duminică, 3 octombrie 2010

CUVINTE DE FOLOS ALE LUI AVVA ILIE EDICUL

- Făptuirea, care necinsteşte jugul raţiunii, e ca o vacă ce rătăceşte încoace şi încolo în jurul în jurul celor nefolositoare. Iar raţiunea, care leapădă veşmintele cinstite ale făptuirii, nu e cu buna cuviinţă, chiar dacă se preface la părere că e aşa.
- Nu ajunge sufletului, spre desăvârşita izbăvire din păcat, reaua pătimire de bunăvoie, de nu se va desface de el prin focul celei fără de voie.
- Căci sufletul, asemenea unei săbii, de nu va trece prin foc şi prin apă, adică prin osteneli de bunăvoie, nu se va păstra nevătămat de loviturile celor ce vin asupra lui.
- Precum pricinile mai generale ale ispitelor de bunăvoie sunt trei: sănătatea, bogăţia şi renumele, aşa şi ale celor fără de voie sunt trei: pagubele, batjocurile şi bolile. Unora le sunt acestea spre zidire, iar altora spre surpare.
- Cel ce urăşte răul se mişcă rar şi fără stăruinţa în el. Dar cel ce e lipit de pricinile lui, mai des şi mai cu stăruinţă.
- Simţirea şi conştiinţa să se însoţească cu cuvântul rostit, pentru ca Cuvântul dumnezeiesc care a zis că se va afla în mijlocul lor, să nu fie ruşinat de obrăznicia sau lipsa de măsură a celor spuse sau făcute.
- Cel ce nu-şi vatămă sufletul prin fapt, încă nu şi-l păstrează neîntinat şi prin cuvinte. Nici cel ce-l păzeşte de acestea nu e sigur că nu l-a întinat prin gânduri. Căci păcătuirea este întreită.
- Dracii războiesc sufletul mai ales prin gânduri, nu prin lucruri. Căci lucrurile în ele însele sunt necesare. Şi pricina lucrurilor este auzul şi vederea. Însă al gândurilor obişnuinţa şi dracii.
- Păcatul sufletului se întinde în trei ramuri: în fapte, în cuvinte şi în gânduri. Iar bunul nepăcătuirii în şase. Căci trebuie să păzim fără greşeală cele cinci simţuri şi cuvântul rostit. Cel ce nu păcătuieşte în acestea ''e bărbat desăvârşit, în stare să-şi înfrâneze şi mădularele trupului''.
- Partea neraţională a sufletului se împarte în şase, adică în cele cinci simţuri şi în cuvântul rostit. Acesta, când e nepătimaş, se împarte împreună cu cel pătimaş în chip neîmpărţit. Dar când se află pătimaş, primeşte întipărirea păcatului aceluia.
- Nici trupul nu se poate curăţa fără post şi priveghere; nici sufletul, fără milă şi adevăr. Dar nici mintea fără vorbire cu Dumnezeu şi fără vederea Lui. Acestea sunt perechile cele mai însemnate în aceste lucruri.
- Sufletul împrejmuit de virtuţile pomenite îşi are cetăţuia sa, care este răbdarea, neclătinată de ispite. ''Întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre'', zice Scriptura. Dar dacă lucrurile stau astfel, se clatină în tremurături de spaimă, chiar la zgomotele de departe, întocmai ca o cetate fără ziduri.
- Nu toţi câţi sunt prudenţi în ale cuvântului sunt şi în ale gândului. Nici toţi câţi sunt în ale gândului se vor afla şi în ale simţirii din afară. Căci deşi pe toţi îi are birnici simţirea, dar nu toţi îi plătesc la fel birul. Din simplitate cei mai mulţi nu ştiu să o cinstească aşa cum cerea ea.
- Vremea şi măsura sunt comesenii tăcerii cu bun rost. Iar materia ospăţului este adevărul. Venind la vremea lui asupra sufletului călătorit, tatăl minciunii nu găseşte nimic din cele ce caută.
