Confesiunile Sf. Augustin şi armonia dintre credinţă şi raţiune

Sf. Augustin de Hipona
Papa Benedict al XVI-lea a subliniat puternic importanţa Sfântului Augustin de Hipona (354-430): într-o serie de audienţe generale dedicate Părinţilor Bisericii, Pontiful a dedicat una sau două audienţe unor mari personalităţi eclesiale precum Sf. Iustin Martirul, Sf. Vasile cel Mare şi Sf. Ieronim, rezervând însă cinci audienţe pentru Sf. Augustin. Unul dintre cei mai mari teologi şi Doctori ai Bisericii, Sf. Augustin are o influenţă evidentă asupra Papei Benedict al XVI-lea. Sfântul Părinte afirma în cea de-a doua dintre cele cinci audienţe (16 ianuarie 2008) "Când citesc scrierile Sfântului Augustin, nu am impresia că este un om care a murit acum aproximativ 1.600 de ani. Mi se pare că este un om din zilele noastre: un prieten, un contemporan care mi se adresează mie, ni se adresează nouă cu credinţa lui vie şi actuală".

Relaţia dintre credinţă şi raţiune ocupă un loc important în opera vastă a Sf. Augustin. Papa Benedict al XVI-lea a abordat des această temă, identificând-o ca preocupare centrală a timpurilor noastre, iar pe Sf. Augustin îl prezintă ca pe un ghid care ne ajută să înţelegem şi să apreciem mai profund natura acestei relaţii. În a treia audienţă despre Doctorul african al Bisericii (30 ianuarie 2008), Papa afirma că "întreaga dezvoltare intelectuală şi spirituală" a acestuia "reprezintă un model valabil şi astăzi în relaţia dintre credinţă şi raţiune, un subiect nu numai pentru credincioşi, ci pentru orice persoană care caută adevărul, o temă centrală pentru echilibrul şi destinul tuturor oamenilor".

Aceasta este o problemă şi o temă esenţială în Confesiunile Sf. Augustin, relatarea profundă şi influentă a căutării de către el a unui sens şi a convertirii lui la creştinism. Sf. Augustin dă mărturie despre modul în care raţiunea îl pune pe om pe drumul către Dumnezeu şi modul în care credinţa informează şi înalţă raţiunea, ducând-o dincolo de limitele sale naturale, dar nu în mod tiranic sau prin vreo restricţie. El a rezumat acest fapt aparent paradoxal în faimosul dicton "Cred, ca să înţeleg; şi înţeleg ca să cred mai mult" (Sermo 43,9).

Neadevăruri despre credinţă

După cum ştim cu toţii, există multe concepte distorsionate şi superficiale despre credinţă, raţiune şi divergenţele dintre cele două. Pentru cei care se consideră "luminaţi" şi pentru alţi sceptici, raţiunea este obiectivă, ştiinţifică şi verificabilă, în timp ce credinţa este subiectivă, personală şi iraţională, chiar la graniţă cu mania sau nebunia. Dacă credem însă că raţiunea este într-adevăr rezonabilă, trebuie să acceptăm că aceasta este o convingere în sine, pentru care este nevoie de un fel de credinţă. Pentru a aşeza întreaga încărcătură intelectuală a cuiva pe piedestalul raţiunii este nevoie de un anumit pas de credinţă. Filozoful Edward Feser postulează în lucrarea sa Ultima superstiţie: O respingere a noului ateism faptul că "secularismul nu se poate sprijini niciodată cu adevărat pe raţiune, ci numai 'credinţa' poate, aşa cum seculariştii înşişi înţeleg acest termen (sau mai degrabă cum îl înţeleg greşit, aşa cum vom vedea): un angajament de nez druncinat, înrădăcinat nu în raţiune, ci mai degrabă într-o încăpăţânare cruntă, o dorinţă adânc sădită de a dori ca lucrurile să fie într-un anume fel, indiferent dacă dovezile arată că ele sunt sau nu în acel fel" (6).

