DESPRE RUGĂCIUNEA BOLNAVĂ (I)

Intrând în contact cu mulți credincioși de diferite confesiuni, cel mai des aceștia m-i se destăinuie că nu reușesc să se roage bine, că nu știu dacă rugăciunea lor merită sau a fost ascultată, că întâmpină tot felul de dificultăți în actul de rugăciune. Din acest motiv m-am gândit să postez timp de câteva zile niște conferințe despre tema rugăciunii, conferințe pe care le-am ținut deja de mai multe ori cu diferite ocazii. Poate într-o zi acestea conferințe vor vedea și lumina tiparului. Până atunci m-am gândit că nu ar fi rău să le postez aici, în episoade, cu speranța că vor fi folositare cititorilor bloguțului meu.

Astăzi:  RUGĂCIUNEA BOLNAVĂ: DISTRAGERILE


Rugăciunea, răspunsul omului la vizita zilnică a lui Dumnezeu în evenimente şi în întâlnirile interpersonale, este traseul sufletului, cu creaturile vizibile şi invizibile, în călătorie spre Infinit. Ea este strada de reîntoarcere îngerească, fraternă şi cosmică a omului spre Dumnezeu, calea pentru a duce la capăt itinerarul spiritual împreună cu Cristos, marele rugător, în care se întâlneşte drumul lui Dumnezeu către om şi toate căile spre Dumnezeu. Pentru că el nu este numai Adevărul şi Viaţa, dar este şi Calea lui Dumnezeu. Pentru a ajunge la Dumnezeu nu ajunge mintea, voinţa şi inima, deoarece am risca să cădem în autosuficienţa şi în îndrăzneala de a ne pune în concurenţă cu Dumnezeu.

Tocmai pentru că este cale şi călătorie, rugăciunea cunoaşte şi bolile sale care pot fi astfel sintetizate: distragere, gust şi dezgust sau senzualitate spirituală, ariditate, obişnuinţă, neglijenţă, sau delăsare. Rugăciunea însă, ca şi viaţa omului, nu se măsoară ţinând cont de prezenţa sau absenţa bolilor, dar de continuitatea cu care se perseverează şi constanţa care se pune în ea. Pentru că rugăciunea este o slujire care se îndeplineşte în fidelitate şi obedienţă. A ne ruga nu înseamnă a-L simţi pe Dumnezeu, adică o plăcere, dar este o „căutare a lui Dumnezeu” şi deseori cu gemete, lacrimi şi suspine.

Distragerile

Mintea omenească se concentrează pentru a putea munci bine şi repede. Omul trebui deci să fie atent către sine însuşi şi către evenimentele care îl înconjoară. În privinţa rugăciunii, ca pentru oricare altă activitate umană, este posibil să se observe momente de distragere, aşa cum evanghelia ne aminteşte: în grădina din Ghetsemani, discipolii au adormit. În alte texte din NT însă scrie: ochii lor se închideau de somn; totuşi au rămas treji (Lc 9, 32). Din texte se poate vedea că concentrarea este ceva mai mult decât simpla prezenţă fizică. Ea, pentru că este prezenţă, indică capacitatea de a fi interactivi, trecând peste orice limită.

Dar omul, chiar şi atunci când atenţia lui este capturată de evenimente care îl antrenează în mod direct şi care îl şi interesează, după un anumit timp, nu mai reuşeşte să menţină atenţia şi are loc o scădere a capacităţii sale interactive.

Tentaţia omului de a absenta în faţa prezenţei este neatenţia. În aceste cazuri, omul „menţine numai o prezenţă fizică”. Acest lucru se întâmplă şi în rugăciune care, ca şi celelalte activităţi ale spiritului uman, este supusă scăderii atenţiei. În această privinţă putem afirma fără teamă că nu există nici măcar recitarea unei simple Bucură-Te Marii fără o cât de mică neatenţie.

Mai mult încă, viaţa omului este totdeauna chinuită de o serie de factori care produc neatenţie: sănătatea, somnul, clima, etc. Capacitatea rugăciunii de a rămâne „atentă” este deci asediată de numeroşi factori de diferite naturi. Neatenţia deci nu este provocată numai de voinţa omului. A decide de a sta în faţa lui Dumnezeu, adică de a ne ruga, depinde de noi; a sta/a rămâne în faţa lui Dumnezeu nu depinde numai de noi.

