Avva Dorotei povesteste: Nu exista, fratilor, pacat mai grav decat cel care comporta judecata si umilirea aproapelui. De ce nu va judecati pe voi si pacatele voastre, oentru care va trebui sa dati cont lui Dumnezeu? De ce-i furati lui Dumnezeu judecata? Ce cautati intr-o creatura a Lui? Ar trebui sa tremuram cu totii atunci cand ne gandim ce i s-a intamplat unui mare ascet: acesta a aflat ca un confrate cazuse intr-un pacat grav si a lasat sa-i scape o exclamatie: Ah, ce rau a facut! Atunci ingerul sau pazitor i-a adus sufletul acelui confrate si i-a spus: Iata, cel pe care l-ai judecat, acum este mort. Unde poruncesti sa fie dus: in imparatia lui Dumnezeu sau in iad? Exista oare ceva mai teribil decat greutatea unei asemenea decizii? Ce anume insemnau acele cuvinte ale ingerului daca nu: tu care te crezi judecatorul celor onesti si al celor pacatosi, spune-mi unde ai conduce acest suflet umil: la iertare sau la condamnare? Episodul a ravasit ascetul, care a petrecut tot restul vietii sale in lacrimi si suspine, rugandu-L pe Dumnezeu sa-l ierte pentru pacatele sale.
Nu am înţeles niciodată ce înseamnă de fapt să nu judeci; nu cred că se referă la simpla observaţie că cineva greşeşte sau din contra a procedat bine; dacă lucrurile ar sta aşa cum am mai putea învăţa din greşelile altora sau cum am mai observa răul?
RăspundețiȘtergereDeși este dificil să facem diferența între judecată și simpla observație sau chiar bârfa, cred că un criteriu bun este cel învățat de Sf. Paul: în orice lucru, criteriul suprem este caritatea. Deci, înaintea chiar și a adevărului primează caritatea.
RăspundețiȘtergere