Cuvântul al cincilea (V): IOAN GURĂ DE AUR

Din „Cele dintâi omilii la Facere”

Editura Sophia

Bucureşti, 2004

Că nu pentru Adam suntem pedepsiţi,

şi că mai mari sunt bunătăţile ce ne-au venit

prin el decât relele, dacă vom lua aminte la noi înşine;

şi împotriva celor ce trec pe lângă săraci cu nepăsare

1. Voi, poate, socotiţi că am terminat cuvântul despre stăpânire; iar eu văd încă multă roadă ce aşteaptă în el. Dar nu vă lăsaţi păgubaşi, rogu-vă, până ce nu o vom culege toată: căci si vierii harnici, când văd viţa frunzoasă si încărcată cu multe roade, nu taie doar ciorchinii dinafară, ci pătrund si mai înlăuntru, îndoind curmeii si ridicând frunzele, aşa încât să nu le scape cumva din vedere boabele mici, ascunse fiind sub frunze. Deci, nu vă arătaţi mai nepăsători decât aceia, nici nu vă lăsaţi păgubaşi până ce nu veţi lua tot. Şi mai ales că osteneala e a mea, iar roadă e a voastră.

Le-am învinuit ieri pe femei – mai bine zis nu pe femei, ci pe Eva, că prin păcat a adus în lume robia. Femeile ne-ar putea spune: „De ce să fim noi învinuite dacă aceea a păcătuit; de ce greşeala a fost a unei singure feţe, iar vina – de obşte a firii femeieşti întregi?” Asta ar putea spune şi robii: „De ce, făcând Cariaan ocară tatălui său, pedeapsa a trecut la tot neamul ?” Şi cei ce se tem de stăpânitori ar putea pune pricină astfel: „De ce, alţii fiind cei trăitori în răutate, noi am fost supuşi jugului stăpânirii ?”

Aşadar, ce le-am putea răspunde tuturor acestora ? Că una este dezlegarea tuturor întrebărilor: „Pentru că primii oameni au păcătuit, şi prin neascultarea lor au adus în lume robia – iar cei de mai apoi, prin păcatele lor, au dat putere robiei deja aduse în lume”. Că dacă cei care întreabă s-ar putea arăta curaţi cu totul de păcate, poate că ar avea temei să grăiască împotrivă; iar dacă şi ei au multe vini, de prisos este să se îndreptăţească în acest fel: întrucât eu n-am zis că de acum păcatul nu mai naşte robie, ci că orice păcat este însoţit de robie, şi am arătat ca răspunzătoare firea de obşte a păcatului, nu numai felul lui. Precum toate bolile de nevindecat duc la moarte, dar nu toate sunt de aceeaşi fire, aşa şi păcatele toate nasc robie, nefiind toate de acelaşi fel. Păcătuit-a Eva atingându-se de pom, şi a fost osândită pentru asta. Drept aceea, să nu păcătuieşti şi tu cu alt păcat, poate mai greu decât al ei. Aceasta se cuvine a spune şi cu privire la robi, şi cu privire la cei aflaţi sub stăpânire: că primii oameni au adus păcatul, iar cei ce le-au urmat au păstrat puterea stăpânirii prin păcatele săvârşite.

Mai am şi alt răspuns: că mulţi, întorcându-se la virtute, au fost sloboziţi de sub stăpânire. Şi mai întâi, de vreţi, am să vorbesc despre femei, ca să vezi cum fericitul Pavel, care a pus legături asupra lor, chiar el le dezleagă iarăşi. „De are vreo femeie bărbat necredincios şi acela va voi să vieţuiască cu dânsa, să nu-l lase pe el” (l Cor. 7, 13). De ce ? „Că ce ştii tu, femeie, de nu-ţi vei mântui bărbatul”?.

