Cuvântul al treilea (III): IOAN GURĂ DE AUR

Din „Cele dintâi omilii la Facere”

Editura Sophia

Bucureşti, 2004Ce înseamnă: „după asemănarea”, şi pentru ce,

spunând Dumnezeu
să stăpânim noi peste fiare, nu
stăpânim; şi că acest fapt dovedeşte
multă purtare de grijă din partea Lui

1. Precum nu au nici un folos cei care seamănă atunci când seminţele sunt aruncate afară de cale, nici cel care cuvântă nu câştigă nimic când cuvântul nu ajunge la cugetul ascultătorilor, ci sunetul, răspândindu-se degeaba în văzduh prin glas, lasă fără folos pe cel care aude. N-am spus acestea în zadar, ci ca să nu rămâneţi lipiţi doar de noimele cele mai simple, ci să cutezaţi a vă apropia şi de cele mai adânci: că dacă nu vom scufunda în adâncul Scripturilor acum, când mădularele ne sunt uşoare spre a înota, ochiul mai pătrunzător (nefiind încă stingherit de şuvoiul viclean al dezmierdării), iar duhul mai tare14, ca să nu se înăbuşe, când o să ne mai scufundăm? Când o să fie dezmierdare, şi ospăţ, şi beţie, şi masă plină de îmbuibare? Dar atunci nu va fi lesne nici să ne mişcăm, aşa de mult împovărează sufletul sarcina grea a dezmierdării. Nu vedeţi că şi cei care vor să afle mărgăritare nu află cele căutate şezând sus, pe ţărm, şi numărând valurile, ci scufundându-se până în adânc – şi asta cu toate că-i mare osteneala căutării, mare primejdia aflării, şi după aflare nici un câştig – fiindcă ce mare lucru aduce în viaţa noastră aflarea de mărgăritare? Măcar de nu ar fi adus marile rele pe care le-a adus că ceea ce întoarce pe dos viaţa noastră şi răstoarnă toate cu susul în jos e nebunia după avuţii şi totuşi, pescuitorii de mărgăritare îşi pun în joc şi sufletul, şi trupul pentru hrana vremelnică şi îndrăznesc să înfrunte valurile; iar în cercetarea Scripturii nu e primejdie, nu este osteneală atât de încordată, ci puţină şi uşoară, şi aceasta pentru păzirea celor aflate, fiindcă cele aflate cu uşurinţă par celor mulţi de dispreţuit, în marea Scripturilor nu-i tulburare a valurilor, ci e mai liniştită ca orişice liman; nu e nevoie să ne scufundăm în sânurile cele întunecate ale adâncului, ci în ea e lumină multă, mai strălucitoare chiar decât razele de soare, linişte multă, departe-i orice tulburare, şi din cele aflate – atât câştig cât nici nu este cu putinţă a înfăţişa prin cuvânt.

Să nu ne dăm bătuţi, dar, ci să ne apucăm de cercetarea înţelesurilor Scripturii. Aţi auzit că după chipul lui Dumnezeu l-a făcut Dumnezeu pe om; şi ce înseamnă „după~chipul” am spus: că nu arată aceeaşi fire la om ca la Dumnezeu, ci asemănarea de stăpânire; iar după asemănare înseamnă bunătatea şi blândeţea, şi asemănarea după putinţă cu Dumnezeu în privinţa virtuţii, precum spune Hristos: Fiţi asemenea Tatălui Meu Care este în ceruri – fiindcă precum pe întinderea pământului unele vietăţi sunt mai dobitoceşti15, altele mai sălbatice, aşa şi pe întinsul sufletului nostru unele cugetări sunt mai dobitoceşti, altele mai sălbatice. Deci, se cuvine să le stăpânim şi să le biruim, şi să dăm cugetării stăpânirea asupra lor. „Dar cum poate birui cineva sălbăticia gândului?”, zic unii. Ce spui tu, omule? Îi biruim pe lei şi sufletele lor le îmblânzim, şi te mai îndoieşti că sălbăticia gândului poate fi preschimbată în blândeţe? Ş iasta cu toate că leul are în fire sălbăticia, iar blândeţea e împotriva firii lui; în vreme ce cu tine e dimpotrivă, bunătatea fiindu-ţi în fire, iar sălbăticia – împotriva firii.

