Cuvântul al şaptelea (VII): IOAN GURĂ DE AUR

Din „Cele dintai omilii la Facere”

Editura Sophia
Bucureşti, 2004


De ce se cheamă astfel pomul
cunoştinţei binelui şi răului, şi ce
înseamnă: ”Astăzi vei fi cu mine în rai”


De multe ori am rugat ieri dragostea voastră să-şi amintească de cele grăite aici şi seara să întindă îndoită masă, aşternând ospăţ şi de mâncăruri, şi de cuvinte. Deci, cum e? Aţi făcut aceasta, şi aţi întins îndoită masă? Ştiu c-aţi făcut-o, şi nu vă împărtăşiţi numai de una, ci şi de cealaltă: că nu se poate să vă fi lenevit pentru ce e bun după ce aţi sârguit pentru ceea ce este mai mărunt – căci masa de cuvinte este mai bună decât aceea de mâncăruri, aceasta fiind alcătuită de mâinile bucătarilor, iar cea dintâi pregătită de limbile Prorocilor; şi una are roadele pământului, iar cealaltă roadă Duhului; şi bucatele uneia dintre mese grăbesc spre stricăciune, iar ale celeilalte spre nestricăciune; şi una ţine viaţa noastră cea vremelnică, iar cealaltă ne călăuzeşte spre viaţa viitoare.


Deci, că aţi aşternut-o dimpreună cu una şi pe cealaltă, ştiu: şi ca s-o aflu n-am întrebat vreun rob, nici vreo slugă a voastră, ci pe un vestitor mai grăitor decât aceştia. Care e vestitorul? Bătăile din palme pentru cele spuse, lauda pentru învăţătură: fiindcă atunci când am zis ieri ca fiecare dintre voi să facă din casa lui biserică, aţi strigat cu glas mare, arătându-vă desfătarea pentru cele grăite; iar cel care ascultă cu plăcere cele spuse e pregătit să facă dovada şi prin fapte. Ca atare, m-am pregătit şi astăzi, cu şi mai multă râvnă, să dau învăţătură.


Trezviţi-vă însă şi acum, că nu trebuie să fie trezvitor doar cel care grăieşte, ci şi ascultătorilor li se cuvine să fie pregătiţi de luptă, şi mai mult încă decât vorbitorul: că eu sârguiesc pentru un singur lucru, şi anume să vă dau în păstrare bunurile Stăpânului, în timp ce osteneala voastră e mai mare – şi să le primiţi, şi să le păziţi ferite de primejdie. Deci, după ce ascultaţi încuiaţi-vă uşile, trageţi zăvoarele şi îngrădiţi-vă sufletul din toate părţile cu gândurile cele înfricoşătoare: căci hoţul e neruşinat şi pururea priveghează şi bântuie mereu, şi chiar dacă dă greş de multe ori, nu încetează a năvăli.


Aşadar, paznicii să stea de strajă fioroşi, şi dacă văd pe diavol venind cu gândul de a răpi ceva din cele date în păstrare, să îl alunge cu strigăte mari; şi dacă năvălesc griji lumeşti, să le împiedice; şi dacă uitarea, această neputinţă a firii, face necazuri, străjerii să deştepte aducerea-aminte prin statornica pomenire a legii lui Dumnezeu.


De ce? Fiindcă nu mică e primejdia dacă veţi pierde bunurile Stăpânului: că dacă cei ce primesc în păstrare bunuri lumeşti sunt adeseori pedepsiţi cu moartea dacă risipesc cele încredinţate, ce pedeapsă nu vor suferi cuvintele cu mult mai de preţ decât acestea? Cei ce au primit în păstrare bunuri lumeşti sunt răspunzători numai pentru ele, şi pentru nimic altceva: căci sunt nevoiţi să dea înapoi întocmai câte au primit, şi mai mult nimic nu li se cere; iar în privinţa cuvintelor lui Dumnezeu suntem răspunzători nu numai pentru paza lor ci pentru lucrarea lor spornică: fiindcă nu avem poruncă doar să dăm înapoi ceea ce am primit, ci îndoit pe atât să aducem Stăpânului.