„Dar cum poate femeia să mântuiască ?” învăţând, catehisind, înduplecându-l a primi cuvântul bunei cinstiri. „Păi chiar ieri, fericite Pavele, ziceai „că femeii să înveţe nu dau voie” (l Tim. 2,12). Cum, dar, o dai acum la întors şi faci femeia dascăl al bărbatului?” – „Fac asta nu tăgăduindu-mă pe mine însumi, ba chiar cu totul dimpotrivă”. Tu ascultă şi pentru ce a scos-o de pe tronul învăţăturii, şi pentru ce o aduce iar pe el, ca să afli înţelepciunea lui Pavel. „Bărbatul să înveţe”, zice. Întrebi de ce ? Fiindcă nu a fost amăgit: că „Adam, zice, nu a fost amăgit” (l Tim. 2, 14). „Femeia”, zice, „să ia învăţătură”. De ce ? Fiindcă a fost amăgită: „că femeia, amăgită fiind, a fost întru călcarea poruncii”. Iar aici – tocmai dimpotrivă: că atunci când bărbatul este necredincios, iar femeia credincioasă, zice: „Femeia să înveţe. De ce ? Fiindcă nu este amăgită, căci credincioasă este. Să ia învăţătură, deci, bărbatul, căci a fost amăgit: că necredincios este. „S-a întors treaba”, zice, „în privinţa învăţăturii: să se întoarcă, dar, şi în privinţa stăpânirii”. Văzut-ai cum pretutindeni arată Scriptura că nu firii, ci amăgirii şi păcatului urmează robia ?

Deci, a venit la femeie amăgirea întru început, iar amăgirii i-a urmat supunerea: după aceea s-a mutat amăgirea la bărbat, s-a mutat şi supunerea. Şi precum la început a încredinţat Dumnezeu bărbatului mântuirea femeii, fiindcă nu a fost amăgit, grăind astfel: „Spre bărbatul tău va fi întoarcerea ta”, aşa şi aici, pentru credinţa celei ce are bărbat necredincios, încredinţează femeii mântuirea bărbatului, zicând: „Că ce ştii tu, femeie, de nu-ţi vei mântui bărbatul”? (l Cor. 7,16). Ce poate fi mai desluşit decât această dovedire că robia nu este dat al firii, ci urmează păcatului? Acelaşi lucru se poate spune şi despre robi. Ai fost chemat în starea de robie? Să nu îţi pese.

Vezi cum iarăşi arată că robia e doar un nume la omul îmbunătăţit? Ci chiar de poţi să fii slobod, mai bine foloseşte-te, adică „mai bine rămâi rob”. De ce ? „Că cel ce e chemat întru Domnul rob este un slobozit al Domnului”. Dar pentru ce a lăsat să rămână rob? Ca să afli că de prisos e slobozenia cea dinafară, că precum când cu cei trei tineri faptul că rămânând aprins cuptorul trupurile lor s-au păstrat nevătămate a fost cu mult mai minunat decât de s-ar fi stins văpaia, aşa şi a te arăta slobod în robie este cu mult mai mare şi minunat lucru decât dacă ai rupe legăturile ei. De asta a şi zis: „Ci chiar de poţi să fii slobod, mai bine foloseşte-te” – adică rămâi rob, că ai cea mai adevărată slobozenie”.