Pentru mulţi oameni de astăzi sursa raţiunii şi obiectul credinţei este propria lor putere intelectuală. Căutarea în afara lor sau dincolo de ei a unei surse mai mari sau a unui obiect mai important al credinţei este adesea respinsă ca "iraţională" sau "superstiţioasă". Aşa cum arată Confesiunile, Augustin a mers cu o încăpăţânare cruntă (ca să împrumutăm descrierea excelentă a lui Feser) pe acest drum intelectual întunecat şi şi-a dat seama că este un drum închis. El şi-a dat seama că credinţa este pe atât de meritorie pe cât este obiectul său şi la fel de puternică precum sursa sa. Pentru Augustin - un om care şi-a urmat argumentele filozofice cu o fervoare înflăcărată - atât obiectul cât şi sursa credinţei sunt Dumnezeu.

"Credinţa, de fapt, este pur şi simplu gândire însoţită de asentiment" (27), remarca filozoful tomist Etienne Gilson în lucrarea "Filozofia creştină a Sfântului Augustin". Între raţiune şi credinţă nu există şi nu poate exista tensiune sau conflict; ambele izvorăsc din aceeaşi sursă divină. În consecinţă, raţiunea trebuie să joace un rol central în convingerile unui om despre lucrurile supreme. Într-adevăr, prin raţiune ajungem să ştim şi să înţelegem ce sunt credinţa şi raţiunea. Raţiunea este vehiculul care, dacă este condus corect, ne duce la poarta credinţei. Aşa cum observa Augustin: "Cea mai mare certitudine a mea era că 'lucrările tale invizibile din crearea lumii se văd clar, fiind înţelese prin lucrurile care sunt făcute, chiar şi puterea şi dumnezeirea Ta eternă. Pentru că atunci când m-am întrebat cum este posibil să apreciez frumuseţea corpurilor, atât celeste cât şi terestre; şi ce mă ajută în formularea unor raţionamente corecte despre lucrurile schimbătoare; şi când am concluzionat că "Aceasta trebuie să fie aşa; aceasta nu trebuie să fie aşa", iar apoi, când m-am întrebat cum era posibil să formulez astfel de raţionamente (din moment ce le-am formulat, într-adevăr), mi-am dat seama că am descoperit eternitatea adevărată şi neschimbătoare a adevărului care este deasupra minţii mele schimbătoare (Confesiuni 7,17).

A trece dincolo de uşă

Cu toate acestea, dacă raţiunea ne aduce până în pragul credinţei - şi chiar ne informează asupra faptului că credinţa este o opţiune coerentă şi logică - ea nu ne poate trece dincolo de uşă. Această problemă se datorează parţial faptului că raţiunea a fost rănită de Cădere şi întunecată de efectele păcatului. Într-o măsură sau alta, raţiunea este denaturată, limitată şi îngreunată; adesea este scoasă de pe drumul ei de capriciile, emoţiile şi pasiunile noastre.

În cele din urmă însă, nu acestea sunt motivele pentru care raţiunea naturală nu poate deschide uşa către credinţă. Ea nu reuşeşte să facă acest lucru deoarece credinţa este un dar al Creatorului, care este El însuşi de nepătruns. În căutarea intensă a lui Dumnezeu, Augustin a întrebat: Dumnezeu poate fi înţeles şi cunoscut numai prin raţiune? Răspunsul este un "Nu" categoric. Augustin afirmă: "Dacă l-ai înţelege, nu ar mai fi Dumnezeu" (Sermo 52,6, Sermo 117,3). În Confesiuni el vorbeşte şi despre faptul că raţiunea este insuficientă în faţa lui Dumnezeu şi a doctrinei adevărate. Făcând referire la un creştin imatur care a fost informat greşit despre doctrină, Episcopul din Hipona scria: "Atunci când aud despre un frate creştin care nu cunoaşte aceste lucruri sau le cunoaşte greşit, pot tolera opinia lui dezinformată; şi nu cred că lipsa unor cunoştinţe despre forma sau natura acestei creaţii materiale îi poate dăuna foarte tare, atâta timp cât el nu crede în ceva care este nedemn de tine, o, Doamne, Creatorule a toate. Dar dacă el crede că cunoştinţele lui lumeşti ţin de esenţa doctrinei evlaviei, sau se aventurează să susţină opinii dogmatice în probleme pe care nu le cunoaşte - aici apare dauna" (Confesiuni 5,5).

