CINE IL CUNOASTE PE AUGUSTIN? Un articol teribil de interesant

Deşi a fost o figură exemplară a creştinismului primului mileniu, Augustin, episcopul Hipponei în nordul Africii Romane (sec. IV-V), se bucură astăzi numai de o primire cu jumătate de gură între sfinţii Bisericii Ortodoxe. Nu puţini dintre creştinii ortodocşi de astăzi sunt contrariaţi de apelativul de "Fericit" asociat numelui acestui Părinte al Bisericii. Nu este Augustin chiar un sfânt? În ciuda importanţei generale a operei sale pentru gândirea occidentală, sau poate tocmai pentru aceea, Augustin este astăzi, pentru unii ortodocşi, un străin sau chiar un intrus.


Pentru teologi chiar, Augustin este o piatră de încercare. Deşi nu le este de-a dreptul necunoscut, aceştia intră rar în dialog cu teologia lui sau preferă să o treacă cu vederea. De pildă, în faimosul său studiu intitulat Treimea, structura supremei iubiri, propunând definirea iubirii ca act divin fiinţial lui Dumnezeu şi ca relaţie în Dumnezeu-Treime, părintele Dumitru Stăniloae se afla, în mod evident, în posteritatea celebrei analogii augustiniene despre iubire ("Cel Care iubeşte, Cel Care este iubit, Iubirea", De Trinitate VIII, 10, 14). Îndatorat teologiei lui Pavel Florensky, pe care îl şi citează, marele teolog român preferă să nu facă nici o referire la Augustin, nici măcar pentru a-şi manifesta rezerva - aşa cum s-ar fi cerut în acest caz - faţă de riscul pe care îl presupunea învăţătura sa (care ar putea sugera că Sfântul Duh nu este o Persoană aflată în relaţie, ci relaţia însăşi).

Această trecere cu vederea este simptomatică... Că opera lui Augustin are unele erori în privinţa doctrinei despre Sf. Treime ori a celei despre păcat şi har este ştiut. Reacţia corectă ar trebui să fie promovarea dialogului critic cu opera, şi nu ignorarea acesteia, ori sfiala semantică este evidentă azi prin impunerea consecventă de către unii ortodocşi a apelativului de "fericit" şi nu de "sfânt". De ce şi de când această frică de Augustin? Din rândurile de mai jos se va vedea că în fapt această atitudine e mai degrabă de dată recentă, el fiind multă vreme ţinut la loc de cinste între Părinţii Bisericii.

Augustin şi Răsăritul: din vremea sa, prin Bizanţ, în Sinaxar

A spune că Augustin (353-430) a devenit foarte repede, şi a rămas până astăzi, un stâlp al creştinismului apusean nu va contraria pe nimeni. Recunoaşterea acestui fapt începuse din vremea ucenicilor săi şi se poate spune că era definitivată deja în vremea Sf. Grigorie Dialogul, papa Romei (540-604). Spre deosebire însă de scrierile acestuia din urmă, ca şi de cele ale răsăriteanului Ioan Casian, opera lui Augustin, deşi uriaşă, nu a fost propriu-zis citită în Răsărit până în secolul al XIII-lea, cu excepţia unor florilegii*.

Dincolo de operă, însă, Augustin era îndeajuns de cunoscut în Răsărit, încât să fie invitat la Sinodul al III-lea Ecumenic de la Efes (431). Chiar fără a fi propriu-zis citit, Augustin a rămas şi după vremea sa o figură respectată. Actele Sinodului al V-lea Ecumenic (553) îl enumeră între părinţii şi învăţătorii Bisericii, include extrase din florilegii şi atestă faptul că unele dintre scrisorile sale fuseseră citite public în cadrul deliberărilor. Actele următorului Sinod Ecumenic (680-681) îl numesc "preastrălucitul şi fericitul Augustin", iar Actele Sinodului constantinopolitan din 1166-1167 citează unul dintre florilegiile sale, numindu-l "sfântul Augustin".

