CÂT PĂMÂNT ÎI TREBUIE OMULUI...

A fost odată un țăran, numit Pahomie. Într-o zi a venit pe la el o cumnată și vorbea cu nevastă-sa despre viața târgoveților și a țăranilor. Una zicea că-i bună viața târgovețului, cealaltă că este a țăranului.


Pahomie, care sta pe cuptor, auzi și zise:

-Ei, noi ăștia care răscolim de mici pământul, care ne și ține, nu ne gândim la fleacuri. Numai că nu prea avem noi pământ. Să am pământ, n-aș avea habar de nimeni, nici de necuratul!

Dracul auzi ce spunea Pahomie și zise:

-Foarte bine, Pahomie, las pe mine!… Am să te satur pe pământ. Prin pământ am să pun mâna pe tine.

În satul său era o proprietăreasă. Din pricina unui arendaș netrebnic, care-i asuprea pe țărani, se hotărâ să vândă pământul.

Pahomie vându și una și alta și cumpără și el vreo cincisprezece hectare de pământ, cu o limbă de pădurice. Pământul bun dădu grâu bogat, însă oamenii începură să-l fure. Ba scăpau vacile în grâu, ba în porumb. Numai necazuri. Începură certurile, înjurăturile și judecățile.

Nu mai avea trai cu oamenii și pace.

Într-o zi, intră la el un drumeț. Îi povesti că vine de undeva dinspre Volga, unde li se dă oamenilor pământ de muncă, și încă pământ de soi.

Pahomie a gândit: „ Dacă-i așa, de ce să stau aici, la strâmtoare și între ticăloși ? Am să vând ce am și plec acolo…”

În vară se duse acolo, văzu că e adevărat, își vându tot ce avea și se mută cu familia în ținutul cel nou.

Aici, Pahomie se tot frământa cum să aibă pămânul lui. Găsise un om care sărăcise și voia să-și vândă pământul. Când să-l cumpere, hop, un negustor care venea dintr-o țară îndepărtată. El povesti că a cumpărat acolo cinci mii de hectare mai pe nimic.

-N-am avut decât să ung osia bărbaților – zicea el. Le-am dat rochii, covoare, de vreo o sută de ruble, o cutie de ceai și le-am dat să bea.. Pământ e berechet și bogat cum nu-i în altă parte.

Pahomie își zise:

-„ De ce să iau aici cinci sute de hectare și să nu iau acolo câteva mii?”

Și plecă spre acea țară aflată undeva în stepă, lângă un râu, ai cărei locuitori se adăposteau în niște corturi de pânză.

Când ajunse acolo, oamenii aceia îl primiră cu bine, iar el le dădu daruri. Apoi îl întrebară ce să-i dea, ce-i place.

-Mi-ar plăcea mai cu seamă pământul vostru, răspunse Pahomie. Noi suntem cam strâmtorați și tare ne-ar prinde bine ceva pământ…

Veni și mai-marele țării aceleia și, după ce-i spuseră și lui cum stă treaba, îi ziseră:

-Pământ avem din belșug, poți să iei cât vrei.

-Mulțumim de bunătate… mie însă nu-mi trebuie mult. Dar vezi d-ta, ar trebui să știu care bucată e a mea, s-o hotărnicim și să facem un înscris.

-Bine, zise mai-marele.

-Și cu ce preț? întrebă Pahomie.

-Noi vindem o zi de pământ. Tot pământul pe care ai putea să-l ocolești într-o zi să fie al tău. Prețul zilei e de o mie de ruble…

,,Mi-a pus Dumnezeu mâna în cap!”își zise Pahomie. O să ocolesc o împărăție întreagă.Într-o zi fac cincizeci de verste. Ce pământ!… Zece mii de hectare…

A doua zi dimineață plecară cu toții în stepă. Pahomie scoase banii, îi puse în căciula așezată drept semn unde să se întoarcă, și porni. Mergea și, din loc în loc, bătea câte un țăruș. Merse până abia se mai zărea delușorul de unde plecase. Își tot făcea socoteli… și se întindea, și se-ntindea, până văzu că soarele dă spre asfințit.

Să știi că m-am înșelat și am cuprins prea mult pământ. Ce mă fac dacă nu ajung la vreme?”

Pahomie începu să alerge. Începu să simtă cum, încet-încet, îl dor picioarele, dar alergă de parcă l-ar fi luat cineva cu biciul. Aruncă din fugă pieptarul, cizmele, plosca ăi căciula, pentru a putea alerga mai ușor și mai repede.

„Uite unde m-a dus lăcomia – își zise el – m-am nenorocit. Nu mai ajung eu înainte de asfințit…”

De spaimă, i se tăie răsuflarea.

Sudoarea i-a lipit cămașa de trup. Gura-i era uscată. Nu mai putea. Îi era groază de moarte, dar nu mai putea să se oprească.

Îi auzi pe locuitorii acelei țări cum fluieră și strigă. Mai prinse puțină inimă. Își stânse ultimele-i puteri și alergă năuc. Începu să vadă oamenii de pe delușor. Ba chiar și căciula cu banii. Îl zări pe mai-marele care sta jos ținându-se cu mâinile de burtă…

Și aleargă mereu … Urcă dealul în goană. Iată căciula. Dar… șovăi. I se tăiară picioarele căzu și, căzând, întinse mâna spre căciulă.

-Halal să-ți fie, camarade – strigă mai-marele ai câțtigat mult pământ!…

Argatul lui, Pahornic, dădu fuga să-l ridice, dar văzu cum curgea sângele din gură. Pahomie murise.

Mai-marele sta jos ghemuit, râzând zgomotos și ținându-se cu mâinile de burtă. Apoi se sculă și dădu argatului o sapă:

-Îngroapă-l! Atâta pământ îi trebuie unuia ca acesta! Doi metri cubi.

-Argatul luă sapa și săpă lui Pahomie o groapă, tocmai cât lungimea trupului său, de la cap până la picioare și-l îngroapă.