Viziunea înaltă a lui Augustin despre raţiune se baza pe credinţa lui că Dumnezeu este autorul întregului adevăr şi al raţiunii. Dumnezeul-Om întrupat, a doua persoană a Treimii, face apel la raţiunea omului şi îl invită să caute mai adânc, să reflecteze mai profund, şi să fie mult mai însetat de "Adevărul etern": "De ce este aşa, te întreb pe tine, o Doamne, Dumnezeul meu? Pot să văd aceasta după un model, dar nu ştiu cum să o exprim, decât dacă spun că tot ceea ce începe să existe, iar apoi încetează să mai existe, începe şi încetează atunci când în raţiunea Ta eternă este cunoscut faptul că trebuie să înceapă sau să înceteze - în raţiunea Ta eternă în care nimic nu începe şi nimic nu încetează. Şi acesta este Cuvântul Tău, care este de asemenea 'Începutul', pentru că ni se şi adresează nouă. Astfel, în Evanghelii, El a vorbit prin trup, şi Cuvântul răsuna în urechile exterioare ale oamenilor pentru a putea fi crezut şi căutat în interior, şi pentru a putea fi găsi t în Adevărul etern, în care bunul şi unicul Învăţător îi învaţă pe toţi discipolii Săi. Acolo, Doamne, îţi aud eu glasul, glasul cuiva care vorbeşte cu mine, pentru că Cel care ne învaţă ne şi vorbeşte" (Confesiuni 11,8).

Un alt exemplu privind respectul mare al lui Augustin faţă de raţiune şi locul ei central în convingerile sale teologice îl regăsim în experienţa sa cu învăţăturile lui Mani. Atunci când Augustin a aflat despre viziunea maniheistă asupra lumii fizice, a fost extrem de exasperat de lipsa de logică şi de natura iraţională a acesteia. Momentul în care i s-a ordonat să creadă în învăţături despre corpurile cereşti care contraziceau clar logica şi matematica a constituit punctul de ruptură: "Şi totuşi mi se ordona să cred chiar şi când ideile nu corespundeau cu - sau chiar contraziceau - teoriile raţionale stabilite de matematică şi pe care le-am conştientizat singur, ci erau foarte diferite" (Confesiuni 5,3). Astfel, Augustin a părăsit maniheismul pornind în căutarea unei credinţe rezonabile, convingătoare din punct de vedere intelectual.

Cunoaşterea limitelor

Raţiunea, bazată pe finitudinea omului, nu poate înţelege misterele infinite ale credinţei, chiar şi atunci când arată înspre ele, însă în mod nedesluşit. Pentru Augustin acest lucru a fost adevărat mai ales atunci când a trebuit să înţeleagă Scriptura. Pe când era tânăr, citirea Bibliei îl frustra şi îl enerva; mai târziu, prin ochii credinţei, a reuşit să îi înţeleagă şi să îi aprecieze bogăţiile: "Astfel, pentru că suntem prea slabi pentru ca raţiunea să găsească fără ajutorul nimănui adevărul, şi pentru că din această cauză avem nevoie de autoritatea scrierilor sfinte, acum am început să cred că Tu nu ai fi acordat sub nici o formă acelor Scripturi o autoritate atât de mare şi prezentă peste tot, dacă prin ele nu ar fi urmat ca oamenii să creadă în Tine şi să Te caute. Pentru că dintre acele pasaje din Scriptură care până acum mi se păreau absurde şi jignitoare, am auzit câteva expuse raţional, am înţeles că pot fi soluţionate prin misterele interpretării spiritu ale. Autoritatea Scripturii mi se părea cu atât mai respectabilă şi mai demnă de crezare cu cât, chiar dacă toţi puteau să o citească, îşi păstra ascunsă întreaga măreţie a înţelepciunii în profunzimea lor spirituală" (Confesiuni 6,5).

Augustin a revenit des la contrastul între citirea Scripturii înainte şi după dobândirea credinţei, pentru că astfel a demonstrat modul în care raţiunea, cu toată bunătatea şi valoarea sa poate să înţeleagă numai o anumită cantitate limitată. În timp ce raţiunea este un instrument minunat şi chiar puternic, ea este totuşi un instrument natural care oferă rezultate limitate. Omul, animal raţional, este creat pentru comuniunea cu divinitatea şi prin urmare, are nevoie de o infuzie de viaţă divină. Harul, viaţa divină a lui Dumnezeu, îl umple pe om şi îi dăruieşte credinţa, speranţa şi dragostea. Credinţa este înainte de toate un dar de la Dumnezeu. Nu este o virtute naturală, ci o virtute teologică. Scopul său este theosis = îndumnezeirea omului - şi anume, participarea lui la natura divină (vezi CBC 460; 2Petru 1,4). Creştinul, renăscut ca fiinţă divinizată, trăieşte după credinţă şi nu după ceea ce vede, o expresie a Sf. Paul pe care Augustin o r epetă: "Dar chiar şi aşa, noi trăim după credinţă şi nu după ceea ce vedem, pentru că suntem salvaţi de speranţă; dar speranţa care este văzută nu este speranţă (Confesiuni 13,13).