Şi de era treaba doar de păzit, multă strădanie şi râvnă ar fi trebuit; însă de vreme ce Stăpânul ne porunceşte să şi înmulţim cele primite, gândeşte-te câtă osteneală şi grijă ne trebuie nouă, celor cărora ni s-au încredinţat.


Aceasta e pricina pentru care oarecine, încredinţându-i-se cinci talanţi, nu a dat înapoi doar câţi i s-au încredinţat, ci încă cinci pe deasupra: fiindcă cei cinci de la început se datorau iubirii de oameni a Stăpânului, dar se cuvenea ca şi sluga să arate aceeaşi râvnă.


Asemenea şi cel căruia i se încredinţaseră doi talanţi a lucrat încă doi, şi pentru asta a fost învrednicit de aceeaşi cinste de la acelaşi Stăpân; iar altul, încredinţându-i-se un singur talant şi aducând doar ceea ce i se încredinţase, fără a mări sau a micşora ceea ce i se da-se în păstrare, fără a da înapoi doar pe jumătate, pentru că nu s-a arătat harnic, nici nu a înmulţit ceea ce i se încredinţase – şi pe bună dreptate a păţit asta.


Domnul pare să spună: de aş fi vrut ca bunurile mele să fie doar păzite şi să nu se facă negoţ cu ele, nu le-aş fi dat pe mâna robilor iar tu ia seama la iubirea de oameni a Stăpânului. Cel căruia i s-au încredinţat cinci talanţi a adus încă cinci, iar cel cu doi talanţi alţi doi, si amândoi s-au bucurat de plată – că după cum celui dintâi i-a zis: „Bine, slugă bună şi credincioasă; peste puţine ai fost credincios, peste multe te voi pune” (Mt. 25, 21), aşa şi celui cu doi talanţi îi spune: „Bine, slugă bună şi credincioasă; peste puţine ai fost credincios, peste multe te voi pune” (Mt. 25,23).


Venitul adus nu e la fel, dar plata e la fel: cel de-al doilea a fost învrednicit de aceeaşi cinste. „Şi ce?” Vezi că Dumnezeu nu ia aminte la cât prinos I se aduce, ci la puterea lucrătorilor? Că fiecare dintre acele slugi după puterea sa primise, iar deosebirea dintre venitul adus de ele nu ţinea de lenevia celui cu mai puţini talanţi, nici de râvna celui cu mai mulţi, ci de capitalul primit. Cel dintâi a primit cinci talanţi şi a adus alţi cinci; al doilea a primit doi şi tot doi a adus, dar nu e cu nimic mai prejos prin râvnă: că şi acesta a îndoit prin muncă suma primită, la fel ca celălalt. Cel ce a primit un talant l-a adus înapoi fără vreun câştig, drept care a şi fost pedepsit.


Aţi auzit, deci, ce pedeapsă paşte pe cei ce nu îşi dau osteneala pentru lucrurile Stăpânului? Ca atare, să le păzim, şi să ne dăm osteneală pentru ele, şi să ne arătăm vrednici neguţători în privinţa lor. Să nu spună careva: „Eu sunt un oarecare, eu sunt un ucenic, n-am cuvânt de învăţătură, sunt om necărturar şi nevrednic”: că şi de eşti un oarecare, şi de eşti fără ştiinţă de carte, şi de ţi s-a încredinţat doar un singur talant, lucrează ceea ce ţi s-a încredinţat şi vei lua aceeaşi plată cu cel care dă învăţătură.


Dar că păziţi cele grăite şi le ţineţi cu multă acrivie, de asta sunt foarte încredinţat; iar ca să nu cheltuim toată cuvântarea cu aceste lucruri, hai să adaug dragostei voastre continuarea celor spuse ieri. Ea este plata ce v-o dau pentru că le-aţi păzit: că cel căruia i s-au încredinţat cele de început şi le-a păzit vrednic este să primească şi altele.


Deci, care era istorisirea care ne-a fost înfăţişată ieri? Era vorba de pom; şi am arătat că omul cunoştea binele şi răul dinainte de a mânca din pom, şi era plin de multă înţelepciune, drept care a şi pus nume fiarelor, drept care a şi recunoscut-o pe femeia lui, drept care a şi zis: „Iată acum os din oasele mele şi carne din carnea mea”, drept care i s-a şi vorbit despre căsătorie şi despre naşterea de prunci, şi despre însoţire şi despre tată şi despre mamă, drept care a şi primit poruncă: fiindcă nici nu dă cineva poruncă şi lege despre ceea ce trebuie şi ceea ce nu trebuie făcut celui ce nu cunoaşte binele şi răul.