2. Voieşti să vezi că se întâmplă asta şi cu stăpânitorii? Împărat era Nabucodonosor, şi a aprins cuptorul cu văpaie mare, şi i-a aruncat în mijlocul lui pe cei trei tineri – fragezi de vârstă, singuri, neavând nici o apărare, robi, prinşi de război, lipsiţi de patrie. Şi ce zice? „Oare aşa este cu adevărat, Sedrac, Misac şi Abdenago, că dumnezeilor mei nu slujiţi, şi chipului celui de aur pe care l-am ridicat nu vă închinaţi”? (Dan. 3, 14) Iar ei ce fac? Uită-te cum obiceiul lor îmbunătăţit i-a făcut, aşa prinşi cum erau mai împăraţi decât impăratul şi mai înaltă a arătat cugetarea lor decât a aceluia? Că au răspuns cu atâta îndrăzneală ca şi cum nu ar fi stat de vorbă cu împăratul, ci cu un supus. „N-avem nevoie, zic ei, să răspundem împăratului pentru cuvântul acesta”. Nu prin cuvinte, ci prin fapte vom face dovedirea. Este „Dumnezeu în ceruri puternic să ne izbăvească”. I-au amintit de binefacerea primită de el prin Daniil, spunând aceleaşi cuvinte pe care le grăise atunci prorocul. Gândiţi-vă: ce a zis el? „Nu ţine de magii gazareni, de haldei cuvântul pe care îl cere împăratul; „ci este Dumnezeu în cer, Care descoperă tainele”, îi amintesc, deci, de cuvintele acestea ca să îl îmblânzească. După aceea, spun: „Şi dacă nu ştii, împărate, că dumnezeilor tăi nu vom sluji, şi chipului celui de aur, pe care l-ai ridicat, nu ne vom închina” (Dan. 3, 18). Uită-te la înţelepciunea acelor tineri: căci ca să nu defaime pe Dumnezeu pentru slăbiciune cei de faţă de li s-ar fi întâmplat să moară în cuptor, au mărturisit dinainte puterea Lui, zicând că „este Dumnezeu în cer puternic să ne izbăvească”; iar pe de altă parte, că dacă aveau să scape de văpaie să nu se creadă că slujesc lui Dumnezeu pentru leafă şi plată, au adăugat că „şi de nu, să ştii, împărate, că dumnezeilor tăi nu vom sluji, şi chipului celui de aur pe care l-ai ridicat nu ne vom închina”; propovăduind puterea lui Dumnezeu şi totodată arătând tăria sufletului lor, ca nu cumva să se spună şi despre ei ceea ce a spus diavolul, clevetind, cu privire la Iov. Dar ce a spus diavolul despre Iov ? A spus că „nu degeaba se teme de Tine Iov: că ai ocrotit cele dinlăuntru şi dinafară ale casei lui” (Iov l, 10). Deci, ca să nu aibă cineva temei să spună acelaşi lucru şi despre dânşii, au astupat dinainte gura neruşinată, însă, precum spuneam, chiar de va fi cineva prins de război, chiar de va fi rob, chiar de va fi străin, chiar dacă va petrece în pământ străin, va fi mai împărat decât toţi împăraţii de va avea cu sine fapta bună.

Ai văzut cum s-a desfiinţat şi supunerea femeilor, şi cea a robilor, şi cea a celor aflaţi sub stăpânire? Hai să-ţi arăt acum alungată şi frica fiarelor. Daniil a fost aruncat oarecând în puţ tot în Babilon – dar leii nu au cutezat să se atingă de dânsul: că au văzut strălucind în el chipul cel vechi, chipul împărătesc, zăreau semnele pe care le văzuseră la Adam înainte ca el să păcătuiască. Cu aceeaşi supunere au venit atunci la Adam ca să primească nume de la dânsul; şi nu numai atunci, ci şi cu fericitul Pavel s-a făcut aceasta: că şi el, nimerind în ostrovul de barbari, a şezut lângă foc ca să se încălzească, şi ieşind o năpârcă din vreascuri s-a prins cu dinţii de mâna lui. Deci, ce s-a întâmplat după aceasta ? Fiara a căzut îndată: că neaflând păcat, nici n-a putut să muşte: ci precum noi, când vrem să urcăm o stâncă netedă, cădem îndată fiindcă nu avem de ce să ne ţinem, fie că este mare dedesubt, fie că e prăpastie, aşa şi fiara aceea, cu toate că era deasupra focului, nu a aflat locul de sprijin al păcatului, nici unde să se ţină cu dinţii, a căzut în foc şi a pierit.

Vrei să-ţi mai spun şi o a treia îndreptăţire ? Una este că nu numai primii oameni au păcătuit, ci şi cei care le-au urmat; a doua, că pentru cei ce umblă drept înaintea lui Dumnezeu, chiar petrecând ei în viaţa de acum, jugul supunerii este mai uşor – sau, mai bine zis, sunt sloboziţi cu totul de aceasta, precum am arătat şi în privinţa femeilor, şi în privinţa celor aflaţi sub stăpânire, şi în privinţa fiarelor; iar după acestea, a treia este că venind Hristos, ne-a făgăduit mai mari bunătăţi decât cele din care ne-au scos cei care au păcătuit la început. „De ce te tânguiesti, ia spune ? Că Adam, păcătuind, te-a scos din rai? Fă ceea ce e drept înaintea Mea şi râvneşte la fapta bună, şi-ţi voi deschide ţie nu numai raiul, ci chiar cerul, şi nu te voi lăsa să pătimeşti nimic rău din neascultarea celui întâi-zidit. Te tângui că te-a lipsit de stăpânirea asupra fiarelor? Iată, şi demonii ţi-i voi supune, dacă vei lua aminte la învăţătura Mea” – că zice: „Călcaţi peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului” (Le. 10, 19). Nu a zis: stăpâniţi, ca la facere în privinţa fiarelor, ci: călcaţi, dând mai mare putere.