Recunoaşterea autorităţii legitime

Receptivitatea smerită faţă de credinţă trebuie să recunoască autoritatea adevărată şi legitimă: "Pentru că, aşa cum cea mai importantă dintre autorităţile societăţii umane este ascultată mai mult decât cea mai mică dintre ele, şi Dumnezeu trebuie să fie ascultat mai presus de toate (Confesiuni 3:8). Ceea ce Augustin nu a găsit la Mani a găsit în persoana lui Isus Cristos, în Biserica Sa şi în învăţăturile Bisericii. Toate cele trei sunt prezentate la începutul Confesiunilor: "Dar 'cum îl vor chema ei pe El, cel în care nu au crezut? Sau cum vor crede ei fără un predicator?' Acum 'ei îl vor lăuda pe Domnul pe care l-au căutat' pentru că 'cei care caută îl vor găsi' şi după ce îl vor găsi, îl vor lăuda. Te voi căuta pe Tine, o, Doamne, şi te voi chema. Te chem, o, Doamne, în credinţa mea pe care Tu mi-ai dat-o, pe care Tu ai inspirat-o în mine prin umanitatea Fiului Tău şi prin ministerul predicatorului Tău (1,1).

Pentru Augustin, nu există nici un conflict între Cristos, Trupul Său şi Cuvântul Său. Cristos, prin Trupul Său, demonstrează adevărul Cuvântului Său, aşa cum admitea Augustin foarte deschis: "Nu aş fi crezut în Evanghelie dacă autoritatea Bisericii Catolice nu m-ar fi atins deja" (Contra epistolam Manichaei 5,6; vezi şi Confesiuni 7,7). Sfânta Scriptură, Cuvântul lui Dumnezeu aşternut pe hârtie de oameni inspiraţi de Spiritul Sfânt, are o certitudine şi o autoritate care provin direct de la Autorul ei divin şi care sunt protejate de Biserică: "Cine altcineva decât Tine, Dumnezeul nostru, a creat pentru noi acel firmament al autorităţii Scripturii Tale divine care se află deasupra noastră? Pentru că 'cerul va fi strâns ca un pergament'; dar acum este întins deasupra noastră ca un înveliş. Scriptura Ta divină are o autoritate mult mai sublimă acum când acei oameni muritori prin care Tu ne-ai transmis-o au părăsit această lume" (Confesiuni 13,15).

Smerenie şi armonie

Papa Benedict al XVI-lea spunea în cea de-a treia audienţă generală despre Augustin: "Armonia dintre credinţă şi raţiune înseamnă mai presus de toate că Dumnezeu nu este îndepărtat; El nu este departe de raţiunea şi de viaţa noastră; El este aproape de fiecare fiinţă umană, aproape de inimile noastre şi de raţiunea noastră, dacă ne pornim într-adevăr la drum". Viaţa lui Augustin este o mărturie dramatică şi înălţătoare despre acest adevăr extraordinar, şi de aceea Confesiunile continuă să îi provoace şi să îi atingă şi astăzi pe cititori, la 16 secole după ce au fost scrise.

Tânărul Augustin a căutat raţiunea, prestigiul şi plăcerea cu o energie formidabilă şi cu o concentrare foarte precisă, dar nu a reuşit să îşi găsească pacea sau împlinirea. Dar atunci când şi-a urmat raţiunea la poarta credinţei, când s-a smerit în faţa lui Dumnezeu şi când s-a abandonat lui Cristos, atunci a înţeles de către Cine şi pentru Cine a fost creat. Gilson scria: "În esenţa sa, credinţa augustiniană reprezintă atât adeziunea minţii la adevărul supranatural cât şi abandonarea smerită a omului întreg în faţa harului lui Cristos" (Filozofia creştină 31).

Carl E. Olson

Traducător: Renata Oana
Sursa: http://www.catholica.ro/