Astăzi e nevoie să spun care este pricina pentru care, în vreme ce omul nu a primit cunoştinţa binelui şi răului de la pom, pomul se cheamă totuşi „al cunoştinţei binelui şi răului”: că nu e puţin lucru a afla de ce are această numire pomul. Doar şi diavolul a zis: “În orice zi veţi mânca din pom, se vor deschide ochii voştri şi veţi fi ca nişte dumnezei, cunoscând binele şi răul (Fac. 3, 5). „Deci, cum zici tu”, spun unii, „că nu le-a dat cunoştinţa binelui şi răului?”


Dar cine le-a dat-o, ia zi-mi? Nu cumva diavolul? „Da”, zic ei, „grăind: „veţi fi ca nişte dumnezei, cunoscând binele şi răul”. Păi tu mărturia vrăjmaşului şi uneltitorului mi-o aduci? Dacă el a zis: „veţi fi ca nişte dumnezei”, asta înseamnă că s-au făcut dumnezei? Deci, precum este adevărat că nu s-au făcut dumnezei, la fel e de adevărat şi că nu au primit atunci cunoştinţa binelui şi răului: că mincinos e diavolul, şi nu spune nimic adevărat – că zice Domnul: „întru adevăr n-a stătut” (In. 8, 44). Să nu aducem, dar, să nu aducem martor pe vrăjmaşul, ci să vedem, pornind de la fapte, de ce se cheamă pomul „al cunoştinţei binelui si răului”. Şi mai întâi, dacă vreţi, să cercetăm ce-i bine si ce-i rău.


Ce este bine? Bine este să faci ascultare. Ce este rău? Rău este să fii neascultător. Şi acum, ca să nu ne rătăcim în privinţa firii binelui şi răului, să arătăm cum stau lucrurile în amănunt pe temeiul Scripturilor. Ca să te încredinţezi că binele si răul sunt cele pe care le-am arătat, ascultă ce zice Prorocul: “Ce este bun, sau ce cere Domnul de la tine?” (Mih. 6,8). Spune: ce este bun? “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău.” Vezi că ascultarea e bună? Că din iubire vine ascultarea.


Şi încă: „Două lucruri şi rele a făcut poporul Meu acesta: pe Mine, Izvorul apei vieţii, M-au părăsit şi şi-au săpat loru-şi fântâni surpate, care nu vor putea ţine apa” (Ier. 2, 13). Vezi că rea este neascultarea şi părăsirea lui Dumnezeu?


Aşadar, deocamdată să ţinem minte că bună este ascultarea şi rea este neascultarea, aceasta fiind calea pe care vom afla ceea ce căutăm – întrucât pomul cunoaşterii binelui si răului se chema astfel tocmai fiindcă porunca dată spre călirea în ascultare era privitoare tocmai pe el. Adam ştia şi mai înainte că bună este ascultarea şi rea neascultarea; iar mai târziu, prin cercare, a priceput aceasta şi mai limpede, la fel cum Cain ştia prea bine că rea este uciderea fratelui dinainte de al junghia. Iar drept dovadă că pricepea răutatea planului său, auzi ce zice: „Hai să ieşim la câmp” (Fac. 4, 8).


De ce-ţi atragi, Câine, la câmp fratele, smulgându-l din braţele părinteşti? De ce îl duci în loc pustiu? De ce îl faci neajutorat? De ce-l momeşti departe de ochii părinteşti? De ce ascunzi nelegiuirea pe care ai cutezat-o, dacă teama păcatului nu aveai? Iar după făptuirea omorului de ce te superi şi minţi când eşti întrebat? Că zicând Dumnezeu: Unde este Abel, fratele tău?, ai dat răspuns – „Au doară păzitor sunt eu fratelui meu?” (Fac. 4, 9) – lucru care arată desluşit că întru limpede cunoştinţă ai purces la acea faptă.