Augustin în Bizanţ

Una dintre mărturiile importante cu privire la reputaţia lui Augustin în Bizanţ provine de la patriarhul Constantinopolului, Fotie (sec. al IX-lea). În disputele sale cu teologii franci, care îşi bazau opiniile greşite pe scrieri ale lui Augustin, Fotie a depus eforturi pentru apărarea corectitudinii învăţăturii acestuia, cu scopul menţinerii sale ca autoritate a creştinismului ortodox. În "Mystagogia Sfântului Duh", ca şi în "Scrisoare către Mitropolitul din Aquileea", eruditul patriarh susţinea că cei care îşi bazau părerile eronate pe textele lui Augustin nu făceau altceva decât să ponegrească memoria acestuia. Teologul bizantin, care îl ştia pe Augustin doar după reputaţie şi din florilegii, era înclinat să creadă fie că textele acestuia, ca şi ale altor Părinţi apuseni, suferiseră intervenţii străine, fie că ele cuprindeau unele exagerări care puteau fi înţelese ca mijloace de a evita erori mai mari, adică în contextul epocii în care au fost scrise. Chiar şi în cazul în care Augustin sau alţi părinţi apuseni au scris poate unele lucruri uşor diferite de învăţătura ortodoxă, ei au făcut aceasta fără intenţie, iar teologii franci făceau, după el, un abuz susţinându-şi ereziile pe scăpările din textele lor teologice, scăpări ce trebuiau, dimpotrivă, "acoperite", precum au făcut fiii lui Noe în cazul goliciunii tatălui lor.

Dacă Patriarhul Fotie a apărat, strict, reputaţia Părintelui Bisericii, fără a-i cunoaşte opera, rolul teologiei augustiniene în dialogul teologic al Răsăritului cu Apusul a crescut începând cu secolul al XIII-lea, când au început să fie făcute traduceri în greceşte ale lucrărilor importante. Datorită acestora, Augustin a fost receptat pozitiv de personalităţi precum Sfinţii Grigorie Palama şi, mai ales, Marcu Eugenicul. Acesta din urmă a acceptat autoritatea lui Augustin la Sinodul de la Ferrara-Florenţa (1438-1439), citându-i mai multe lucrări în dezbaterile cu privire la Purgatoriu, numindu-l "Fericitul Augustin" şi înscriindu-l între "Învăţătorii" Bisericii.

Respectul arătat lui Augustin de Răsăritul ortodox, ilustrat aici tocmai de mari stâlpi ai Ortodoxiei precum Fotie, Grigorie Palama şi Marcu Eugenicul este, cred, demn de remarcat. Deşi ar fi putut fi tentaţi să-l respingă pe Augustin, în contextul insistenţei apusenilor de a-şi întemeia erorile pe teologia sa, ei au continuat să-l rânduiască între Părinţii Bisericii, considerând că erorile promovate ulterior în Apus nu i se puteau imputa.

Augustin în Sinaxar. Sfânt şi Fericit

După căderea Constantinopolului, Augustin a continuat să fie prezent în bibliotecile athonite. În epoca veneţiană a tiparului ortodox, Sf. Nicodim Aghioritul publică în 1799 Solilocviile. În 1793, Nicodim îl numise pe Augustin sfânt şi mare teolog al Bisericii într-o notă explicativă la un canon cuprins în Pidalion. Considerând că operele sale fuseseră corupte de eretici, el recomanda citirea lor cu atenţie şi primirea celor scrise doar în măsura fidelităţii faţă de învăţăturile Bisericii ortodoxe. În 1819, acelaşi Nicodim a publicat Sinaxarul revizuit, în care introdusese mai mulţi sfinţi, printre care şi pe Augustin (15 iunie). De aici a urmat introducerea sa şi în sinaxarele folosite în alte Biserici locale.

Sfânt? Fericit? Oricum ar fi numit, cred că venerarea ca sfânt a episcopului african nu este disputată. Trebuie subliniat, de asemenea, că apelativul de "fericit" nu provine nicidecum dintr-o practică similară beatificării catolice. În biserică, vom putea spune "Fericitul Augustin" fără ca acesta să însemne altceva decât "Sfântul Augustin". Vom păstra, astfel, o tradiţie care provine dintr-o epocă în care nu se făceau de fapt canonizări şi în care, cum am văzut mai sus, termenii de sfânt şi fericit au fost folosiţi simultan pentru a desemna o aceeaşi persoană. Pe de altă parte, dacă Sf. Nicodim era deja conştient de erorile existente în operele păstrate sub numele lui Augustin, acest lucru a devenit cu atât mai clar în ultimele două secole de cercetare critică. Se poate admite că, în context teologic, denumirea de "fericit" reprezintă un mod practic, chiar dacă, strict vorbind, inadecvat, de a avertiza asupra acestor erori. În concluzie, vom putea spune că, pentru ortodocşii informaţi teologic şi responsabili bisericeşte, Augustin va fi citit ca Fericit, dar venerat ca Sfânt.


* Datorez majoritatea informaţiilor istorice lui George E. Demacopoulos şi Aristotle Papanikolaou, "Augustine and the Orthodox: The West in the East", în Orthodox Readings of Augustine, 2008, p. 11-40).

Articol preluat din: http://www.ziarullumina.ro/