3. Pentru aceasta nu a zis nici Pavel: „Dumnezeu va supune pe satana sub picioarele voastre”, ci: „Dumnezeu va zdrobi pe satana sub picioarele voastre” (Rom. 16, 20). Nu ca mai înainte: „Acela va pândi capul tău, şi tu vei pândi călcâiul lui” (Fac. 3,15) – ci întreagă este izbânda, neştirbit semnul de biruinţă, desăvârşită nimicirea celui potrivnic, şi sfărâmarea, şi pieirea. „Eva te-a supus bărbatului: dar eu te fac, de vrei, nu doar de o cinste cu bărbatul, ci şi cu înşişi îngerii. Ea te-a lipsit de viaţa de acum, iar eu ţi-o dăruiesc şi pe ceea ce va să vină – cea neîmbătrânitoare şi fără moarte, plină de bunătăţi nenumărate.”

Deci, nimeni să nu creadă că a fost păgubit din pricina înaintaşilor: că şi dacă vom vrea să cercetăm toate câte avea să le dea Dumnezeu, vom afla că cele pe care ni le-a dat sunt mult mai mari ca cele pe care le-am pierdut; iar din cele spuse devin limpezi şi celelalte. Viaţă chinuită a dus Adam. Hristos a făgăduit viaţa de unde a fugit durerea şi întristarea şi suspinul şi vesteşte că dă în dar Împărăţia Cerurilor – căţi zice: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi Împărăţia cea gătită vouă de la întemeierea lumii: că flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost, şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost, şi M-aţi primit; gol am fost, şi M-aţi îmbrăcat; în temniţă, şi aţi venit la Mine” (Mt. 25, 35-36).

Oare vom auzi şi noi de la Mântuitorul aceste fericite spuse? N-aş putea să bag mâna-n foc: că multă nepăsare avem faţă de săraci. E vremea Postului, atâta îndemn şi învăţătură de mântuire, rugăciuni fără contenire, adunări în fiecare zi – şi după atâta sârguinţă, care-i folosul? Nici unul: fiindcă plecăm de aici văzând săracii cum stau în picioare înşiraţi de o parte şi de alta, şi trece pe lângă dânşii aşa nemilostivi ca şi cum am vedea nişte câini, nu nişte trupuri omeneşti. Aşadar, ne grăbim spre casă ca şi cum am vedea nişte statui fără de suflet, nu nişte oameni care suflă, „îmi dă zor foamea”, zice unul. Tocmai foamea să te înduplece a rămâne ca să dai milostenie – că sătulul, vorba zicătorii, nu crede flămândului; iar burţile flămânde învaţă din nevoia lor să o priceapă şi pe cea străină – mai bine zis, nici aşa n-o pot cunoaşte pe de-a-ntregul. De ce? Păi tu alergi la masa gata pregătită şi nu rabzi să mai aştepţi nici un pic; iar săracul a stat în picioare până seara, năzuind şi căutând cu nerăbdare a-şi face rost de hrana cea de toate zilele – şi văzând că ziua s-a împlinit, iar banii de mâncare nicidecum, se întristează şi îl arde sufletul, şi e silit să îndrăznească mai mult decât puterea sa. De asta ne îmbulzesc mai tare seara, jurându-se, blestemându-se, jelindu-se, tânguin-du-se, întinzând mâinile, siliţi să facă nenumărate alte neruşinări: fiindcă se tem ca nu cumva, plecând acasă toţi, ei să fie siliţi a rătăci prin oraş ca printr-o pustie. Şi precum cei căzuţi ziua în sfărâmare de corabie, când se prind de o scândură, se străduiesc să ajungă la liman mai înainte de lăsarea serii, ca nu cumva, prinzându-i noaptea afară de liman, să păţească ceva mai rău: aşa şi săracii, temându-se de foame ca de sfărâmarea de corabie, grăbesc să strângă înainte de lăsarea serii banii pentru mâncare, ca nu cumva, plecând acasă toţi, ei să rămână afară de liman – fiindcă liman sunt lor mâinile celor ce-i ajută.