Deci, precum Cain ştia că rău este omorul şi înainte de a-1 cunoaşte prin cercare, iar după aceea, când a primit pedeapsa şi a auzit: „Gemând si tremurând vei fi pe pământ” (Fac. 4, 12), a aflat-o mai desluşit: aşa şi tatăl lui cunoştea binele şi răul dinainte de a mânca din pom, chiar dacă nu atât de limpede ca după aceea.
Dar ce zic eu ? Că noi cunoaştem că rele sunt cele rele şi înainte de a le făptui, iar după pricepem asta şi mai limpede – cu mult mai limpede însă când suntem pedepsiţi.


De pildă, şi Cain ştia că rea este uciderea de frate şi înainte de a o face, iar mai târziu, prin pedeapsă, a aflat asta şi mai limpede. Şi noi ştim că bună este sănătatea şi împovărătoare este boala înainte de a face cunoştinţă cu cea din urmă pe pielea noastră. Cu mult mai mult pricepem însă deosebirea dintre ele după ce ne îmbolnăvim.


Chiar în acelaşi chip ştia şi Adam că este bună ascultarea şi rea neascultarea; iar mai târziu a aflat şi mai limpede – când, gustând din pom, a fost aruncat afară din rai şi a căzut din fericirea aceea. Deci, după ce a căzut în pedeapsă pentru că a gustat din pom în ciuda opreliştii puse de Dumnezeu, pedeapsa l-a învăţat mai limpede, prin cercare, cât de rău e să nu asculţi de Dumnezeu şi cât bine e să asculţi de El. De aceea se cheamă pomul „al cunoştinţei binelui şi răului”.


„Dar pentru ce se cheamă pomul al cunoştinţei binelui şi răului, dacă firea pomului nu în sine avea cunoştinţa binelui si răului, ci din pedeapsa pentru neascultarea săvârşită în privinţa pomului a învăţat omul mai desluşit cum e cu binele şi cu răul?” Fiindcă Scriptura are obiceiul acesta: ca atunci când are loc vreun lucru să dea numire după acel lucru locurilor şi timpurilor în care s-a petrecut el.


Şi ca să fie mai limpede ce spun, vă voi lămuri printr-o pildă. Isaac a săpat cândva puţuri; vecinii au încercat să strice puţurile acestea; s-a întâmplat acolo oarecare sfadă, şi a pus numele puţului: Vrajbă (Fac. 26, 21) – nu fiindcă ar fi nutrit puţul vreo ură, ci fiindcă sfada s-a făcut cu privire la el. Aşa şi pomul se numeşte „al cunoştinţei binelui şi răului”: nu fiindcă ar fi avut el această cunoştinţă, ci fiindcă prin el s-a făcut întemeinicirea cunoştinţei binelui şi a răului.


Altă pildă: a săpat puţ Avraam, iar Avimeleh i-a făcut necazuri; apoi s-au întâlnit, au curmat duşmănia şi, schimbând între ei jurăminte, au pus puţului cu pricina numele de Fântâna jurământului (Fac. 21, 31) – nu fiindcă ar fi jurat puţul, ci fiindcă jurământul se făcuse cu privire la el.


Vezi că nu locurile sunt pricină lucrurilor, chiar dacă iau numele lor ? Se pare că este mare nevoie de alte pilde, ca să fie mai limpede ce vorbesc. Ei bine, Iacov a văzut îngeri întâmpinându-l şi tabăra lui Dumnezeu, şi a pus locului numele de Tabără. Deşi nu era locul tabără, totuşi s-a chemat Tabără, fiindcă acolo a văzut Iacov tabăra. Vezi că locul şi-a primit numele de la lucrul întâmplat în el? La fel si cu pomul cunoştinţei binelui si răului: se cheamă astfel nu fiindcă ar fi cuprins cunoaşterea binelui şi răului, ci fiindcă prin el s-a făcut dovedirea cunoaşterii binelui si răului, punerea la încercare a ascultării.


Altă pildă: Iacov L-a văzut pe Dumnezeu, pe cât era omului cu putinţă, şi a pus acelui loc numele de Vederea lui Dumnezeu (Fac. 32, 30). De ce? „Că am văzut pe Dumnezeu” (Fac. 32, 30), zice – şi doar nu era locul acela vederea lui Dumnezeu, ci numele i s-a tras de la cele întâmplate acolo. Iată câte dovezi arată că Scriptura are obicei să numească locurile după lucrurile care s-au întâmplat în ele!