- Milostiv cu adevărat nu e cel ce dă de bunăvoie cele de prisos, ci cel ce lasă cele de trebuinţă neapărată celor ce le răpesc.
- Sănătatea i se pare sufletului că este în afară, iar boala se ascunde în adâncul simţirii. Deci dacă trebuie ca boala să fie scoasă afară prin secera mustrărilor, iar sănătatea să fie adusă înăuntru prin înnoirea minţii, este nebun cel ce leapădă mustrările şi nu se ruşinează să zacă totdeauna în bolniţa nesimţirii.
- Nu te întărâta împotriva celui ce te operează fără voie, ci căutând la izbăvirea de durere, plânge-te pe tine şi fereşte-l pe cel ce ţi s-a făcut pricina acestui folos, prin iconomia lui Dumnezeu.
- Să nu nesocoteşti boala ta, ca să nu ţi se facă şi mai cumplită, ci prin leacurile şi mai aspre ale ostenelii izbăveşte-te de ea, tu ce porţi grijă de sănătatea sufletului.
- Nu te feri dinaintea celui ce te loveşte când trebuie, ci apropie-te de el şi-ţi va arăta cât e de mare răul ce se ascunde de simţirea ta, şi vei mânca mâncarea dulce a sănătăţii, după ce ai mistuit pe cea neplăcută a amărăciunii.
- Pe cât simţi durerile, pe atât să te bucuri de cel ce ţi le scoate la iveală prin mustrări. Căci el ţi se face pricină de curăţire desăvârşită, fără de care mintea nu poate petrece în locul curat al rugăciunii.
- Cel mustrat trebuie sau să tacă, sau să apere cu blândeţe în faţa celui ce-l învinuieşte; nu ca să-şi susţină cel mustrat ale sale, ci ca să ridice poate pe cel ce s-a poticnit, mustrând din neştiinţă.
- Cel ce se pocăieşte în faţa celui ce s-a supărat pe dreptate, înainte de a fi chemat pe acela, nu se păgubeşte cu nimic din ceea ce i se cuvine în urma pocăinţei. Iar cel ce se pocăieşte după ce e chemat pierde jumătate din câştig. Câştigă tot ce s-a rânduit cel ce niciodată nu iese din tovărăşie pentru întristarea ce i se face. Dar i se adaugă şi plată pe deasupra celui ce îşi ia, în toate, greşeala asupra sa.
- Nici cel trufaş la cugetare nu-şi cunoaşte scăderile, nici cel smerit la cugetare bunătăţile (virtuţile) sale. Pe cel dintâi îl înşeală o neştiinţă rea; pe cel de al doilea una plăcută lui Dumnezeu.
- Cel mândru nu vrea să se măsoare în cele bune cu cei deopotrivă în cinste. Iar în cele dimpotrivă, comparându-se cu cei ce îl întrec, scăderea lui şi-o socoteşte suportabilă.
- Cel ce se teme să nu se vadă străin de cei ce vor şedea în cămara de nuntă, trebuie sau să împlinească toate poruncile lui Dumnezeu, sau să se ţină cu toată puterea de una, de smerita cugetare.
- Pe lângă reaua pătimire de bunăvoie, trebuie primită şi cea fără voie, adică cea de la draci, din pagubele suferite şi din boli. Căci cel ce nu le primeşte pe acestea, ci se scârbeşte de ele, e asemenea celui ce vrea să-şi mănânce pâinea nu şi cu sare, ci numai cu miere. Acesta nu are totdeauna plăcerea ca tovarăşă, dar e totdeauna vecin cu săturarea (cu plictiseala).
- Cel ce spală haina ruptă a aproapelui cu cuvinte dumnezeieşti, sau o coase prin daruri, arată ca unul care, stăpân fiind, îmbracă înfăţişare de slugă. Dar să ia seamă cel ce face aceasta, ca nu cumva, nefăcând-o ca o slugă, să-şi piardă, deodată cu plata sa, şi cinstea puterii de stăpân care i se cuvine, pentru slavă deşartă.