Omul, chiar şi atunci când atenţia sa este capturată de evenimente care îl interesează, poate să se distreze, poate ceda. Mai mare distragere întâlnesc acele spirite care din natura lor au tendinţa de a se interesa concomitent de realităţi diferite şi poate fără nici o legătură între ele. Acest lucru nu vrea să spună că rugăciunea lor nu este eficace, nu este bună. Motivele de „aglomeraţie de gânduri” nu sunt într-adevăr, cauza lipsei de eficienţă a rugăciunii. Omul nu este un spirit pur, iar corporeitatea, care îl face subiect, îl pune în dinamismul istoriei şi deci al condiţionărilor timpului şi al spaţiului. Distragerea este una dintre aceste variaţii spaţio-temporale, care însoţesc viaţa omului. Din acest motiv trebuie spus că nu totdeauna trebuie spovedite distragerile care ne asaltă în timpul rugăciunii. Într-adevăr, este necesar să se distingă cele care depind de voinţa noastră de cele care nu depind de ea.

O lege fundamentală a rugăciunii este faptul că nu putem trăi fără distrageri şi că, în consecinţă, trebuie să le acceptăm, să continuăm să ne rugăm chiar împreună cu ele. Sf. Toma subliniază greutatea slăbiciunii omeneşti şi în rugăciune şi învaţă: «1) Se roagă bine în duh şi adevăr cel care a început să se roage fiind sfătuit de Duhul Sfânt, chiar dacă după un moment din cauza slăbiciunii omeneşti, sufletul său cedează distragerilor. 2) Mintea omului, din cauza infirmităţii naturii, nu poate sta prea mult timp concentrată: pentru că sufletul este atras în jos de greutatea slăbiciunii omeneşti. Iată de ce se întâmplă ca, în momentul în care mintea celui care se înalţă spre Dumnezeu prin contemplaţie, imediat să fie distrasă de vre-o lipsă. 3) Dacă unul în rugăciune se distrage cu voia lui, face păcat şi împiedică ca rugăciunea să rodească. De aici cuvintele lui Augustin în Regula sa: „Atunci când cu Psalmii şi imnurile îl rugaţi pe Dumnezeu, încercaţi să însoţiţi cu inima ceea ce spuneţi cu buzele”. Distragerea involuntară nu dăunează rugăciunii. De aici cuvintele lui Vasile cel Mare: „Dacă plin de păcate nu reuşeşti să te rogi atent, cu toate că încerci, Dumnezeu te iartă; pentru că nu eşti capabil să stai în faţa lui aşa cum trebuie, nu din neglijenţă, dar din cauza slăbiciunii” (Sum. Theol. II-II, q. 83, a. 13).