Şi cu vremurile la fel face – dar ca să n-o lungesc prea mult, hai să trecem de la cele mai mohorâte la cele mai luminate – că v-a obosit cugetul petrecând în noimele subţiri, drept care este bine să-l odihnim adăstând în noimele mai simple şi mai străvezii. Să ne întoarcem, dar, la pomul cel mântuitor al crucii – fiindcă acesta, acesta a stricat toate grozăviile pe care le-a adus celălalt pom (de fapt nu pomul, ci omul a adus toate câte avea să le strice mai târziu, cu multă prisosinţă, Hristos, aducând bunătăţi cu mult mai mari decât ele).


Tocmai de aceea zice Pavel: “Unde s-a înmulţit păcatul, acolo a prisosit harul” (Rom. 5, 20), adică mai mare este darul decât păcatul. Pentru aceasta, spune iarăşi: „Ci nu precum greşala, aşa şi harul (Rom. 5, 15) – nu a dăruit Dumnezeu pe cât a greşit omul; nu este câştigul cât şi paguba; nu este sfărâmarea de corabie cât dobânda negoţului, ci bunătăţile sunt mai mari ca relele. Şi e firesc să fie aşa: că răutăţile au venit prin rob, încât au fost mai mici, iar bunătăţile sunt dăruite de Stăpânul, pentru care şi sunt mai mari. De aceea zice Apostolul: Nu precum greşala, aşa şi harul.”


După care arată şi deosebirea dintre ele: „Că judecata e dintru unul spre osândire, iar darul din multe greşale spre îndreptare.” Cuvintele nu-s prea limpezi, drept care e nevoie să adăugăm desluşirea lor. Judecata, adică pedeapsa, moartea. Dintru unul, adică din păcat. Vrea să zică: „Un singur păcat a adus atât rău, iar darul n-a şters numai acel păcat, ci şi multe altele”. De aceea zice: „Iar darul din multe greşale spre îndreptare.” De aceea strigă şi Ioan Botezătorul: „Iată Mielul lui Dumnezeu” – nu Cel Ce ridică păcatul lui Adam, ci „Cel Ce ridică păcatul lumii”. Vezi că nu precum greşala, aşa şi harul, ci pomul crucii a adus mult mai multe bunătăţi faţă de relele venite prin celălalt pom la început?


4. Am spus acestea ca să nu crezi că primii oameni te-au păgubit. Diavolul l-a scos pe Adam din rai, Hristos l-a băgat acolo pe tâlharul! Şi ia aminte la deosebire. Diavolul a scos din rai pe om fără ca acesta să aibă alt păcat afară de pata unei singure neascultări; Hristos l-a băgat în rai pe un tâlhar care purta nenumărate poveri de păcate. Şi oare doar această minune este, că l-a băgat în rai pe tâlhar, iar alta nu mai e nici una? Putem spune alta mai mare: nu numai că l-a băgat pe tâlhar în rai, ci l-a băgat înainte de întreaga lume şi înainte de Apostoli, ca, văzând pe cel plin de răutăţi fără număr cum petrece în curţile împărăteşti, nimeni dintre cei de mai apoi să nu deznădăjduiască de intrarea în rai, nici să nu dispere de mântuirea sa.


Dar să vedem dacă nu cumva tâlharul a arătat şi osteneli, şi isprăvi, şi roade. Nici asta nu se poate spune: ci pe temeiul unui cuvinţel, pe temeiul credinţei singure a ajuns dintr-un salt în rai, ca să înveţi că nu atât înţelepciunea lui a făcut totul, cât iubirea de oameni a Stăpânului. Că ce a zis tâlharul? Ce a făcut? A postit? A plâns? Şi-a frânt inima? A vădit pocăinţă vreme îndelungată? Nicidecum: ci chiar pe cruce, după ce a primit osândă de la oameni, s-a învrednicit de mântuire.


