DIN CONFESIUNILE SF. AUGUSTIN

O, veșnic adevãr și adevãratã iubire și veșnicie iubitã. M-am simțit îndemnat sã mã întorc la mine însumi și, sub îndrumarea ta, am intrat în adâncurile sufletului meu și am fost în stare sã fac aceasta fiindcã tu ai venit în ajutorul meu (cf. Ps 29,11). Am intrat acolo și, cu ochiul sufletului meu, atât de firav cât era el, am vãzut strãlucind deasupra acestui ochi al sufletului meu și deasupra minții mele lumina ta neschimbãtoare. Nu era acea luminã obișnuitã care poate fi vãzutã de orice ființã din carne și nici o luminã de același fel, dar cumva mai puternicã și cu mult mai strãlucitoare decât aceasta, învãluind întregul spațiu cu intensitatea strãlucirii ei. Nu, lumina aceea nu era obișnuitã, ci altceva, cu totul altceva, diferit de lumina obișnuitã. Ea strãlucea deasupra minții mele nu într-un chip asemãnãtor untdelemnului care se ridicã deasupra apei sau cerului care acoperã pãmântul, ci era mai presus de mine, fiindcã ea însãși a fost cea care m-a creat, iar eu mã aflam dedesubtul ei, întrucât am fost creat de ea. Acela care cunoaște adevãrul, cunoaște și lumina.  O, veșnic adevãr și adevãratã iubire și veșnicie iubitã! Tu ești Dumnezeul meu, dupã tine suspin zi și noapte. Când te-am cunoscut pentru prima datã, m-ai înãlțat cãtre tine ca sã vãd cã existã ceva care trebuie sã fie vãzut, dar sã vãd de asemenea și cã nu eram încã în stare sã-l vãd. Ai orbit nevolnicele mele priviri cu strãlucirea ta atât de puternicã, încât m-am cutremurat de iubire și de înfricoșare. Am înțeles cã mã aflam departe de tine, într-un ținut al neasemãnãrii, unde mi se pãrea cã aud din înãlțimi glasul tãu spunând: „Eu sunt hrana celor puternici. Crește și tu și te vei hrãni cu mine. Dar tu nu mã vei preschimba în propria ta substanțã, așa cum faci cu hrana trupului tãu, ci tu te vei mistui în mine”. Cãutam calea de a dobândi puterea de care aveam nevoie pentru a mã bucura de tine, dar nu o gãseam, atâta vreme cât nu-l îmbrãțișam pe mijlocitorul între Dumnezeu și oameni, pe omul Isus Cristos (1Tim 2,5), acela care este deasupra tuturor, Dumnezeu binecuvânta în veci (Rom 9,5), el, care m-a chemat la sine și mi-a zis: Eu sunt calea, adevãrul și viața (In 14,6), el, care a amestecat cu trupul meu acea hranã pe care nu eram încã în stare sã o înghit; deoarece Cuvântul s-a fãcut trup (In 1,14), pentru ca înțelepciunea ta, prin care ai creat toate, sã se prefacã în laptele copilãriei noastre.

Târziu te-am iubit, frumusețe, atât de veche, și totuși, atât de nouã, târziu te-am iubit! Cãci, iatã, tu te aflai înlãuntrul meu, iar eu în afara mea. Acolo, în afara mea, te cãutam pe tine și, în urâțenia mea, mã nãpusteam asupra lucrurilor frumoase pe care le-ai creat. Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu tine! Și mã țineau departe de tine tocmai acele lucruri frumoase care nu ar fi existat dacã nu ar fi existat în tine. M-ai chemat, m-ai strigat și ai sfâșiat cu glasul tãu surzenia mea! Ai fulgerat, ai strãluminat și ai izgonit orbirea mea! Ai rãspândit mireasma ta, ți-am respirat suflarea, iar acum suspin dupã tine, ți-am simțit gustul, iar acum mi-e sete și mi-e foame de tine! M-ai atins și ai aprins în mine dorința dupã pacea ta!

Confesiuni, 7, 10.18; 10, 27: CSEL 33, 157-163.255