- Precum credinţa este temelia celor nădăjduite; aşa este chibzuinţa temelia sufletului; iar smerenia, a virtuţii. Dar e de mirat cum cele desăvârşite prin ele însele se fac nedesăvârşite fără cele întâmplătoare (fără accidente).
- ''Domnul, zice, va păzi intrarea ta şi ieşirea ta'', adică a mâncărilor şi a cuvintelor prin înfrânare. Căci cel ce e cu înfrânare la intrarea şi ieşirea mâncărilor şi a cuvintelor, scapă de pofta ochilor şi-şi îmblânzeşte mânia care vine din lipsa răsuflării. Căci înainte de toate acestea trebuie să aibă grijă şi să se sârguiască în tot chipul nevoitorul. Fiindcă prin ele se împuterniceşte viaţa lucrătoare şi prin el se întăreşte cea contemplativă.
- Unii cu multă grijă de intrarea mâncărilor, dar se poartă cu nepăsare faţă de ieşirea cuvintelor. Unii ca aceştia ''nu ştiu să scoată mânia din inimă şi pofta din trup'', cum zice Eclesiastul, prin ceea ce obişnuieşte Duhul înnoitor să zidească inima curată.
- Curăţă-ţi rărunchii cu focul nesăturării de mâncări şi probează-ţi inima cu înfrânarea de la cuvinte; şi vei avea în slujba celor bune atât pofta cât şi iuţimea.
- Plăcerea celor de sub pântece scade în cei ce se nevoiesc, trupul pierzându-şi vigoarea, dar mai rămâne cea a gâtlejului, în cel ce n-a ajuns să o pedepsească precum se cuvine. Trebuie să te sileşti, aşadar, să înlături necinstea urmărilor, stingând pricina, ca nu cumva aflându-te acolo străin de virtutea înfrânării, să fii acoperit de ruşine.
- Ascetul trebuie să ştie când şi nu ce mâncări trebuie să-şi hrănească trupul ca duşman; când să-l mângâie ca prieten; şi când să-l îngrijească ca bolnav; ca nu cumva, prin nebăgare de seamă, cele ale duşmanului să le socotească ale prietenului, iar cele ale prietenului să le pună în seama duşmanului, iar ale acestuia iarăşi să le socotească ale bolnavului. Căci la vremea ispitei, îl va război fiecare, după ce a dat sminteală fiecăruia.
- Când cel ce hrăneşte socoteşte mai de preţ decât desfătarea, harul lacrimilor venind la el începe să-l mângâie şi să-l facă să uite de orice altă plăcere, ca una ce e copleşită de plăcerea neasemănat mai mare a acestora.
- Rugăciunea şi tăcerea sunt virtuţi care atârnă de noi, prin puterea noastră. Iar postul şi privegherea sunt virtuţi care nu atârnă de noi, ci, de cele mai multe ori, de temperamentul trupului. Deci nevoitorul trebuie să se îndeletnicească cu ceea ce-i este mai uşor.
- Nu te lăsa legat de ceea ce e mic şi nu vei robi la ceea ce e mare. Căci răul mai mare nu ia fiinţă înaintea celui mic.
- Căutând la cele mari, vei fi temut de cele mai mici. Dar vei fi dispreţuit de acestea, de nu te vei gândi la acelea.
- Nu vei putea ajunge la virtuţile mai mari, de nu vei atinge vârful celor ce-ţi stau în putere.
- Nu vei tăia patimile care te războiesc, de nu vei lăsa mai întâi nelucrat pământul din care se hrănesc.
- Unii se sârguiesc să cureţe numai materia trupului, iar alţii şi pe a sufletului. Cei dintâi au dobândit putere numai împotriva păcatului cu fapta; ceilalţi şi împotriva patimii. Împotriva poftei, însă, foarte puţini.
- Materia rea a trupului este împătimirea (libidinozitatea); a sufletului dulcea pătimire (voluptatea); iar a minţii aplecarea spre patimă. Pe cea dintâi o caracterizează pipăitul; pe-a doua, celelalte simţuri; iar pe cea din urmă, dispoziţia contrară.