4. Iar noi nici în piaţă nu ne plecăm spre necazurile lor, nici plecând acasă: ci şi masa fiindu-ne pregătită, adeseori şi plină cu mii de bunătăţi (dacă se pot numi bunătăţi cele pe care spre osânda neomeniei noastre le mâncăm), chiar şi cu masa pusă, zic, auzindu-i cum umblă prin ulicioare, si strigă cu glas mare pe la răscruci, tânguindu-se în cea mai adâncă beznă, în mare pustietate, şi tot nu ne înduplecăm. Ba chiar şi după ce ne saturăm si mergem spre somn, auzindu-i iar cum se tânguiesc în stradă răsunător, rămânem nepăsători de parcă auzim nişte câini turbaţi, nu voce omenească. Şi nu luăm seama nici la vreme – că noaptea târziu, când toată lumea doarme, el plânge în singurătate; nici la puţinătatea cererii – că altceva nu cere decât pâine, sau niscaiva bănuţi; nici la mărimea necazului – că-i nemâncat de mult; nici la blândeţea cererii – că nu vine la uşă, nici nu cutează să se apropie, ci de jos, de departe îşi spune rugămintea. Dacă primeşte, dă în schimb mii de rugăciuni de nu, nici aşa nu aruncă vorbă amară, nici nu ocărăşte şi nu huleşte pe cei ce pot să dea, însă nu dau; ci precum cineva, tras de un călău la o pedeapsă nesuferită, se roagă de toţi cei de faţă şi se milogeşte fără să afle nici o ocrotire, fiind dus cu multă neomenie la pedeapsă: aşa şi acesta, tras de foame ca de călău către noapte şi către privegherea cea nesuferită, întinde mâinile, cu mare glas se roagă de cei care şed sus prin case, dar n-are parte de nici o .rnilă, ci e gonit fără îndurare si cu cruzime multă, însă nimic dintre acestea nu ne pleacă, ci cu atâta neomenie cutezăm a tinde mâinile către cer şi a vorbi cu Dumnezeu despre milostivire şi a cere iertarea păcatelor noastre, şi nu ne temem că va cădea trăsnet asupra noastră după asemenea rugăciune, după asemenea cruzime şi lipsă de omenie.

Spune-mi, cum mergem spre somn şi spre odihnă şi nu ne temem că acel sărac, sculându-se în vis asupra noastră murdar, jegos, îmbrăcat în zdrenţe, se va tângui şi se va jeli, învinuindu-ne de neomenie? Dealtfel, pe mulţi i-am auzit adesea zicând că după ce ziua trecuseră cu vederea ajutorarea săracilor, noaptea se vedeau încinşi cu funie şi târâţi de mâna săracilor, sfârtecaţi, pătimind chinuri fără număr, însă astea se întâmplă în somn şi-n vis, şi sunt pedeapsă vremelnică; dar nu ne temem, ia spune-mi, să nu vedem cumva pe acel sărac, care se tânguieşte şi strigă şi se jeleşte, în sânurile lui Avraam, ca oarecând pe Lazăr bogatul cel nemilostiv? Celelalte – chinurile acelea amare si nemângâiate, cum cerea apă, cum n-a primit nici o picătură, cum i se prăjea limba, cum după multe rugăminţi nu s-a bucurat de nici o iertare şi cum suferea pedepse fără moarte – le las spre rumegare conştiinţei voastre.

Dar ferească Dumnezeu să aflăm noi acestea prin cercare, ci fie ca prin auzire să fugim de păţire, şi vrednici arătându-ne de dragostea strămoşului Avraam să mergem în locul unde este el, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Care a Tatălui este cinstea, slava, stăpânirea, şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.