Vezi ce repeziciune? De pe cruce în cer, de la osândă la mântuire. Care sunt, dar, cuvintele acelea? Ce putere au de i-au adus tâlharului asemenea bunătăţi? „Pomeneşte-mă întru împărăţia Ta”. Şi ce dacă? A cerut să primească bunătăţi, n-a arătat osârdia cea prin fapte. Dar Cel Ce cunoştea inima lui n-a luat aminte la cuvinte, ci la aşezarea cugetului – că cei ce se bucuraseră de învăţături proroceşti, cei ce văzuseră semne, cei ce priviseră minuni ziceau despre Hristos că are drac (In. 7, 20; 8, 48, 52) şi rătăceşte mulţimea (In. 7, 12); iar tâlharul, care nu auzise pe proroci şi nu văzuse minuni, văzându-L pironit pe cruce n-a luat aminte la necinste, nici nu a căutat la lipsa de slavă, ci, căutând la Dumnezeirea Lui, a zis: „Pomeneşte-mă întru Împărăţia Ta.”


Iată un lucru nou si nemaipomenit. Vezi cruce, şi pomeneşti de împărăţie? Ce lucru vrednic de împărăţie ai văzut? Un om răstignit, bătut, batjocorit, defăimat, scuipat, biciuit: astea sunt lucruri vrednice de împărăţie, spune-mi? Vezi tu, el privea cu ochii credinţei şi nu se uita la cele văzute: drept aceea, nici Dumnezeu nu S-a uitat doar la vorbe, ci precum tâlharul căutase la Dumnezeire, aşa şi El a privit în inima tâlharului şi a zis: „Astăzi vei fi cu Mine în rai.”


Aici să luaţi aminte, fiindcă nu puţină vătămare vine din felul în care înţeleg unii aceste spuse. De pildă, maniheii, câinii, nebunii şi turbaţii, arată chip blând, dar înăuntru au turbarea cea primejdioasă a câinilor, şi ascund sub pielea de oaie lupul – dar tu nu privi cele dinafară, ci uită-te la fiara ascunsă înăuntru. Maniheii, deci, agăţându-se de acest loc din Scriptură, spun: A zis Hristos: „Amin, amin zic ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai”.


Deci răsplătirea a avut loc deja, si învierea este de prisos: că dacă în acea zi tâlharul a primit bunătăţile, iar trupul lui n-a înviat nici până în ziua de astăzi, nu va mai fi înviere a trupurilor. Aţi priceput, oare, cele zise, ori trebuie să o mai spun o dată ? Amin, amin zic ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai. „Deci”, spun ei, „tâlharul nu a intrat în rai cu trupul: căci cum ar fi putut intra cu trupul, fără numai dacă trupul nu i-a fost îngropat, nici nu a putrezit, făcându-se ţărână? Şi nicăieri nu s-a zis că l-ar fi înviat Hristos.


Iar dacă l-a băgat în rai pe tâlhar şi acesta s-a bucurat de bunătăţi fără de trup, e limpede că înviere a trupurilor nu este: că dacă era înviere a trupurilor, nu ar fi zis: Astăzi vei fi cu Mine în rai, ci: La sfârşitul lumii, când va fi învierea trupurilor. Dar de vreme ce 1-a băgat pe tâlhar în rai, iar trupul acestuia a rămas afară putrezit, e limpede că înviere a trupurilor nu este”.
Aşa zic ei.


Acum primiţi si ce vă spun eu – sau, mai bine zis, nu ce vă spun eu, ci ce vă spune Dumnezeiasca Scriptură: că nu de la mine vorbesc, ci de la Sfântul Duh. Ce spui tu, maniheule? Trupul nu este părtaş la cununi? Dar ce, la osteneli a luat parte, iar de răsplăţi este lipsit? Şi când trebuia să ne nevoim, cea mai mare parte din sudori ale lui erau; iar când e vremea de cununi, doar sufletul este încununat? Nu-ş auzi pe Pavel cum zice că trebuie să ne arătăm înaintea divanului lui Hristos ca să primească fiecare, după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău (2 Cor. 5, 10). Nu-l auzi spunând şi că trebuie ca muritorul acesta să se îmbrace întru nemurire, şi stricăciosul acesta să se îmbrace întru nestricăciune (I Cor. 15,53).


Care e muritorul? Sufletul sau trupul? învederat că trupul – că sufletul este nemuritor prin fire, iar muritor prin fire este trupul. Ei tăgăduiesc multe dintre aceste adevăruri – dar şi pornind de la cele pe care le-au cruţat le vom dovedi şi pe acelea, că sunt în legătură nedespărţită. „Tâlharul a intrat în rai”, zice mani-heul. Şi ce-i cu asta? Raiul este cumva totuna cu bunătăţile pe care Dumnezeu ni le-a făgăduit?