- Voluptosul este aproape de libidinos; iar cel aplecat spre pătimire aproape de voluptos. Dar nepătimaşul e departe de toţi aceştia.
- Libidinos e cel în care puterea păcatului e mai tare ca raţiunea, chiar dacă deocamdată nu păcătuieşte; voluptos cel în care lucrarea păcatului e mai slabă ca raţiunea, chiar dacă păcătuieşte înăuntru. Iar aplecat spre patimă e cel ce e lipit mai mult prin libertate decât prin robie de mijloace. Iar nepătimaş e cel ce nu cunoaşte peste tot deosebirea acestora.
- Libidinozitatea se pierde din suflet prin post şi rugăciune; voluptatea prin priveghere şi tăcere; aplecarea spre patimă prin liniştire şi atenţie. Iar nepătimirea se naşte din pomenirea lui Dumnezeu.
- Cine se va vedea pe sine dezbrăcat de păcat, înainte de moartea cea de obşte a trupului? Şi cine s-a cunoscut pe sine şi firea sa, cum este, înainte de dezbrăcarea viitoare?
- Mintea pătimaşă nu toate intra înăuntrul porţii înguste a rugăciunii, înainte de a părăsi grijile pricinuite de pofte, ci se va frământa mereu cu durere pe lângă pridvoarele aceleia.
- Rugăciunea, împuternicită de lacrimi, scoate afară din suflet toate gândurile care o duşmănesc; dar le aduce iarăşi împrăştierea minţii, împuternicită de uşurătatea faţă de lege. Cel ce a izgonit-o pe aceasta a izgonit şi răul atoatepricinuitor al cutezanţei (la vorbă).
- Dumnezeiescul Apostol ne îndeamnă să răbdăm în credinţă, să ne bucurăm în nădejde şi să stăruim în rugăciune, ca să rămână în noi bunul bucuriei. Dacă e aşa, cel ce nu rabdă nu e credincios; cel ce nu se bucură nu e cu bună nădejde, căci a lepădat pricina bucuriei, rugăciunea, nestăruind în ea.
- Dacă mintea, petrecând de la început în gânduri lumeşti, a câştigat atâta dragoste de ele, câtă prietenie n-ar dobândi faţă de rugăciune, petrecând necontenit în ea? Căci în cele ce zăboveşte, zice, în acelea şi obişnuinţa a se lărgi.
- Mărturia minţii iubitoare de Dumnezeu este rugăciunea de-un singur gând; a gândului chibzuit este cuvântul la vreme; iar a simţirii eliberate gustul de un singur fel. Prin acestea trei se zice că se întăresc cele ale sufletului.
- Cel ce se roagă gândindu-se la văduva care a mişcat judecata împotriva asupritorului crud nu va slăbi niciodată din pricina întârzierii bunătăţilor făgăduite.
- Nu va rămâne rugăciunea în cel ce zăboveşte la cele gândite înăuntru şi la cele grăite în afară. Dar tot ea se va întoarce la cel ce le taie pe cele mai multe.
- De nu vor străbate cuvintele rugăciunii la adâncurile sufletului, nu vor fi lăsate lacrimile să se rostogolească pe obrajii feţei.
- Spicele vor răsări plugarului, dacă seminţele n-au fost aruncate la suprafaţa pământului (la vedere). Iar monahului îi vor izvorî lacrimile, dacă pătrunde cu osteneală cuvintele rugăciunii.
- Cel ce se îndeletniceşte cu cunoştinţa (gnosticul) trebuie să ştie că mintea se află uneori în ţara înţelesurilor, alteori în cea a gândurilor şi alteori în cea a simţirii. Iar când e în aceasta, se află fie în cele cu rost, fie mai degrabă în cele fără rost.
- Neaflându-se mintea în înţelesuri, nu se află în înţelesuri. Dar aflându-se în simţire, este cu toate.
- Prin înţeles, mintea străbate spre cele inteligibile; prin gând, raţiunea, spre cele raţionale; iar prin închipuire, simţirea, spre cele ce sunt de făptuit.