Deci, cel ce scoate ceea ce este după fire din sufletul fiarei şi pune acolo ceea ce este împotriva firii ei, oare nu va putea păstra în sufletul său ceea ce-i este după fire ? Oare câtă nepăsare n-ar dovedi nefăcând aceasta? Dealtfel, cu sufletul leilor mai e şi altă greutate: fiindcă sufletul fiarei este lipsit de cugetare. Ci totuşi, aţi văzut adesea duşi prin piaţă lei mai blânzi ca oile, şi mulţi din cei aflaţi în prăvălii deseori aruncau bani stăpânului, ca plată pentru meşteşugul şi înţelepciunea cu care a îmblânzit fiara. Iar în sufletul tău este şi cugetare, şi frică de Dumnezeu, şi mult ajutor din toate părţile. Deci, nu îmi veni mie cu dezvinovăţiri şi îndreptăţiri: căci este cu putinţă, dacă vrei, să fii blând şi cuminte. „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră, şi să stăpânească fiarele” (Fac. l, 26).

2. Aici lovesc în noi elinii şi spun că Scriptura minte, fiindcă nu noi stăpânim pe fiare, ci ele ne stăpânesc pe noi, pricinuindu-ne multă luptă supărătoare. Lucrul acesta nu e defel adevărat: fiindcă e de ajuns şi vederea unui om să pună o fiară pe fugă – atâta frică le pricinuim. Iar dacă ne şi ne vătăma din teamă, ori silite de foame, ori încolţite chiar de noi şi nevoite să se apere, asta nu poate fi dovadă de stăpânire deplină: că nici dacă vreunul dintre noi, văzând că năvălesc tâlhari asupra sa, ar sări la arme şi s-ar apăra, nu se poate spune că arată prin aceasta vreo stăpânire, ci multă grijă de scăparea sa; dar nu prin asta voi răsturna părerea lor, ci pe un alt temei, pe care vă e şi vouă de folos să-l auziţi. Ne temem şi avem frică de fiare, şi am căzut din stăpânirea asupra lor – nu zic ba, sunt de aceeaşi părere; însă aceasta nu arată mincinoasă legea lui Dumnezeu: fiindcă la început nu stăteau aşa lucrurile, ci fiarele aveau frică şi cutremur de om ca de un stăpân, şi se plecau în faţa lui – iar după ce am căzut din îndrăznirea către Dumnezeu şi din cinste, din pricina aceasta am ajuns să avem frică noi de ele.

De unde se vede acest lucru? Dumnezeu a adus fiarele la Adam să vadă ce nume le va pune: şi n-a fugit Adam, ca unul care se temea, ci le-a pus nume tuturor ca unor robi supuşi. Acesta este simbol al stăpânirii: de asta şi Dumnezeu, vrând să-i arate şi prin aceasta care e preţul stăpânirii pe care i-o dăruise, l-a pus să dea nume fiarelor, şi numele puse le-au rămas – fiindcă Scriptura spune: „Tot ce a numit Adam, acesta e numele lor” (Fac. 2, 19).