5. Nu îl auzi pe Pavel ce zice despre bunătăţile acelea? „Cele ce ochiul n-a văzut, nici urechea n-a auzit, nici la inima omului nu s-au suit” (l Cor. 2, 9) – iar ochiul lui Adam a văzut raiul, si urechea l-a auzit, şi inima omului l-a primit, că despre asta vorbim de atâtea zile. Şi atunci, cum a primit tâlharul bunătăţile viitoare? Că Dumnezeu nu în rai ne-a făgăduit că ne va aduce, ci chiar în cer, nici nu a propovăduit împărăţia raiului, ci Împărăţia Cerurilor, după spusa Scripturii: A început a propovădui si a zice: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat” – cine? Împărăţia raiului? Nu, ci „împărăţia Cerurilor” (Mt. 4,17).


Ai pierdut raiul? Ţi-a dat Dumnezeu cerul, ca şi iubirea Sa de oameni s-o vădească, si pe diavol să îl rănească, arătând că oricât ar unelti împotriva neamului omenesc, nici un spor nu va avea, Dumnezeu înălţându-ne spre tot mai mare cinstire. Aşadar, ai pierdut raiul, si Dumnezeu ţi-a deschis cerul; la chin vremelnic ai fost osândit, şi cu viaţă veşnică ai fost cinstit.


Stăpânul a poruncit pământului să răsară spini si pălămidă, şi sufletul ţi-a odrăslit ţie roadă Duhului. Vezi cu cât este mai mare sporirea, cu cât este mai mare bogăţia decât paguba? Eu zic aşa: Dumnezeu l-a făcut pe om din pământ şi apă, şi l-a pus în rai. Cel făcut nu a rămas de bună treabă, ci s-a stricat: ca atare, Dumnezeu nu îl reface din pământ şi apă, ci din apă şi din Duh, şi nu îi mai făgăduieşte raiul, ci îi făgăduieşte împărăţia Cerurilor.


Dacă vrei să ştii cum, ascultă. Căzând în greşeală Nicodim, boier al iudeilor, gândind la naşterea de aici şi zicând că nu e cu putinţă pentru bătrân să se nască de sus, Hristos îi descoperă mai limpede – şi ia aminte – felul acestei naşteri: „De nu se va naşte omul din apă şi din duh, nu va putea să intre întru împărăţia lui Dumnezeu” (In. 3, 5). Aşadar, dacă a făgăduit Împărăţia Cerurilor, iar pe tâlhar l-a dus în rai, înseamnă că încă nu i-a dat lui răsplata bunătăţilor făgăduite.
Maniheii însă mai spun ceva. „Prin rai”, zic ei, „n-a avut în vedere raiul, ci Împărăţia Cerurilor.

Tâlharul nu auzise nimic de dogmele înalte, nici nu ştia de prorocii, ci-şi petrecuse toată vremea în pustie făptuind omoruri, şi nici privirea nu şi-o arunca în sinagogă, nu se împărtăşea de ascultarea cuvintelor dumnezeieşti, nici nu ştia ce e împărăţia Cerurilor, si de aceea i-a spus Hristos: Astăzi vei fi cu Mine în rai, prin cuvântul rai, mai cunoscut si mai obişnuit, înţelegând împărăţia Cerurilor”.


Aici încuviinţez. Aşadar, tâlharul a intrat în Împărăţia Cerurilor. De unde se vădeşte asta ? Din cuvintele: Astăzi vei fi cu Mine în rai. Dacă vi se pare silită această dovedire, hai să vă dau una mai limpede. Care? Păi, Hristos a zis: Cel ce nu crede în Fiul a şi fost judecat (In. 3, 18). Cum adică, a şi fost judecat? Doar încă n-a fost învierea, încă nu a venit pedeapsa veşnică: si atunci, cum a şi fost judecat? Pe temeiul păcatului. Altundeva zice: Cel ce crede în Fiul s-a mutat de la moarte la viaţă (In. 5, 24). N-a zis: se va muta, ci: s-a mutat – şi acesta pe temeiul dreptăţii, precum acela pe al păcatului.


