îi sunt recunoscători şi speră ca să fie ridicat cât mai curând la cinstea altarelor. MAESTRUL nostru a plecat dintre noi, dar ne veghează din înălţimea cerurilor.

A murit în ziua de 11 februarie şi a fost înmormântat la Luizi-Călugăra în ziua de 16 februarie 1995 în cimitirul parohial.

ÎNCHEIERE

Desigur că aceşti puţini fraţi pe care i-am amintit nu poate încheia şirul nesfârşit al celor care şi-au pus amprenta peste activitatea pastorală, ecumenică, culturală, teologică şi artistică în Provincia noastră şi în Biserica locală din Dieceza de Iaşi şi din lumea de pretutindeni. Ar mai fi fost de amintit mulţi alţii, precum Pr. Gârleanu, Ep. Ioan Duma, Pr. Iosif Sabău, etc, cărora le vom rezerva un loc special în alt loc.

Dumnezeu să-i răsplătească pe toţi cei care au muncit în via Domnului în decursul veacurilor pe meleagurile moldave şi să facă să înflorească noi fraţi care să ducă înainte stindardul crucii pe aceste locuri mioritice binecuvântate de Dumnezeu.

Pr. dr. PĂTRAŞCU DAMIAN