RUGĂCIUNEA BOLNAVĂ: Neglijenţa (VI)

Lumea rugăciunii se loveşte deseori de stâncile insuficienţelor noastre umane. Ea nu este numai darul lui Dumnezeu, alianţă pe care Dumnezeu o încheie cu noi şi cu poporul adunat de El, dar este şi o obligaţie a omului. . darul este lăsat în mâinile noastre iar noi suntem chemaţi să luptăm nu numai împotriva neglijenţei noastre dar şi împotriva neglijenţei altora. Tentaţia spontaneităţii într-adevăr, ar putea să ne conducă către o comportare fără reguli, la instantaneitatea momentului, lăsând totul improvizaţiei. Această atitudine adolescenţială a rugăciunii contagiază o mare din poporul creştin, şi nu numai pe cei mai tineri. Rugăciunea, mai ales cea liturgică, necesită pregătire, celebrare ordonată, frumuseţe în mişcări şi coordonarea gesturilor personale şi comunitare. La întâlnirea cu Cristos nu se merge nepregătiţi sau puţin îngrijiţi; mai mult încă, se pune toată atenţia necesară nu numai pentru propriile haine, dar pentru orice atitudine atât interioară cât şi exterioară. Mai ales la întâlnirea cu Mântuitorul nu se merge în grabă şi aproape fugind.

Un alt mit foarte prezent în rândul poporului creştin este lupta, în numele unei sărace înţelegeri, împotriva oricărei forme de eleganţă, de o căutată dar măsurată frumuseţe, pe care rugăciunea creştină o poartă încă de la originile sale. Misterul cere totdeauna un văl estetic care să acopere chipul lui Dumnezeu şi lasă să se întrezărească trăsăturile profunde ale vieţii sale. Chiar şi săracul are nevoie de frumuseţea rugăciunii pentru a-şi putea înălţa mintea spre Infinit.

Dacă este adevărat că insuficienţele nu trebuie să blocheze rugăciunea creştinului, fiecare are datoria de a îndepărta orice obstacol, atât extern cât şi intern, ritmului vital al rugăciunii. Fiecare trebuie să se simtă responsabil în funcţie de locul pe care îl ocupă în Biserică.

În acest sens, este foarte urgentă recuperarea unei sănătoase asceze atât personale cât şi comunitare. Tocmai pentru acest scop, creştinul va fi fidel timpurilor „forte” de rugăciune; nu va recita rugăciunile în grabă, se va preocupa să observe pauzele, mai ales atunci când se roagă singur, se va autoeduca pentru a păstra momente de tăcere; se va opri în timpul lucrului pentru a-l însera pe Dumnezeu în misterul timpului, nu va căuta comoditatea locului şi al spaţiului; nu va deranja rugăciunea comunitară cu discursuri inutile, nu se va lăsa cuprins de lene, va fi punctual la rugăciunea comunitară, nu va ridica prea tare tonul în timpul rugăciunii comunităţii, se va supune gesturilor comune fără a pretinde să fie original.

În rugăciune trebuie să existe o ordine, care să o structureze şi din persuasivă să o facă edificantă. Trebuie protejată viaţa rugăciunii de orice arbitru personal şi de orice fel de anarhie pentru a asigura dezvoltarea vieţii supranaturale. Conştienţi fiind că ordinea externă păstrează viaţa interioară şi că ritul şi observarea lui păstrează pietatea.