Acesta e un semn că primul nu avea frică de fiare mai înainte de cădere, iar al doilea, mai limpede ca primul, este împreună-vorbirea şarpelui cu femeia, că dacă oamenii s-ar fi temut de fiare, n-ar fi rămas pe loc femeia văzând şarpele, ci s-ar fi pus pe fugă; n-ar fi primit sfatul lui, nu ar fi stat de vorbă cu atâta lipsă de frică, ci îndată s-ar fi speriat şi ar fi fugit. Dar iată, stă de vorbă şi nu se teme – că încă nu fiinţa teama aceasta; dar după ce a intrat în om păcatul, semnele cinstirii de care se bucura i-au fost luate; şi precum între slugi cele care au trecere la stăpân sunt temute de restul slugilor, iar cele văzute cu ochi răi se tem şi de slugile celelalte, aşa s-a întâmplat şi cu omul: căci până ce avea îndrăzneală către Dumnezeu, era temut de fiare; iar după ce s-a făcut vinovat înaintea Stăpânului a ajuns să se teamă şi de cei mai de pe urmă dintre cei împreună-robi cu dânsul.

Iar dacă nu-i aceasta pricina, arată-mi că mai înainte de păcat fiarele ar fi fost temute omului dar nu ai cum. Iar dacă după păcat a intrat frica, şi aceasta e din purtarea de grijă a Stăpânului: că dacă porunca dată de Dumnezeu fiind clătinată şi stricată, cinstea dată lui de Dumnezeu ar fi rămas aceeaşi, omul nu s-ar fi ridicat lesne: că atunci când oamenii se bucură de aceeaşi cinste fie că ascultă, fie că nu ascultă, se învaţă mai degrabă la viclenie şi nu se depărtează lesne de răutate. Că dacă acum, sub spaime şi pedepse şi munci nu rabdă să se înţelepţească, cum ar fi fost dacă n-ar fi păţit nimic pentru păcatele lor grozave? încât este învederat că „Dumnezeu ne-a scos din stăpânire pentru grija ce ne-o poartă” Tu vezi-mi şi de aici iubirea Lui de oameni cea negrăită: fiindcă Adam a stricat toată porunca şi a călcat legea – iar Dumnezeu nu a desfiinţat toată cinstea lui, nici nu l-a scos cu totul din stăpânire; ci a lăsat ca afară de stăpânirea lui să fie doar acele vietăţi ce nu îi folosesc prea mult spre nevoile vieţii; iar pe celelalte, cele de trebuinţă şi de folos, care slujesc mult viaţa noastră, le-a lăsat roabe nouă. Ne-a lăsat cirezile de boi ca să tragem plugul, ca să brăzdăm pământul, ca să aruncăm seminţe în brazdă; ne-a lăsat felurile de dobitoace de povară, ca să ne ajute la cărat; ne-a lăsat turmele de oi, ca să avem veşminte; şi alte feluri de vietăţi ne-a lăsat, aducătoare de alte foloase: căci după ce, pedepsindu-l pe om, a zis: „Întru sudoarea feţei tale vei mânca pâinea ta” (Fac. 3, 19), ca sudoarea, şi chinul, şi osteneala să nu fie cu neputinţă de îndurat, a uşurat greutatea şi povara sudorii prin mulţimea necuvântătoarelor ce ne ajută în această osteneală şi în acest chin. Şi precum un stăpân iubitor de oameni şi grijuliu, după ce şi-a biciuit sluga, pune să fie doftoricită, aşa şi Dumnezeu, punând pedeapsă asupra noastră, voieşte să o uşureze în tot chipul, osândindu-ne la sudori şi osteneli, dar pe de altă parte gătindu-ne multe feluri de necuvântătoare spre ajutorarea ostenelii noastre.

Pentru toate acestea să îi dăm mulţumită: că şi faptul că ne-a dat cinstea, şi că ne-a luat-o iarăşi, şi că nu ne-a luat-o cu totul, şi că a pus asupra noastră teama de fiare, şi toate câte le-a făcut cu noi sunt, dacă stai să cercetezi, pline de multă înţelepciune, de multă purtare de grijă, de multă iubire de oameni: de care fie ca toţi să ne bucurăm mereu spre slava lui Dumnezeu, Celui Ce a lucrat acestea. A Lui e slava în vecii vecilor. Amin.