- Altceva este înţelesul lucrului, altceva raţiunea lui şi altceva ceea ce cade sub simţire. Cel dintâi este fiinţa; a doua accidentul; iar cea din urmă deosebirea obiectului.
- Nu vei putea face sufletul să fie numai cu gândurile din jurul său, chiar dacă îţi vei sili trupul să petreacă în singurătate, cugetând pururi numai la ticăloşia lui. Căci numai cu vremea, din mila lui Dumnezeu, vei putea să te întorci la cinstea dintâi a obârşiei tale de neam bun (la demnitatea dintâi a nobleţei tale).
- Cel ce se ocupă cu făptuirea poate uşor să-şi supună mintea rugăciunii, iar contemplativul rugăciunea minţii: cel dintâi retrăgându-şi simţirea de la chipurile văzute, iar celălalt mutându-şi sufletul la raţiunile ascunse în chipuri. Cel dintâi îşi convinge mintea să uite de raţiunile trupurilor, iar celălalt să cugete la cele netrupeşti. Iar netrupeşti sunt raţiunile trupurilor, însuşirile şi fiinţele lor.
- Când îţi vei dezrobi mintea din plăcerea (voluptatea) trupurilor, banilor şi mâncărilor, orice vei face ţi se va socoti dar curat, adus lui Dumnezeu; şi ţi se va da în schimb să-ţi deschizi ochii inimii tale şi să poţi strivi clar raţiunile lui Dumnezeu, scrise în ea, care vor fi socotite, de gâtlejul tău inteligibil, mai presus de miere şi de ceară, prin dulceaţa dată de ele.
 Nimic nu e mai înfricoşat ca gândul morţii şi nimic mai minunat ca pomenirea lui Dumnezeu. Căci cea dintâi aduce întristarea mântuitoare; iar cealaltă dăruieşte veselie. ''Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu, zice Proorocul, şi m-am înveselit''. Iar Înţeleptul zice: ''Adu-ţi aminte de cele din urmă şi nu vei păcătui''. Dar e cu neputinţă să o dobândească cineva pe cea de-a doua, până n-a încercat apăsarea celui dintâi.
- Până ce n-a văzut mintea cu faţa descoperită slava lui Dumnezeu, nu poate sufletul să spună întru simţirea sa: ''Iar eu mă voi bucura întru Domnul, mă voi desfăta întru mântuirea Lui''. Căci zace acoperământul iubirii de sine peste inima lui, spre a nu i se descoperi temeliile lumii, care sunt raţiunile făpturilor. Iar acest acoperământ nu-l va putea ridica fără osteneli de bunăvoie şi fără de voie.
- Conducătorul norodului lui Israel nu poate vedea pământul făgăduinţei, care este nepătimirea, după fuga din Egipt, care este păcatul cu lucrul, nici după trecerea mării, adică a robiei prin poftă şi afecţiune, ci numai după petrecerea în pustie, aşezată între faptele şi mişcările păcatului, trimiţând înainte pururi sa văzătoare şi cercetătoare.
- Virtuţile mai cuprinzătoare ale sufletului fiind trei: postul, rugăciunea şi tăcerea, cel ce vrea să se desfacă (puţin) de rugăciune trebuie să se odihnească într-o oarecare contemplaţie naturală; cel ce vrea să se desfacă de tăcere într-o convorbire morală; iar cel ce posteşte într-a doua mâncare dăruită.
- Raiul nepătimirii, ascuns în noi, este icoana raiului viitor, care va primi pe cei drepţi. Dar nu se vor afla afară de acela toţi câţi n-au putut să ajungă înlăuntrul acestuia.
- Albina, dorindu-se după livezi, îşi adună de-acolo materia mierii; iar sufletul, scrutând veacurile, îşi adună de acolo dulceaţa variată în cugetare.
- În viaţa singuratică, răsar gânduri simple; în viaţa în doi gânduri amestecate; iar de sufletul mult subţiat, gândurile s-au depărtat şi vin la el numai minţi goale de trupuri, care îi arată, descoperindu-i, raţiunile Providenţei şi ale Judecăţii, ca nişte temelii ale pământului.
