Toți sfinții au fost canonizați? De când există procedura canonizării?

Nu este Biserica cea care face sfinții, dar ea îi declară. De fapt, un bărbat sau o femeie nu sunt făcuți sfinți prin canonizare, care este, în schimb, recunoașterea autorității Bisericii că acea persoană a fost un sfânt în timpul vieții și morții sale.

În primul mileniu al Bisericii cultul martirilor și al mărturisitorilor era reglementat de către diferitele Biserici particulare. Episcopii, fiecare în parte sau în mod colegial cu ocazia sinoadelor, autorizau noi culturi particulare, care începeau cu elevatio sau translatio corporis. Aceste acte au fost numite, mai târziu, canonizări episcopale sau canonizări particulare, pentru că implicau direct numai Biserica locală.

În secolul al Xi a început să se afirme principiul că numai Romanul Pontif, ca Păstor Universal al Bisericii, are autoritate să prescrie un cult public atât în Bisericile particulare cât și în cea universală. Printr-o scrisoare adresată regelui și episcopilor Suediei, papa Alexandru al III-lea (m. 1181), a revendicat papei autoritatea de a conferi titlul de sfânt împreună cu cultul public. Această normă a devenit universală începând cu papa Grigore al IX-lea în anul 1234.

În secolul al XIV-lea Sf. Scaun a început să autorizeze un cult limitat unor locuri determinat și unor slujitori ai lui Dumnezeu, a căror cauză de canonizare nu fusese încă începută sau încă nu era terminată. Această concesiune, orientată spre viitoarea canonizare se află la originea beatificării. Slujitorii lui Dumnezeu, cărora le era acordat un cult limitat au fost numiți fericiți începând cu papa Sixt al IV-lea (1483), determinând astfel distincția definitivă dintre titlul de sfânt și fericit, care era folosit indistinct în epoca Evului Mediu.

Concesiunea cultului local era formalizată și comunicată celor interesați printr-o Scrisoare Apostolică sub formă de Breve, pe care episcopul local îl punea în practică ad esecutione auctoritate apostolica.

După instituirea Congregației pentru Rituri (1588), prin opera papei Sixt al V-lea, Papii au continuat să acorde culturi limitate (Missa et officium), în așteptarea terminării canonizării.

Procedura a fost definită de papa Benedict al XIV-lea în documentul De servorum Dei beatificatione et beatorum canonizatione (1734-1738). Încet încet procedura s-a mai precizat și s-a clarificat, până să ajungem la normativa în vigoare astăzi, promulgată de papa Ioan Paul al II-lea în anul 1983.

În Constituția Apostolică Divinus perfectionis Magister din data de 25 ianuarie 1983 a fost stabilită procedura de urmat pentru investigațiile care trebuiesc întreprinse în cauzele sfinților de către episcopi; la fel, a fost încredințat Congregației pentru Cauzele Sfinților sarcina de a emana Norme speciale în acest scop.