Îngeri pe vârful acului

Angelologia i-a preocupat mereu pe teologi şi filosofi. Totuşi, cea mai veche menţiune a întrebării “câţi îngeri încap pe vârful unui ac?” e în William Chillingworth, Religion of Protestants a Safe Way to Salvation (1638). El atribuie astfel de întrebări gratuite şi excesiv de ingenioase teologilor scolastici.

James Franklin citează un pasaj din H. S. Lang, Aristotle’s Physics and its Medieval Varieties (1992, p.284): “Întrebarea referitoare la câţi îngeri pot dansa pe vârful unui bold este atribuită adesea filosofilor medievali… În realitate, întrebarea nu a fost pusă niciodată în aceşti termeni şi nu poate fi găsită ca atare în scrierile din Evul Mediu”.

Editorul publicaţiei Australian Mathematical Society Gazette, în care s-a publicat articolul lui James Franklin, face adaos următorul amănunt abisal: Vice-cancelarul Universităţii Newcastle, Raoul Mortley, adresîndu-se Senatului, a dat întrebării cu pricina următorul răspuns definitiv: “Soluţia la întrebarea 'câţi îngeri pot dănţui pe vârful unui ac?' este, desigur, bine ştiută de toţi: mai puţini, dacă îngerii sunt rotofei; mai mulţi, dacă sunt uscăţivi şi ascetici”.

În Curiosities of Literature (primul volum a apărut în 1791), Isaac D’Israeli (1766-1848), pretinde că Thoma de Aquino a discutat cu maximă gravitate dacă Christos a fost hermafrodit ori dacă există depozite stercorale în paradis. D’Israeli adaugă şi o altă enigmă: părul şi unghiile înviaţilor [în paradis sau infern] mai cresc după Resurecţie? El precizează că a compilat întrebările privitoare la entităţile angelice din Martinus Scriblerus.

Numitul Martinus Scriblerus e, în realitate, un pseudonim folosit de Alexander Pope, Jonathan Swift, John Gray, Thomas Parnell şi John Arbuthnot (toţi scriitori plini de humor). Ei au tipărit o lucrare de amuzament (scrisă înainte de 1714) sub titlul: Memoirs of the Extraordinary Life, Works, and Discoveries of Martinus Scriblerus (s-a publicat abia în 1741). Autorii spun că filosofii scholastici şi, în speţă, Thoma de Aquino, s-au întrebat dacă un înger care merge din A în B trece prin punctul de mijloc al distanţei dintre A şi B? Întrebarea e, fireşte, interesantă şi insolubilă.

În The Revolt Against Reason (1950), Arnold Lund scrie: “Problema îngerilor pe vîrful de ac, dacă a fost discutată vreodată în Evul Mediu, a reprezenat aproape cu certitudine un exerciţiu menit a ascuţi mintea şcolarilor. Îngerii erau concepuţi ca entităţi pur spirituale, imateriale şi limitate [finite]. Ca urmare, îngerii ar putea avea locaţie în spaţiu, dar nu şi extensiune, aşa cum un punct matematic are poziţie, dar nu are magnitudine. Prin urmare, un înger nu poate ocupa un spaţiu (chiar pe vârful acului), dar poate fi localizat pe vârful lui”.

În tratatul intitulat Swester Katrei (sec. XIV), autorul anonim afirmă că în Paradis cineva a văzut o mie de suflete stând pe vârful unui ac. Aceasta e, se pare, originea întrebării apocrife. Voi aminti, în încheiere, că, în 1704, Leibniz a primit o scrisoare pe aceeaşi temă, semn că problema îngerilor continua să obsedeze pe intelectualii de la începutul modernităţii.

Referinţe:

Franklin, James, “Heads of Pins”, Australian Mathematical Society Gazette, 20: 4 (1993): 127.

Emil Gheţu: http://filosofiatis.blogspot.com/2010/05/ingeri-pe-varful-acului.html