- În viaţa în doi, bărbatul şi femeia nu pot să vadă simplu, căci aceasta se va afla numai în viaţa singuratică, în care, pentru asemănarea în Hristos nu se va cunoaşte deosebirea între bărbat şi femeie.
- Gândurile nu sunt ale părţii neraţionale ale sufletului (căci nu este gând în dobitoace), nici ale celei mintale (fiindcă nu e nici în Îngeri). Ci fiind roade ale părţii raţionale şi folosindu-se de închipuire ca de o scară, se urcă spre minte de la simţire, vestindu-i aceleia cele ale acesteia, şi se coboară spre simţire de la minte, punându-i acesteia înainte cele ale minţii.
- Când păcatul se primejduieşte ca o corabie de puhoiul lacrimilor, gândurile rele se ivesc ca unele ce ies din adânc şi încearcă să-i sară în ajutor.
- Gândurile se adună în preajma sufletului, potrivit cu starea de faţă a lui, fie ca nişte tâlhari de mare ce vor să-l scufunde, fie ca nişte vâslaşi ce vor să-i ajute văzându-l primejduit. Cei dintâi îl atrag la largul gândurilor necuvenite, întorcând cârma, împing corabia la limanuri liniştite.
- Gândul slavei deşarte, fiind al şaptelea, sufletul care doreşte să-l lepede ca pe cel din urmă, de nu va dezbrăca şi pe cele dinaintea lui, nu va putea să îmbrace pe al optulea, care este după ele şi pe care dumnezeiescul Apostol îl numeşte ''locuinţă cerească''. Cu aceasta se pot îmbrăca prin suspine numai cei ce s-au dezbrăcat pentru ea de cele materiale.
- De rugăciunea desăvârşită se pot apropia gândurile îngereşti; de cea mijlocie cele duhovniceşti; iar de cea începătoare cele raţional-naturale.
- Făptuirea stă în a face simplu cele bune, ci şi în a le face cum trebuie, săvârşitorul hotărând de la sine vremea şi măsura pentru cele ce trebuie făcute.
- Contemplativul, având firea în armonie cu hotărârea voii, săvârşeşte plutirea fără osteneală, ca dus de curgerea apei. Iar cel ce se îndeletniceşte cu făptuirea, având afecţiunea firii potrivnică hotărârii voii, suferă mare vârtej de gânduri şi puţin lipseşte să ajungă la deznădejde, din pricina poverii.
- Rugăciunea împreunată cu contemplaţia duhovnicească este pământul făgăduinţei, în care curge, ca un lapte şi ca o miere, cunoştinţa raţiunilor Providenţei şi Judecăţii lui Dumnezeu. Iar cea împreunată cu vreo contemplaţie naturală este Egiptul, în care se iveşte, în cei ce se roagă, amintirea poftelor mai groase. În sfârşit, rugăciunea simplă este mana din pustie, care, pentru nefelurimea ei, celor ce nu rabdă, le închide din pricina poftei bunătăţilor făgăduite; iar celor ce stăruie pe lângă această hrană îngustată le pricinuieşte o gustare mai înaltă, care dăinuieşte.
- Precum mânzul nu suferă primăvara să stea la iesle şi să mănânce cele de acolo, aşa nici mintea tânără nu poate răbda mult îngustimea rugăciunii, ci se bucură mai bine, ca şi acela, să iasă la largul contemplaţiei naturale, care se află în psalmodie şi în cetire.
- Precum nu toţi cei ce ajung la convorbirea cu împăratul pot să stea la masă cu el, aşa nici cei ce ajung la întâlnirea cu rugăciunea nu se vor bucura toţi de contemplaţia din ea.
- Rugăciunea fără străpungerea inimii e socotită de minte aşa cum e socotită de gâtlej mâncarea fără sare.