Acela a şi fost judecat fără să fie încă judecat, şi celălalt s-a mutat la viaţă fără să se fi mutat încă: şi Domnul vorbeşte cu unul pe temeiul dreptăţii, iar cu celălalt pe temeiul păcatului, ca şi cum s-ar fi întâmplat lucrurile neîntâmplate încă. Aşa şi cu tâlharul. Ştiţi doar că şi doctorii, văzând pe cineva într-o stare deznădăjduită, spun: „A murit, e mort”, deşi el suflă încă. Acela, neavând nădejde să scape, este mort pentru doctori: şi tâlharul, nemaifiind primejdie de întoarcere spre pierzare, e ca şi cum ar fi ajuns în cer.


În acelaşi înţeles i s-a grăit şi lui Adam: „În ziua când veţi mânca din pom, cu moarte veţi muri” (Fac. 2,17). Şi ce, a murit chiar în ziua când a mâncat din el ? Nicidecum, ci a trăit încă nouă sute de ani şi mai bine. Şi atunci, cum de a zis Dumnezeu: „În ziua aceea… cu moarte veţi muri”? Este vorba de osânda la moarte, nu de moartea în fapt. Aşa şi cu ajungerea tâlharului în cer.


Ascultă ce zice Pavel, arătând că nimeni n-a primit încă răsplata bunătăţilor făgăduite. Vorbind despre proroci şi drepţi, adaugă: „După credinţă au murit aceştia toţi, neprimind făgăduinţele, ci de departe văzându-le şi sărutându-le… Dumnezeu ceva mai bun pentru noi dinainte rânduind, ca ei să nu primească fără noi desăvârşirea” (Evr. 11,13,40).


Acestea să le ţineţi, şi să vi le amintiţi, şi să îi învăţaţi pe cei ce nu le-au auzit; cu acestea să se îndeletnicească fiecare şi în biserică, şi în oraş, şi acasă, fiindcă nimic nu ascultarea cuvintelor dumnezeieşti. Ascultă ce zice despre ea Prorocul: „Cât de dulci sunt gâtlejului meu cuvintele Tale, mai mult decât mierea şi fagurul gurii mele” (Ps. 118,103). Deci, pe acest fagur pune-l la masa ta de seară, ca să te umpli de toată desfătarea duhovnicească. Nu vedeţi bogătaşii cum după mese aduc cântăreţi din fluier şi din lăută? Aceia fac teatru din casa lor, tu fă din casa ta cer – şi o vei face nu schimbându-i pereţii, nici mutând temeliile, ci chemând la masa ta pe însuşi Stăpânul Cerurilor.


Dumnezeu nu Se ruşinează să vină la mese ca acestea – ca unde e învăţătură duhovnicească, acolo este si întreagă înţelepciune, şi cuviinţă, şi blândeţe; unde sunt bărbat şi femeie şi copii întru unire de cuget şi dragoste, legaţi cu legăturile faptei bune acolo este şi Hristos în mijlocul lor – că El nu acoperişuri din aur caută, nici stâlpi strălucitori nici marmuri arătoase ci frumuseţea sufletului, şi podoabă a cugetului, şi masă plină de dreptate, încărcată de roadele milosteniei.


De va vedea vreo masă ca aceasta, Se va grăbi să ia parte la sobor şi va veni neîntârziat – doar El a zis: „Flămând am fost şi M-aţi hrănit” (Mt. 25,35). Deci, când auzi vreun sărac strigând în stradă cu mare glas şi dai din cele puse pe masa ta celui nevoiaş, pe Stăpânul L-ai chemat prin rob la masa ta, ai umplut-o toată de binecuvântări şi închinând Domnului pârga ei ai gătit cămărilor tale foarte mare temei de umplere cu toate bunătăţile. Iar Dumnezeul păcii Cel Ce dă pâine spre mâncare si sămânţă celui ce seamănă, să înmulţească sămânţa voastră, si să sporească roadele dreptăţii întru voi toţi (II Cor. 9, 10), dând harul Său, şi să vă învrednicească de împărăţia Cerurilor, de care fie ca noi toţi să avem parte, cu harul si cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care a Tatălui este slava, şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.