Cea mai fericită conceptualizare a experienţei distragerilor însă, o găsim în Comentariul Sf. Augustin la Psalmul 85. el scrie astfel: „Fraţilor mei, vă voi vorbi ca un om care trăieşte printre oameni şi care s-a născut din oameni. Să ia fiecare inima în mâna sa şi să se ferească de orice adulaţie, măgulire sau ademenire. Nimic nu există într-adevăr mai prost decât a ademeni şi a se înşela pe sine însuşi. Fiţi deci atenţi şi priviţi câte lucruri/gânduri trec prin inima omului. Observaţi cum deseori aceleaşi rugăciuni sunt împiedicate de gânduri deşarte şi cu câtă dificultate inima rămâne în prezenţa Dumnezeului său. Ar vrea să se stăpânească şi să stea pe loc, dar imediat, pentru a spune aşa, fuge departe şi nu găseşte porţi care să-l poată opri, adică obstacole care să oprească zborurile şi divagaţiile sale astfel ca să poată sta locului şi să fie înveselit de Dumnezeu. Este dificil să se găsească, în mijlocul multor rugăciuni, una singură care a fost făcută bine. Fiecare ar putea spune, chiar dacă ceilalţi nu reuşesc, că el reuşeşte, dacă nu am citi în Scripturi că David, într-un text, se ruga astfel: „Am aflat, Doamne, inima mea pentru a te ruga”. Afirmă că şi-a găsit inima sa, ca şi cum aceasta de obicei ar fi fost departe de el. el trebuia s-o urmărească ca pe fugar şi nu reuşea s-o prindă, şi din acest motiv striga către Dumnezeu: „Inima mea m-a abandonat”. De aceea, fraţilor mei, revenind la expresia: „Tu eşti dulce şi blând”, mi se pare că am înţeles valoarea cuvântului blând. „Înveseleşte sufletul robului tău, pentru că spre tine mi-am înălţat sufletul. Tu într-adevăr eşti dulce şi blând”. Dacă afirmă că este blând, din câte mi se pare, o face pentru a indica că Dumnezeu suportă toate mizeriile noastre şi, în ciuda oricărui lucru, se aşteaptă de la noi ca să-L rugăm pentru ca El să ne perfecţioneze. Iar în momentul în care noi l-am rugat, bucuros primeşte rugăciunea noastră şi o împlineşte. Nu-şi aminteşte de multele rugăciuni pe care fără nici o logică le-a pronunţat, dar o primeşte pe acea singură pe care am reuşit s-o facem.

Fraţilor mei, iată un om care are un prieten. Într-o bună zi acest prieten începe o discuţie cu acel om iar mai apoi, în momentul în care acesta vrea să-i răspundă, se îndepărtează şi începe să vorbească cu o altă persoană. Cine l-ar mai suporta?

Sau, într-o zi tu mergi la judecător şi fixezi data audienţei iar apoi, după ce abia începusei să-i vorbeşti, îl abandonezi şi începi să sporovăieşti cu un alt om. Te-ar suporta judecătorul?

Şi totuşi Dumnezeu suportă inimile atâtor oameni care îl roagă chiar dacă în acelaşi moment se gândesc la lucruri extravagante, pentru a nu spune rele, sau chiar contrare lui Dumnezeu. Dar deja a gândi la lucruri inutile este o ofensă adusă celui cu care începusei să vorbeşti. Rugăciunea ta este un discurs cu Dumnezeu. Când citeşti, Dumnezeu vorbeşte cu tine; când te rogi, vorbeşti tu cu Dumnezeu.

Deci? Ar trebui să disperăm de neamul omenesc şi să spunem că un om este condamnat dacă vreun gând străin îl chinuie în timp ce se roagă şi acesta întrerupe rugăciunea? Dacă am spune astfel, nu ştiu, fraţilor, ce fel de speranţă ne-ar mai rămâne. Pentru că există pentru noi speranţă în Dumnezeu (mare este într-adevăr mila sa) să-i spunem: „Înveseleşte sufletul robului tău, pentru că spre tine mi-am înălţat sufletul”

Şi în ce fel a ridicat sufletul nostru? Aşa cum a putut, după puterile pe care tu i le-ai dat, şi aşa cum mi-a reuşit să prind inima în timp ce fugea de la mine? Dar nu-ţi aminteşti (imaginează-ţi că Dumnezeu îţi vorbeşte astfel) de câte ori ai stat în faţa mea şi te gândeai la lucruri inutile şi cu mare greu ai reuşit să-mi adresezi o singură rugăciune reculeasă şi continuă? „O, Doamne, tu eşti dulce şi blând!” Eşti blând pentru că mă suporţi. Din cauza bolilor meu eu tind să mă distrag. Vindecă-mă şi voi fi mai concentrat! Întăreşte-mă şi voi fi tare. Dar, fiindcă nu mă vei ajuta, suportă-mă, pentru că „Tu, Doamne, eşti dulce şi blând” .

Din comentariul autobiografic al lui Augustin se înţelege clar că şi pentru omul atins şi şlefuit de harul lui Dumnezeu, amestecul atenţiei cu neatenţia este o condiţie a vieţii spiritului. De aceea, în momentul în care omul se distrage nu trebuie să se descurajeze, deoarece distragerile fac parte din experienţa de credinţă şi de caritate până la a se putea configura ca aliment al rugăciunii.