- Se zice că asinul sălbatic râde de gloata oraşului; iar rinocerul nu poate fi legat de nimeni. Tot aşa mintea care împărăţeşte peste fire şi peste raţiunile firii râde de deşertăciunea gândurilor când se roagă, şi nu poate fi luată în stăpânire de nimic din cele supuse simţurilor.
- Cel ce clatină băţul împotriva câinilor îi întărâtă împotriva sa. La fel îi întărâtă pe draci cel ce se sileşte să se roage curat.
- Cel ce se nevoieşte trebuie să-şi strângă simţirea la un singur fel de hrană; iar mintea la rugăciunea de la un singur gând. Făcându-se astfel neatârnată de patimi, va ajunge acolo, ca să fie răpită la Domnul, în vremea rugăciunii.
- Cei stăpâniţi de patima plăcerii, fiind pământeşti, când se roagă au gândurile ca nişte broaşte, care îi fură. Cei cu patimile mai domolite au contemplaţiile ca nişte privighetori, care îi distrează prin zborul lor de pe-o creangă pe alta, adică de la o contemplaţie la alta. Iar cei nepătimitori au parte de tăcere şi de linişte multă dinspre gânduri, în vremea rugăciunii.
- Precum ostaşul slobozit de la război se descarcă de povara armelor, aşa făptuitorul se descarcă de gânduri, venind la contemplaţie. Căci nici acela nu are trebuinţă de arme decât în război, şi nici acesta nu are trebuinţă de gânduri decât dacă se coboară la cele ce cad sub simţuri.
- Făptuitorii privesc trupurile pentru a cunoaşte locul lor; iar contemplativii pentru a cunoaşte firea lor. Dar numai cei ce se îndeletnicesc cu cunoaşterea (gnosticii) privesc raţiunile amândurora.
- În raţiunile trupurile se cunosc cele netrupeşti; iar în cele netrupeşti se cunoaşte Cuvântul (Raţiunea) cel mai presus de fiinţă, spre care se grăbeşte orice suflet strădalnic să fie slobozit.
- Cel ce aşteaptă ca să fie mâine chemat la împăratul, ce altă grijă va avea, decât să cugete la cuvintele care pot să fie pe placul aceluia? De aceasta grijindu-se sufletul, nu se va înfăţişa nepregătit la judecata de acolo.
- Nu este aşa de greu să fie oprit cursul râului ca să nu curgă în jos, cât e de greu celui ce se roagă să înfrâneze când vrea năvala minţii, ca să nu se împrăştie în cele văzute, ci să se adune spre cele de sus şi înrudite, măcar că acest lucru e potrivit cu firea, pe când celălalt e potrivnic firii.
- Cel ce nu se roagă cu luare aminte, ci împrăştiat, socoteşte psalmul barbar, dar e şi el barbar pentru psalm; şi amândoi sunt socotiţi de draci nebuni.
- Nu toţi cei ce nu iubesc pe aproapele îl pot şi urî; nici cei ce nu-l urăsc îl pot şi iubi. Şi altceva este a pizmui sporul aceluia, şi altceva a-i împiedica sporirea. Dar cea mai de pe urmă treaptă a păcatului stă în a nu fi numai muşcat de darurile aceluia, ci în a şi cleveti însuşirile lui bune, că n-ar fi aşa.
- Mai întâi sufletul îşi închipuie răul, pe urmă îl pofteşte, apoi se pătrunde de plăcere sau de întristare, pe urmă îl vede cu simţurile şi apoi intră în atingere văzută sau nevăzută cu el. Toate acestea sunt întovărăşite de gânduri, afară de prima mişcare, care dacă nu e primită, tot răul de după ea va rămâne nelucrat.
- Cei ce s-au apropiat de nepătimire sunt clintiţi numai de năluciri; cei cu patimile domolite de pofte; cei stăpâniţi de voluptate de afecţiuni. În simţirea răului se află cei ce abuzează de cele trebuincioase, dar cu întristare; iar ćn atingere cu el cei ce se însoţesc cu el fără întristare.
- Plăcerea se sălăşluieşte în toate mădularele trupului. Dar nu tuturor se arată la fel de tulburătoare. Ci unele se tulbură mai mult de partea poftitoare a sufletului, altele de mânie şi iarăşi altele de cele care ţin de cugetare. Cele dintâi sunt tulburate de lăcomia pântecelui, cele de-al doilea de furie, iar cele de-al treilea de viclenie, pricina tuturor patimilor.
- Cei ce resping atacurile nu lasă să intre gândurile la via raţională ca nişte fiare şi să facă pagubă în roadele ei. Iar cei ce se însoţesc fără să se îndulcească cu ele, le lasă simplu să intre, dar să nu se atingă nicidecum de roadele ei. Cei ce vorbesc dulce cu patimile prin gânduri, dar nu vin la încuviinţare, se aseamănă cu cei ce lasă fiara să intre înlăuntrul ţarinii şi a îngrăditurii, dar nu-i îngăduie să se sature din strugurii viei. Dar pe urmă o găsesc şi mai tare decât puterea lor, ajungând adeseori la încuviinţarea patimilor.
- Cel ce mai are lipsă de îngrijirea îngrăditurii prin înfrânare încă n-a ajuns la simplitate. Căci cel desăvârşit, zice, nu se înfrânează (ci cel ce se luptă încă). El se aseamănă cu cel ce are vie, sau ţarină, nu în mijlocul multor altor vii şi locuri, ci undeva într-un colţ. De aceea are lipsă de multă pază şi trezvie. Dar via celui ce a ajuns la simplitate nu poate fi atinsă din nici io parte, întocmai ca a unui împărat sau a altui stăpânitor înfricoşat, care face să se cutremure hoţii şi trecătorii chiar şi numai la auzul lui.
- Mulţi urcă pe crucea relei pătimiri, dar puţini primesc piroanele ei. Căci mulţi se supun ostenelilor şi necazurilor celor de bunăvoie, dar celor ce vin fără voie nu se supun decât cei ce au murit cu desăvârşire lumii acesteia şi odihnei din ea.
-Cel ce respinge şi nu primeşte lauda oamenilor şi odihna trupului s-a dezbrăcat şi de ultima haină a slavei deşarte. Aceasta s-a învrednicit să se îmbrace încă de aici în strălucirea locuinţei din cer, căutată cu multe suspine.
-Dacă gustul e stăpânit de plăceri, e cu neputinţă să nu-l urmeze şi celelalte simţuri, chiar dacă cele de sub pântece ale celor mai reci par să fie liniştite, ca şi ale celor îmbătrâniţi, care nu mai primesc înfocarea, din istoveală. Dar stearpa care preacurveşte nu va fi socotită neprihănită, prin aceea că nu naşte. Ci zicem că e neprihănit acela care nu pătimeşte înăuntru şi nu se rostogoleşte din pricina vederii.
-Partea poftitoare a sufletului se vădeşte cum este, în mâncări, în înfăţişări şi în glas, în pornirile cu voia, sau altfel în gust, în vedere şi în auz, după cum se foloseşte bine sau rău de ele, sau se află la mijloc între acestea două.
-Cei ce ne îndeamnă să ne învoim cu plăcerile gâtlejului, până ce suntem nedespărţiţi, face ceva asemănător cu cei ce ne poruncesc să zgâriem rănile aproape de vindecare, sau să scărpinăm bubele pentru plăcerea ce ne-o fac, sau să mâncăm bucate care sporesc căldurile, sau să surpăm îngrăditura viei şi să lăsăm să intre, ca o fiară, cugetul trupului, care să strice gândurile cele bune ca pe nişte struguri. Acestora nu trebuie să le dăm ascultare, nici să nu ne plecăm la linguşirile fără rost ale oamenilor şi ale patimilor. Ci mai degrabă să întărim îngrăditura înfrânării până nu vor înceta fiarele, adică patimile trupeşti, să urle, sau gândurile deşarte să coboare ca nişte păsări şi să vatăme via, adică sufletul călăuzit de vederile cele în Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia fie slava, în vecii vecilor, Amin.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial